Diavolul promite întotdeauna ceea ce nu poate niciodată da. Cum să îi poată reda omului nemurirea şi fericirea, tocmai acela care l-a scos pe om din Paradis şi din starea de fericire de care se bucura?

Când l-a înşelat pe om în Rai, diavolul i-a promis că îl va face dumnezeu (şi nu l-a făcut decât muritor), iar acum, când Fiul lui Dumnezeu S-a făcut Om şi l-a făcut pe om, dumnezeu după har, cu adevărat, diavolul îi spune că nu e de dorit să fii dumnezeu, ci brută, om pătimaş şi revoltat împotriva Creatorului. I-aş întreba pe satanişti, pe ideologiştii adoratori ai Satanei: dacă nu e de dorit să fii dumnezeu, de ce diavolul l-a scos pe om din Rai tocmai pe premisa că va deveni dumnezeu, de ce atunci i-a promis ceva ce acum îi spune că nu se merită să fii, acum, când Dumnezeu i-a dăruit omului îndumnezeirea, cu preţul prea scump al Întrupării şi Răstignirii Sale? Nu se contrazice Satana? Ba da, se contrazice, fiindcă e „tatăl minciunii”, după cum l-a numit Mântuitorul neamului omenesc.

Sau dracul vrea să ne inculce ideea că trebuie să ne facem noi singuri dumnezei, prin „forţe proprii” (care forţe?!). Însă omului comod şi iubitor de patimile sale, pentru care (pentru alipirea de ele) se declară chiar şi luptător împotriva lui Dumnezeu, trebuie să îi punem de asemenea întrebarea: la ce folos să te mai osteneşti să devii dumnezeu prin propriile forţe, ce nevoie mai ai să faci tu, cel preiubitor de toate desfătările, un asemenea efort gigantic, infinit supradimensionat faţă de puterile tale, şi până la urmă utopic, dacă Hristos ţi-a dăruit totul pe gratis, dacă Fiul lui Dumnezeu şi Dumnezeu adevărat ţi-a dat calitatea de dumnezeu, luând în Sine ce era mai prost, umanitatea ta slabă şi neputincioasă?

Omul necredincios şi pus pe asaltat cerul în mod babilonic, omul ştiinţei, filosofiei şi al culturii secularizate, se vrea „victimă”, fără să-i fie ruşine (de data aceasta) că se umileşte astfel, se crede Prometeu înlănţuit, când Dumnezeu e Cel Răstignit pe Cruce de el, şi când lui i se dăruieşte îndumnezeirea fără nici un efort din partea sa, de către Cel pe Care L-a chinuit. Refuzând îndumnezeirea, arată că nu o doreşte nici atunci când spune că o doreşte şi o caută, şi că nici el nu ştie ce vrea şi cine este.

Aşa încât „marii revoltaţi” ai umanităţii, după Înviere, seamănă mai degrabă cu nişte copii mici sau cu nişte nebuni, care ţipă şi se zbat că vor ceva neapărat, şi când le dai, aruncă la pământ lucrul pentru care au făcut atâta scandal şi spun că nu mai au nevoie, că ei vor altceva acum, deşi nici ei nu ştiu ce vor sau de ce anume au nevoie. Suferinţa egoistă şi fără sens li se pare că îi face interesanţi, singulari, deosebiţi de ceilalţi oameni, deşi nu îi face decât orbi, robi, morţi, lepădaţi, rupţi de Iubire, de legătura lor firească şi normală cu Dumnezeu şi cu semenii lor. Orgoliul demonic e înşelare cumplită şi greu de îndepărtat, care nu aduce omului decât suferinţă fără margini.

Revoltaţilor fără obiect – după ce le-a fost adusă oamenilor mântuirea în dar – li se potrivesc cuvintele lui Dumnezeu spuse prin gura Proorocului David: „Eu am zis: dumnezei sunteţi şi toţi fii ai Celui Preaînalt. Dar voi ca nişte oameni muriţi şi ca unul din căpetenii [Lucifer] cădeţi.” (Ps. 81, 6-7).

Drd. Gianina Maria-Cristina Picioruş

Did you like this? Share it: