Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

Tridimensionalitatea şi realismul eshatologic al Icoanelor

Unora li se pare că sunt mai frumoase statuile decât Sfintele Icoane, pentru că îţi oferă o imagine mai completă, tridimensională, a realităţii, augmentând sentimentul estetic.

Însă şi imaginea din Sfintele Icoane este tridimensională, căci a treia dimensiune a lor suntem noi, închinătorii, interiorul nostru care se integrează lumii spirituale, nevăzute. A treia dimensiune a Sfintelor Icoane este prelungirea lor în sufletele şi în fiinţa noastră, prin care noi, dacă ne închinăm cu evlavie, suntem încorporaţi, integraţi în peisajul eshatologic, transmundan, al Sfintelor Icoane, ne facem părtaşi Împărăţiei veşnice şi orizontului infnit al zilei neînserate care va să fie, în care Sfinţii cărora noi ne închinăm vor lumina ca soarele (cf. Matei 13, 43).

Sfintele Icoane ne transmit astfel faptul că Dumnezeu şi toţi Sfinţii ne aşteaptă şi ne rabdă ca să ne pocăim, că Domnul nu face încă Judecata, pentru ca noi să ajungem cu adevărat să fim în Icoana celor mântuiţi şi fericiţi.

În afară de faptul că, în Sfintele Icoane, lipsa unei corporalităţi grosiere ne transmite o învăţătură despre transfigurarea şi înduhovnicirea trupurilor la învierea cea de obşte, această absenţă a fenomenologicului propriu lumii alterate prin păcat, ne transmite tensiunea aşteptării mântuirii noastre, a vindecării de greutatea păcatului şi a „re-prezentării” noastre în realitatea transfigurată, îndumnezeită a veşniciei.

Ceea ce vedem în Sfintele Icoane este aceea spre care tindem, evidenţa duhovnicească cu care vrem să ne confundăm. Sfânta Icoană ne trage, ne absoarbe întru sine, în Împărăţia Cerurilor. Ea este o avangardă, cum spunea domnul Sorin Dumitrescu, cea mai autentică avangardă, pentru că prefigurează ceea ce urmează să se întâmple, dar nu s-a întâmplat încă. Iar noi, închinându-ne Sfintelor Icoane, ne manifestăm adeziunea, dorinţa de a vedea împlinit ceea ce preconizează acestea, anume Învierea de Apoi şi restaurarea lumii, la care vrem să fim şi noi părtaşi în rândul Sfinţilor care, prin truda vieţii lor, au ajuns deja la acest ţel suprem, de a fi veşnic cu Dumnezeu şi cu cei care Îl iubesc pe El.

Aşadar, frumuseţea estetică a statuilor, oricât de armonioase artistic, nu sugerează nici o clipă transcenderea acestei lumi evanescente, nici nu îşi asumă închinătorii, ci îi ţine la distanţă prin superbia artistică. În Biserica Ortodoxă însă, scopul nu este ţinerea oamenilor la respect, într-un soi de veneraţie platitudinală, apatică, prin expunerea unui model intangibil, ci ţelul este tocmai stimularea fiorului plin de dragoste şi de dorire a sufletului nostru, reînnoirea acelei tensiuni ardente interioare prin care ne legăm de planul nevăzut al existenţei, prin care dorim transfigurarea noastră întru Hristos şi mutarea în Cămara de Nuntă a Mirelui nostru veşnic, pentru care lucru strigăm: „Scoate din temniţă sufletul meu, ca să se mărturisească numelui Tău”.

Evlavia noastră nu înseamnă adulaţie de pigmei spirituali – cu atât mai mult cu cât, de multe ori, în faţa unei statui, admiraţia şi gândul se îndreaptă oarecum spre artist, uneori chiar mai mult decât spre ceea ce înfăţişează statuia – , ci dragoste şi dorinţă de părtăşie. Iar realismul şi adeziunea desăvârşită a statuilor la realitatea pământească (întrucât au legătură mai mult cu realismul antic al artei păgâne, al cărei idol perfecţionist era pur uman, dar nu cu desăvârşirea evanghelică pe care ne-a adus-o Hristos şi pe care arta nu o poate cuprinde în întregime, ci doar o poate sugera), le anulează din start orice tangenţă cu realitatea duhovnicească şi cu realismul eshatologic întruchipat în Sfintele Icoane.

de Drd. Picioruş Gianina Maria-Cristina

Did you like this? Share it:

Previous

Gaudeamus

Next

Omul prometeic: un avatar al Luceafărului căzut

1 Comment

  1. Draga Parinte,

    Am parcurs cu mare interes sectiunea dedicata Patristicii de pe blogul dumneavoastra. Este interesant ca intr/o lume atat de putin preocupata de „semnele vremii” cineva mai are curajul sa atraga atentia catre operele celor ce au experimentat „viata in Hristos” (Sf. Nicolae Cabasila). Totusi, as avea cateva sugestii legate de corpusurile patristice folosite.

    De exemplu, v-as ruga sa nu mai folositi editia ANF care este demult depasita. Editii ca Corpus Scriptoris Christianorum (Brill, Leiden – ultimul volum fiind consacrat Mistagogiei Sf. Maxim Marturisitorul) sau chiar CGS de la Berlin sunt mult mai indicate atunci cand doriti sa propuneti Patristica in abodarea ei serioasa si competenta. De asemenea, Sources Chretiennes, Padri della Chiesa sau Early Christian Classics tiparita la Cambridge si la in America ar fi putut fi mult mai interesante macar ca propunere. Daca doriti, va pot pune la dispozitie variantele scanate ale acestor editii critice.

    al dumneavoastra,

    Ionut
    ………….
    R. Suntem interesaţi, domnule Ionuţ Biliuţă, de orice doriti sa ne imprumutaţi/donaţi sau să ne vindeţi în materie de informaţie teologică. SC-ul il avem incomplet in format electronic [cred că avem o selecţie de 10 CD-uri], Early Christian Classics parcă îl avem în v. 4.0, nu avem deloc Padri della Chiesa, orice altceva, din orice domeniu teologic, cultural, filosofic…ne interesează, fără discriminare.

    Căutăm de ceva timp PG în ediţia germană dar nu l-am găsit până acum…iar PNF-ul, CSC-ul sau orice ediţie care pare oarecum depăşită, în ceea ce ne priveşte, reprezintă autorităţi de comparaţie pentru noi. Adică nu numai că ne interesează textele mai vechi sau mai noi, dar, cu precădere, ne interesează evoluţia textuală a textelor critice.

    Aşa că cităm din orice ediţie, fără discriminare…în munca noastră.

    Dacă sunteţi din Bucureşti… vă rugăm să ne scrieţi pe dorinfather@yahoo.com şi avem să ne bucurăm să vă auzim!

Lasă un răspuns

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén