Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

Hedonismul postmodern: ideologie ateistă alternativă la Raiul Ortodox şi premisă a creării "paradisului" tehnologic

Distrugerea conştiinţei de sine a omului ca şi chip al lui Dumnezeu duce la grave tulburări psihice şi spiritual-ontologice şi implicit creează premisele manipulării sale genetice şi mentale, fiind înrădăcinată în „noul” om postmodern ideea obsesivă a perfecţionării lui prin tehnologizarea vieţii sale şi prin robotizarea, alterarea cibernetică a constituţiei sale biologice.

În centrul noii filosofii, a noului concept de viaţă al omului postmodern, stă hedonismul. Ideologizarea plăcerii şi a iubirii de sine excesive, a egocentrismului extrem, a dus la dezvoltarea teoriei că omul este o plăcere în mişcare şi căruia trebuie să-i facă plăcere toate lucrurile, de la cele mai banale până la cele mai perverse, să îl conducă la un extaz al simţurilor elementar. El, omul, merită orice, lui i se cuvine să experieze în fiecare secundă toate deliciile. Orice senzaţie trebuie trăită ca o desfătare maximă, chiar şi este cea mai vulgară şi mai neînsemnată. Lumea care ne înconjoară a devenit o şcoală a hedonismului celui mai agresiv cu putinţă, care este în acelaşi timp foarte abraziv la ideea de umilinţă şi smerenie. Focalizarea pe sine trebuie să fie una de proporţii hiperbolice, pantagruelice.

Este clar că avem de-a face cu exodul forţat din mintea oamenilor a conştiinţei transcendenţei. Paradisul este astfel transmutat în mod ideologic pe pământ şi suntem educaţi pentru a accepta această „teologie” terestră, această ideologie luciferică a experierii fericirii supreme în viaţa aceasta, pentru a nu mai aştepta nimic de la viaţa viitoare. În aceste condiţii propovăduirea ortodoxă care solicită în mod imperativ renunţarea totală la viaţa aceasta şi la sine însuşi, apare în mintea oamenilor ca ceva negativ, ca ceva care le face rău şi adesea poţi să auzi, chiar de la oameni care se pretind credincioşi (dar care au o cunoaştere teologică epidermică), că teologia ascetică ortodoxă este o „invenţie” a preoţilor, pentru că Dumnezeu, zic ei, nu vrea să ne facă să ne simţim rău, altfel nu ar mai fi un Dumnezeu Bun.

Hedonismul implementat ca filosofie de viaţă (vezi chiar şi numai reclamele: trăieşte-ţi viaţa la maxim, împlineşte-ţi toate visele, uită toate durerile, fă-ţi de cap, trăieşte aventura, lasă-te dus de val, ai grijă de tine, iubeşte-te pe tine mai mult decât pe cei din jur şi fă-ţi toate plăcerile, etc.) în societatea noastră postmodernă, creează în oameni un fundal psihic isteric de căutare a unei fericiri „absolute”, a unei relaxări totale, a unei împliniri fără rest, a posibilităţii de a te deconecta 100% de orice grijă sau suferinţă, cu toate că, în mod paradoxal, este evident pentru orice om că acest ideal este utopic. Însă tocmai cei care denunţă „utopia” fericirii veşnice în Împărăţia lui Dumnezeu, sunt cei care acceptă această utopie penibilă a fericirii pământeşti.

Paradisul pământesc capătă contur prin împlinirea tuturor poftelor şi dorinţelor, sau a cât mai multora dintre ele. Orice plăcere pe care ţi-o satisfaci este un pas înainte spre împlinirea acestui deziderat „înalt”, e un surogat al plăcerii ca delir, o pregustare care îţi aduce înainte savoarea idealului tău de plăcere maximă, sublimă. O îngheţată sau o ciocolată dulce, o cafea savuroasă, un pantof care străluceşte, o vestimentaţie „răpitoare” pentru alte priviri interesate sau concurente, un sejur de vis sau un partener ideal de distracţie (pentru că şi oamenii de lângă noi intră în categoria obiectelor acumulate pentru ca să ne facă plăcere), toate lucrurile nu sunt decât un preambul al plăcerii desăvârşite, un vestibul al împărăţiei pământeşti în care ai acces prin egoism şi răutate maximă, după cum în Împărăţia lui Dumnezeu se intră numai prin însuşirea întregii virtuţi şi bunătăţi.

Spre întregirea acestui tablou utopic, ni se vinde, cel mai adesea prin filme şi reclame publicitare, care au început să devină pereţii vieţii noastre zilnice, ideea că undeva pe acest pământ există un paradis, un tărâm exotic, care te aşteaptă, în care poţi să intri măcar cât pentru o vacanţă, dacă nu ai putere financiară să trăieşti în el toată viaţa, sau din care trebuie să furi măcar puţin, să îl preguşti, împlinindu-ţi cele mai elementare sau mai primitive plăceri. „Degustarea” plăcerii însă, trebuie să o erotizezi la maxim, să o trăieşti cu cea mai mare intensitate, ca pe ultimul deliciu.

Acest paradis este închipuit ca un spaţiu al plăcerii dezlănţuite, în care toate simţurile sunt răsfăţate, iar regina plăcerilor este descătuşarea sexuală, sub toate formele ei, oricât de aberante, nocive sau imorale ar fi. Se întreţine astfel în subconştientul colectiv iluzia existenţei unui spaţiu al evaziunii, al debuşeului, care te aşteaptă să-l cucereşti, pe care eşti un prost dacă îl ignori şi un ratat dacă nu te străduieşti să-l guşti, chiar dacă acest efort presupune epuizare fizică şi psihică, vidare mentală şi spirituală. Dorinţa evadării din realitate, implementată ca principiu estetic şi filosofic fundamental începând chiar cu epoca modernă, odată cu romantismul şi continuând apoi cu simbolismul şi cu celelalte curente artistice, acceptată ca o valoare a umanităţii de către mediile intelectuale, este cea care susţine în subsidiar această utopie.

Industria filmului şi cea a reclamelor publicitare fac tot posibilul ca să ne inducă reverii pe această temă, recurgând cel mai adesea la trimiteri subliminale şi/sau explicite către această geografie iluzorie, către acest spaţiu exotic şi erotic, încât mulţi, cred eu, au ajuns să trăiască o adevărată isterie interioară, camuflată de masca unor persoane respectabile, în căutarea acestui paroxism al plăcerii, al acestui delir al senzaţiilor (transplantat din mediul filosofico-estetic în conştiinţa colectivă), poate incert formulat în raţiunea şi conştiinţa lor, dar despre care le-a fost inoculată doctrina că el există şi pe care suferă şi se simt foarte frustraţi că nu îl ating şi nu îl deţin (deşi el nu e decât o iluzie), ca pe o reţetă a fericirii care ar trebui să înlocuiască predica ortodoxă despre Rai.

Am făcut aluzie mai devreme la faptul că deliciul deliciilor este sexul, „descărcarea” sexuală, plăcerea care se află în centrul tuturor plăcerilor. Ajungând în acest punct, nu pot să mă abţin să nu remarc un fapt paradoxal, anume că nu de puţine ori, oamenii prestează servicii sexuale, ca profesie sau ca hobby, pentru a se asigura financiar că pot să-şi îndeplinească reveriile, iar în miezul acestor reverii stă ambalată, ca ciocolata în staniol, tocmai satisfacţia sexuală, ca singura care se apropie cel mai mult, în concepţia decăzută a contemporanilor noştri, de mirajul delirului absolut, care a devenit o frustrare curentă, o obsesie sălbatică şi o suferinţă agresivă ce le motivează puternic comportamentul hiper-egoistic.

Încât ne aflăm, cum am mai spus, în faţa unui paradox şi a unui non-sens specific ideologiei sataniste a lumii noastre, în care sexul devine o utilitate zilnică, dar şi un miraj al fericirii supreme, un scop în sine, după ce este experiat ca mijloc de a ajunge la acest scop. Însă, pentru a nu părea o contradicţie, se insistă pe ideea de origine estetică, actualmente fetişizată, a contextului, a punerii într-un decor adecvat, pentru a putea obţine rezultate maxime, context definit tocmai de paradisul ideal de care vorbeam anterior.

