Insesizabila poveste. Despre el la persoana a 4-a

El statea cu sensibilitatea pusa la pamant in fata lui, a celuilalt. Il batuse pana cand il dureau mainile, pana cand oasele mainii drepte, a pumnului, il dureau. Disproportia dintre tata si fiu sau dintre mama si fiica nu mai contau in acest moment si nu mai conta nici daca el sau ea sau nici unul dintre ei, deci cel de la persoana a 4-a, vazuse ceva din intamplare.

Cearta devenise agresiune, agresiunea calca in picioare cuvintele, cuvintele nu mai contau deloc in fata lui, si cand da cu pumnul, cel mai tanar, nu avea nici o alta sansa, decat sa le rabde. Rabdarea, o astfel de rabdare, naste monstri. Frustrarile se tin lant. Ele pot naste misoginism, triumfalism, barbarism, sadomasochism interior, dorinta de ati bate joc de cei care ti se par tot la fel de neputinciosi, ca si tine, cel de odinioara.

Sangele ii siroaia pe obraz. Lacrimile se amestecau cu mucii lui sau cu murdaria de pe jos.
Fata ii devenise altceva.

Ea era o expresie, pe care daca ai fi stat sa o descifrezi, te-ar fi infiorat.

Fata lui era o panorama deschisa, viguroasa, a razbunarii, a dorintei de a se razbuna cu orice pret sau de a baga in pamant pe cel din fata lui, de a-l desfiinta pur si simplu. Cand te gandesti in spatele vietii tale, lucrurile sunt estompate. Dar atunci nu erau. Amintirea uita, te uiti, iti revii, dar undeva se aduna tot timpul o mie de miliarde de frustrari, pe care nu mai stii sa le gestionezi prea bine.

Mama il elibera de mazga de pe fata. Ii sterse lacrimile, nu si furia, il imbraca in alte haine (pe astea i le rupsese celalalt) si il trimise la joaca.

Ce fel de joaca mai e aia, in care iti vine sa vorbesti cu jucariile, dar nu si cu oamenii?

Ce joaca teribila e aceea in care iti inabusi toate cuvintele, pentru ca nici un cuvant al tau, nu valoreaza nici un ban?

De unde joaca?! Si cu toate astea el se juca in tacere, invaluit intr-o umbra de mister frumos, pe masura ce furia din el pierea si venea grija de caii lui de plastic, care trebuia si ei culcati, cand vine seara. Furia se pierdea in launtrul inimii lui si iesea la rampa frumusetea.

De fapt frumusetea era acea savoare, pe care al patrulea, o gaseste la al treilea si nu o mai gaseste la primul. Mama era intre primul si al treilea. Al patrulea sta distant de istorie si nareaza istoria.

Istoria are nevoie de istorici, dar are nevoie si de personaje reale. Daca al patrulea pierdea din vizor drama aceasta mica, ea nu ar fi existat niciodata in istorie. Cel care comenteaza evenimentul face istorie fara sa vrea, fara sa ii stie consecintele. Insa istoriile se pierd ca si urmele personajelor. Istoria se rescrie de fiecare data, mai dureros sau mai fals, cu mai multa patima sau cu dezinvoltura. {…}

Insa, in acea seara, al treilea s-a gandit ca viata nu poate sa fie bataie si nici stres zilnic. A inteles cat de prost esti cand nu stii sa iti respecti timpul, viata, cand nu stii sa iti respecti inima si lacrimile. Nu a mai vrut sa planga si nici sa scoata lacrimi din el atunci cand nu are nici o indulgenta din partea nimanui. Si-a propus sa nu repete greseli paternale, sa nu contamineze la randul lui alte lacrimi, tot la fel de suave si de sincere ca si ale lui.

Pentru istorii de inima, trebuie sa ai…inima! El, al treilea, are inima.

Pr. Drd. Piciorus Dorin Octavian