Din punctul de vedere al moralei şi al teologiei ortodoxe, fuga după satisfacerea acestor plăceri perisabile, din care subzistă numai iluzia paroxismului şi a extremelor fulminante, presupus capabile să împlinească fiinţa umană, această fugă după o fericire calpă, ale cărei indicii penibile sunt puţinele plăceri senzuale care ne „vrăjesc” raţiunea, este doar o parodie jalnică a propovăduirii evanghelice şi a alergării celei bune după Împărăţia lui Dumnezeu, după Raiul din care omul s-a autoexclus prin cădere, pentru că s-a făcut impropriu vieţuirii în el. Paroxismul sălbatic al simţurilor, ca ideal uman decăzut, este la fel, o parodie a extazului duhovnicesc, a fericirii harice, după cum erotismul dezlănţuit şi deşucheat reprezintă o ideologie răsturnată, ca imagine inversă, negativă, a iubirii şi a vieţii dumnezeieşti, la care omul se poate face părtaş şi în care poate să trăiască veşnic, în comuniune cu Dumnezeu şi cu toţi semenii.

Însă chiar şi goana nebună după fericirea iluzorie şi perisabilă „făgăduită” de Satana, dovedeşte că datele originare înscrise de Dumnezeu în om nu se pot şterge, că în om există idealul fericirii paradisiace, dorul Paradisului din care a căzut, pe care însă mulţi nu au răbdare să-l caute sau vor să-l ia cu forţa sau să-l primească gratis, fără luptă interioară, fără constrângere de sine. Lupta cu patimile proprii li se pare o „cruzime” faţă de ei înşişi şi orice ţine de asceză, o tortură fără sens, o absurditate din Evul Mediu. Atenuarea simţurilor duhovniceşti şi efeminarea societăţii a dus la transformarea oamenilor în nişte fiinţe slabe, ahtiate după plăceri carnale, modificate genetic şi caracterologic după asemănarea poftelor lor.

Diavolul ne momeşte cu cele mai de râs surogate ale desfătării şi nici măcar nu are putere să ne atragă cu eternitatea lor, ci ne minte numai cu o fericire foarte frugală: şi cu toate acestea, atât de mult dorim această fericire absolută, încât ajungem să ne înşelăm pe noi înşine cu o nălucire de doi bani, căci chiar dacă ni s-ar oferi un hotel de lux pe o insulă exotică, şi aceasta rămâne tot o iluzie ieftină, mult prea ieftină şi palidă, desfigurată, a fericirii supreme. Stă însă în puterea noastră ca să ne oprim din acest vis satanic, din această iluzie în care întunericul se arată ca lumină, şi să dorim adevărata fericire, adevăratul Paradis.

II

Însă realitatea nu este întotdeauna ceea ce pare şi ceea ce se prezintă în teorie nu se confundă cu practica, cu adevărul din teren, adică din viaţa noastră zilnică. Cu cât ritmul muncii şi al vieţii, prin tehnologizare excesivă, creşte mai ameţitor, cu atât mai mult creşte şi iluzia atingerii unor plăceri maxime, în mod cu totul paradoxal. Dar lucrurile nu sunt fără o legătură logică între ele. Ridicarea tot mai mult a standardului general de viaţă şi menţinerea ideologizată a unor standarde înalte, aberante, de bogăţie sau de frumuseţe cosmetizată, duce la fibrilaţii masive în fiinţa interioară a oamenilor şi la creşterea stării de paranoia deja instalate în rândul societăţii, unde alienarea psihică şi mentală devine o realitate catastrofală, sinonimă cu dispariţia relaţiilor afective naturale între oameni, chiar şi la nivelul familiei, unde copiii nu mai sunt crescuţi de părinţi, ci de bone, iar bătrânii sunt instituţionalizaţi în azile în care sunt lăsaţi să moară singuri.

Iubirea nu se mai hrăneşte din cunoaşterea celui de lângă tine şi din mărturisirea dragostei, prin cuvânt şi faptă, ci se stinge încet, neobservată de raţiunea şi de inima noastră ce se lasă înghiţite de un ego tot mai dominant şi mai tiranic. Căsătoria devine şi ea, din ce în ce mai mult, un parteneriat profitabil, în cadrul căruia, fiecare dintre cei doi parteneri este independent, „dragostea” rezumându-se la atracţie fizică şi la o înţelegere amiabilă, la o „asociaţie” tip business, pentru asigurarea succesului în viaţă şi în societate.

Senzaţia că se îndreaptă spre atingerea unor standarde înalte de viaţă, a unei bunăstări materiale în stare să-i satisfacă orice plăcere şi să-i aplaneze orice nelinişte, este cea care îl determină pe om să muncească, să muncească mult, chiar şi atunci când vede că este nedreptăţit sau minţit, de frică de a nu-şi pierde locul de muncă. În loc să se apropie de bogăţie, de multe ori ajunge să se apropie de limita sărăciei.

Înrolarea în muncă, mai ales atunci când porneşte de la dezideratul înavuţirii şi al progresului pe scara socială, duce la formarea unor segmente de populaţie compacte, cu o normă de viaţă şi o ideologie comună, în mare parte creată şi controlată de marile corporaţii care controlează industria şi comerţul, în folosul cărora munceşte o mare masă de oameni, companii care pun accentul pe producţie, pe ideea de fericire obţinută prin varietatea şi rafinamentul produselor oferite pe piaţă (deşi totul nu este decât o iluzie de varietate şi rafinament, iluzie care ascunde, pe deasupra, şi calitatea lor proastă, multiple şi complexe aspecte nocive pe care fabricanţii le cunosc, dar le „împachetează” frumos). Se implementează ideea că eşti fericit în măsura în care ai acces tot mai mult la aceste produse şi servicii „de înaltă calitate”.

La formarea ideologiilor de masă contribuie într-o măsură covârşitoare, emisiunile de televiziune, filmele şi reclamele publicitare, care au reuşit să inducă foarte adânc în conştiinţa populaţiei ideea că viaţa e un fel de loz în plic, un fel de joc de noroc, la care nu se ştie când s-ar putea să dai lovitura şi să ajungi fericit, adică foarte bogat, bogăţie de care se lipeşte, ca un magnet, succesul erotic (care nu poate fi numit dragoste). Oamenii astfel îndoctrinaţi, speră să se ridice adesea pe scara socială, nu atât prin eforturi proprii masive sau datorită unor înzestrări aparte, nici prin mila lui Dumnezeu, ci prin împrejurări şi contexte favorabile. Consecinţa negativă a implementării ideologiei consumiste e că poţi să rămâi visând toată viaţa să ţi se întâmple şi ţie un mare „noroc”, care să te „teleporteze” în lumea pe care ai râvnit-o, în lumea celor care „au succes în viaţă”.

De pe urma acestui onirism speculat şi întreţinut de o întreagă industrie specializată în advertising, precum şi de industria filmului, profită cei care au interese în manipularea maselor şi în transformarea lor în instrumente docile, în unelte de muncă performante şi profitabile. Între paranteze fie spus, performanţa în muncă, ca ideal, merge mână în mână cu performanţa sexuală şi cel care „dă lovitura” în viaţă, câştigă şi „lozul cel mare” în materie de femei/ bărbaţi şi de împlinire sexuală.

Biciul dureros al societăţii sclavagiste, care ştia cum să obţină producţie maximă de la cei pe care îi oprima, s-a transformat într-un bici aurit, poleit cu vise, însă nu mai puţin dureros şi nemilos, al societăţii postmoderne, care provoacă leziuni spirituale profunde şi adeseori iremediabile, din nenorocire, precum frustrarea, stresul, alienarea (afectivă şi mentală), panica, singurătatea, depresia, nefericirea, nebunia, ura, violenţa etc., ca să nu mai vorbim de bolile trupeşti.

Comportamentul violent, egoist şi mizantrop al oamenilor în societate este explicabil prin faptul că surmenarea prelungită, fizică şi psihică, epuizarea mentală (prin distragerea atenţiei şi pulverizarea ei în mii de particule-centre), stresul aproape insuportabil al vieţii în lumea postmodernă, din care lipseşte contemplaţia şi re-gândirea de sine, duce la formarea unui vid mintal şi afectiv, de care demonii profită, ca nişte paraziţi ce se lipesc cu mare uşurinţă de sufletul omului inert la astfel de atacuri, ca de un mediu care le devine permeabil, fiind lipsit de orice protecţie, singurii „antiviruşi” fiind rugăciunea, cugetarea la condiţia umană, contemplarea tuturor lucrurilor şi făpturilor din lume, pocăinţa şi deschiderea largă a ferestrelor sufletului pentru lumina dumnezeiască.

Distanţarea enormă a omului de Dumnezeu şi Părintele lui, duce poate la cea mai mare schizofrenie din istoria omenirii şi, în acelaşi timp, la cea mai mare distanţare a omului de sine însuşi, la premisa acceptării denaturalizării şi a dezumanizării lui masive şi benevole, până la a crede el însuşi despre sine că nu mai este nu numai om, dar nici măcar animal sau fiinţă, ci un robot oarecare, demn de orice manipulare genetică şi psihică, din moment ce nici nu mai se pune problema considerării lui din punct de vedere ontologic şi moral. Ruperea ce se vrea definitivă a relaţiei omului cu Dumnezeu are drept urmare irevocabilă degradarea omului până la un nivel inconceptibil în nici o altă epocă din istoria umanităţii, prin ingineria genetică ce face din fiinţa umană un „obiect” semi-artificial, prin clonare şi prin implantarea în corpul său a unor tehnologii (cipuri, nanoroboţi, etc.) destinate să îl transforme într-un robot manipulabil, într-o strţocămilă bio-cibernetică.

Pentru a se atinge acest scop infam însă, omul însuşi trebuie să accepte în mod liber să fie manipulat într-o asemenea colosală măsură, trebuie ca mase mari de oameni să se acomodeze cu ideologia utilitaristă şi perfecţionistă şi din ce în ce mai mult să excludă din conştiinţa lor faptul că sunt creaţie a lui Dumnezeu şi că datorează ascultare Făcătorului şi Mântuitorului lor. Fără a exclude conştiinţa umanităţii sale îndumnezeite prin har, omul nu poate ajunge la a dori să se „perfecţioneze” ca robot cu „puteri” mai mari decât ale omului normal, ceea ce reprezintă o demonizare evidentă şi o distorsionare a sensului devenirii şi desăvârşirii sale în viziune creştină.

Demonii se iluzionează că au „puteri” şi celor stăpâniţi de ei le transmit aceeaşi utopie şi aceeaşi dorinţă nefastă de a avea cât mai multe „puteri”, de a face lucruri cât mai incredibile, spre sporirea părerii de sine. Reevaluarea vrăjitoriei şi a magiei, oricât de paradoxal ar părea, merge mâna în mâna cu ideea semi-magică a creării mutanţilor şi cu idealul ştiinţific al cibernetizării omului, pentru că toate aceste maşinaţiuni demonice au acelaşi scop: de a crea impresia că omul a fost creat de Dumnezeu slab, insuficient de puternic pentru a fi fericit, şi că el, dracul, devine „binefăcătorul” său, pentru că îl ajută să capete puteri non-umane, superioare, tot felul de „haruri”, să devină o forţă „spirituală”, a cărei malefciozitate însă, este evidentă celor care păzesc trezvia ortodoxă.

„Puterile” demonice, induse fie prin magie, fie prin tehnologizare, sau mai bine zis, prin amândouă căile, nu sunt însă decât năluciri sau desfigurări înfiorătoare, cutremurătoare, ale fiinţei umane, ale omului căruia Dumnezeu i-a spus, că dacă are credinţă cât un grăunte de muştar, nimic nu îi este lui cu neputinţă, nici a muta munţii în mare. Marile minuni pe care le-au făcut Sfinţii din toate timpurile, arată însă că nu de „puteri” duce lipsă omul pentru a fi fericit, ci de dragostea care să îl unească cu Dumnezeu şi cu toţi oamenii, fraţii săi şi mădulare ale aceluiaşi Trup care este Biserica.

Transfigurarea duhovnicească a omului pe care o propovăduieşte Ortodoxia este înlocuită cu „transfigurarea” sau desfigurarea, mai bine zis, a trupului şi a sufletului său (dacă transfigurarea duhovnicească porneşte de la suflet spre trup, desfigurarea satanică porneşte invers, de la trup distrugând şi sufletul apoi). Fiinţa umană este transformată într-un monstru care acţionează împotriva firii, iar mintea şi raţiunea sa devin complet „narcotizate”, impunându-se un control deplin asupra lor, prin artificializarea şi ideologizarea mediului în care trăieşte. Se preconizează, pentru viitor, închiderea omului într-un ţarc tehnologizat la maxim, să fie claustrat într-un spaţiu foarte redus ca dimensiuni, înconjurat de roboţi şi maşini „inteligente”, din care să nu aibă nevoie să iasă afară şi în care „să nu ducă lipsă” de nimic.

Omului i se îngustează tot mai mult capacitatea de a ieşi în natură, de a deveni contemplativ, de a vedea imensitatea şi frumuseţea creaţiei lui Dumnezeu, liniştea, isihia ei interioară, în contrast cu trepidaţia maladivă a sufletului său infestat de nenumărate boli duhovniceşti şi mai ales de necredinţă. În Japonia au fost proiectate deja aşa-numitele city-towers (oraşe-turnuri), adică nişte blocuri uriaşe, turnuri babilonice, în care să fie înglobate oraşe întregi pe verticală, supraetajate, cu tot ce presupune un oraş (construcţii de locuit, magazine, trenuri, parcuri, etc.), turnuri din care oamenii să nu aibă nevoie să iasă afară niciodată. Acest tip de construcţii, deşi acum par de domeniul SF, se pot extinde pe viitor.

Pare un scenariu incredibil şi mulţi ani am crezut că scenariile SF nu au nimic de-a face cu realitatea, ci numai cu plăcerea de a ficţiona a unora şi le-am privit cu mare linişte, ba chiar cu amuzament şi interes, considerându-le ca aberaţii „inocente” şi „inofensive”. Până când am înţeles că ele se bazează enorm de mult pe invenţii reale şi preconizări foarte realiste şi veridice ale dezvoltării tehnice şi tehnologice în viitor, că aceste descoperiri în domeniul ştiinţei şi tehnologiei, destinate să ne schimbe viaţa, au fost deja făcute, şi se aşteaptă numai implementarea lor, acomodarea conştiinţei noastre cu existenţa lor, despre care ni se spune că ne vor modifica viaţa în bine şi la care ne uităm fascinaţi, ca nişte copii mici la desene animate, dar nu ni se prezintă câtuşi de puţin dezastruoasele efecte negative care decurg din introducerea forţată a noului mod de viaţă super-cibernetizat, ci vom fi lăsaţi să le trăim şi să le descoperim singuri, pe noi înşine, prea târziu.

Nimeni nu ne prezintă avantajele şi dezavantajele, în mod real şi onest, ale acestei „evoluţii” sau „emancipări” a umanităţii şi nimeni nu face nici un referendum, pentru a întreba populaţia dacă este de acord cu sensul cercetărilor ştiinţifice, tehnologice şi genetice şi apoi, cu implementarea lor în viaţa noastră. Suntem educaţi să acceptăm „fatalitatea” acestei evoluţii sociale şi istorice, când de fapt nu este vorba de nici o fatalitate, ci de interese, în primul rând interese financiare şi de dominare colosale.

Înconjurarea noastră de roboţi şi de computere care „ne uşurează viaţa”, precum şi previziunile futuriste ale tehnologizării şi cibernetizării mediului nostru ambiant şi chiar ale fiinţei noastre au o foarte importantă misiune de inoculare a idei de non-umanitate a omului, căruia i se fabrică, odată cu el însuşi, o nouă ontologie.

Conducerea omului către depravare morală şi către satanizare ideologică nu are alt rol decât de a diminua până la a reduce complet simţul transcendenţei în el, pentru că atunci i se poate spune orice despre el însuşi şi poate fi manipulat oricum, transformat într-un sclav robotizat, într-o unealtă de lucru sau chiar într-o materie oarecare, într-un produs, aşa cum se aşteaptă să fie, spre exemplu, oamenii clonaţi, transformaţi în „depozit” de organe, „uzine” de materii prime organice, pentru cei care vor avea nevoie de transplanturi şi care vor avea bani ca să plătească pentru ele.

„Paradisul” super-senzual şi erotizat al postmodernismului, desfrânat şi destrăbălat, având însă nenumărate accente de artificialitate avangardiste, se transformă treptat într-un „paradis tehnologic”, în care omul capătă consistenţa metalului, nu în sens bun, ci în sensul că ajunge să aibă o conştiinţă rece şi o inimă învârtoşată cu adevărat ne-umană, plină de cruzime şi de răutate demonică. Erotismul care stă acum în centrul propagandei postmoderne, cel ce este acum „cireaşa de pe tort”, va deveni din ce în ce mai mult o simplă nevoie de a-ţi satisface nişte nevoi biologice, pe care le vor putea împlini şi maşinile, după cum poate lesne constata, încă de pe acum, cineva care „răsfoieşte” site-urile pornografice, unde surogatele sexuale artificiale şi sexul cu tot felul de aparate şi maşini (care sunt avataruri domestice sau special construite cu destinaţie sexuală) sunt astfel amplasate încât să aibă o vizibilitate maximă.

„Bomboana” erotică şi a plăcerilor exotice, cu care este îmbiat şi ameţit omul postmodern, îşi va atenua treptat farmecele, făcând loc exploatării celei mai nemiloase şi mai crude a omului, care va constata că şi cele mai elementare şi mai fireşti dorinţe ale fiinţei sale i-au fost confiscate, pentru a fi capturat în cea mai amară robie din istoria umanităţii. Încă de pe acum, relaţiile afective au fost distorsionate până la a transforma sexul într-un debuşeu pentru nebunia ritmului de viaţă în care trăim, mase întregi de populaţie şi chiar popoare întregi (precum englezii sau japonezii, spre exemplu) suferă de insomnie cronică, oamenii nu se mai regăsesc şi nu mai ştiu în ce direcţie să-şi caute salvarea, rata sinuciderilor este foarte ridicată, mai ales în statele în care „democraţia” şi „prosperitatea” par a se fi instalat comod.

Lumea nu s-a trezit încă din halucinaţia pe care o trăieşte, pentru că încă nu s-a întors la Dumnezeul său, pentru că încă mai crede minciuna despre puterea omului de a se determina pe sine însuşi şi de a-şi determina singur viitorul. Când această ideologie satanistă îşi va fi arătat şi mai mult efectele catastrofice pentru fiinţa umană, când cizma „tehnologizată” şi „cibernetizată” a asupririi va apăsa pe gâtul său atât de tare, încât nici nu va mai putea să respire şi când masca ştiinţei şi a culturii ateiste îşi va arăta nedisimulat toată hidoşenia sa, atunci va striga poporul către Dumnezeul său pe Care L-a uitat acum şi se va întoarce Israel la Dumnezeul părinţilor săi. Căci atunci când trupul este asuprit şi chinuit, se trezeşte sufletul la viaţă şi-şi aduce aminte de libertatea şi de nemurirea sa. Iar stăpânii greşesc întotdeauna când se bazează pe docilitatea sclavilor lor, căci robia îi face pe aceştia să conştientizeze libertatea duhovnicească pe care o au de la Dumnezeu.

Istoria lumii este istoria înşelării omului de către satana, dar şi a întoarcerii lui la Dumnezeul său, după chipul şi asemănarea Căruia este creat. Cu cât ne trezim şi ne venim în fire mai repede, cu atât mai bine pentru soarta noastră în veşnicie.

Mulţumesc Părintelui Dorin Picioruş, autorul cărţii (în manuscris) „Lumea postmodernă şi depersonalizarea omului”, care mi-a permis prin munca sa de cercetare să îmi formez şi să îmi limpezesc această viziune despre lumea de azi.

Drd. Gianina Maria-Cristina Picioruş

Did you like this? Share it:

Previous

Bucuria…continua!

Next

Gaudeamus

1 Comment

  1. Paula

    Un articol extraordinar! Complimente!

Lasă un răspuns

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén