Moda de a fi anti-creştin atinge în mod aberant elitele societăţii, cu efecte vizibile în lipsa verticalităţii şi a idealurilor moral-spirituale în rândul noilor generaţii.

Asist cu consternare la dezvoltarea agresivă a unei mode pe care ne-o vând intelectualii atei, de a ieşi în faţă cu ostentaţie şi a se mândri cu necredinţa lor şi, mult mai mult decât atât, cu ignoranţa totală şi necamuflată în materie de Teologie şi de tot ce ţine de Biserică. Ca şi cum a vorbi despre Dumnezeu ar fi cea mai mare ruşine, ca şi cum ar fi cea mai mare necinste şi înjosire pentru dumnealor. Cu alte cuvinte, o adevărată erezie, a fi credincios şi a cunoaşte învăţătura şi morala biblică şi patristică!

Orice persoană are dreptul să fie şi să se afişeze ca liber cugetător, dacă aşa doreşte. Că mulţi oameni de cultură se declară liberi cugetători şi atei este una, un fapt ce ţine de libera voinţă şi alegere, de liberul lor arbitru, pe care mai înainte de a-l garanta statul, l-a dăruit oamenilor Dumnezeu. Nimeni nu vrea să-i facă pe aceştia credincioşi cu forţa, când Însuşi Dumnezeu nu îi sileşte! Nimeni nu le cere să declare altceva decât ei înşişi cred, nici măcar de dragul revirimentului moral al unei societăţi care se scufundă în egotism, debusolare spirituală şi dezlănţuire furibundă a patimilor celor mai abjecte.

Prin urmare, pot – forţat vorbind – să le „respect” rămânerea în necredinţă. Însă nu pot să mă împac cu ceea ce nu este cu nici un chip acceptabil, din nici un punct de vedere, şi anume cu persiflarea neîncetată a Teologiei şi dispreţul lor necenzurat la adresa a tot ce ţine de Biserică şi de viaţa creştină, începând cu cele mai înalte şi mai sfinte dogme şi norme morale, şi până la ritualuri şi la oamenii înşişi ai Biserici, clerici sau mireni, care, toţi şi toate, au darul să stârnească o iritabilitate nervoasă în aceste persoane.

Ceea ce ne apare de-a dreptul perplexant este că acest gen de intelectuali atei se declară deschis, fără să fie obligaţi, cei mai ignoranţi şi mai prost informaţi oameni de pe pământ, în materie de Teologie, şi aceasta ne-o dezvăluie cu o nonşalanţă uluitoare, ba chiar ca pe un lucru care ar trebui să le facă cinste. Nu le este câtuşi de puţin ruşine că nu ştiu nimic despre Dumnezeu sau despre învăţătura creştină: se laudă nu numai că nu cred, ci că nu ştiu nimic! Nici nu au cercetat niciodată cum stau lucrurile şi, fără a cerceta, sunt convinşi că nici nu au nimic de aflat. Dictonul crede şi nu cerceta, care îi oripilează, ei îl adoptă în acest caz (singular!) fără nici o rezervă.

Nu există nici un alt domeniu de pe suprafaţa Terrei, în afară de Teologie, despre care să aibă o asemenea părere, că nu merită nici măcar o ocheadă în sutele de mii de cărţi teologice care există. Este consternant că numai învăţătura dumnezeiască are parte de acest tratament preferenţial. Domniile lor se declară proşti – să-mi fie iertat cuvântul sau să fie considerat în sensul său etimologic, adică simpli, neînvăţaţi – în privinţa dogmelor şi a moralei creştine, însă fac aceasta cu superbie, neînţelegând penibilul şi ilaritatea pe care le dezvoltă în cei credincioşi care îi citesc sau îi ascultă.

Tot atât de multe ropote de râs am fi stârnit şi noi în faţa lor, dacă am fi intrat pe domeniul de studiu care le este propriu, fără o iniţiere prealabilă. Dacă noi am veni în faţa lor şi am afirma că nu ştim cine este Shakespeare sau Eminescu, să zicem, am fi trimişi, fără drept de apel, la munca de jos. Noi ce să zicem când domniile lor nu ştiu cine este sau despre ce a vorbit Sfântul Maxim Mărturisitorul sau Sfântul Grigorie Palama? Şi e o întrebare formulată eufemistic.

Intelectualii care îşi exhibă ateismul nu se sfiesc adesea să exprime nişte inepţii colosale, care denotă o ignoranţă crasă, incredibilă, incalificabilă, în ceea ce priveşte Teologia şi Biserica. Francheţea lor în a-şi denuda această carenţă gnoseologică este dezarmantă, întrucât nu se percepe din partea unor neaveniţi, ci a unora care se pretind cărturari, cărturarii ţării. Pentru aceştia însă este o mare demnitate să nu ştii nimic despre Dumnezeu şi despre învăţăturile Lui dăruite omenirii.

Morala şi dogma creştină sunt batjocorite în modul cel mai ignobil şi mai indigerabil cu putinţă, pentru orice om cu o urmă de bun simţ, pentru simplul motiv că aceste personalităţi ale culturii nu le apreciază întru nimic. E treaba domniilor lor, ceea ce consideră demn de apreciat sau nu, însă nedumerirea mea persistentă este: de ce se mândresc cu acest lucru atât de mult, de ce fac din aceasta un motiv de glorie, o notă de geniu? E genial să fii prost într-un domeniu, într-atât încât să nu ştii nici cele mai elementare lucruri cu putinţă?

De când e genial să nu ştii ceva, să nu ai habar? Şi, cu toată seriozitatea, nu detectez în această ignoranţă afişată cu superbie luciferică nici cea mai mică urmă de gnoseologie apofatică sau de filosofie oarecare: nu, numai neştiinţă pură şi dezinteres, lovituri cu tifla acolo unde se vrea a se acoperi o mare ne-simţire spirituală. Sper să-mi fie înţeleasă durerea mea şi să nu fiu receptată ca cineva care vrea să demitizeze eroii vremii noastre, dar scuipatul unora dintre ei asupra lui Dumnezeu, asupra Bisericii şi a învăţăturii teologice se aseamănă foarte mult cu atitudinea maneliştilor care nu consideră necesar să ştie şi cine e Wagner, dacă se pricep să cânte în genul lor şi asta le e de ajuns. Suficienţa şi autosuficienţa, chiar dacă manifestată la un nivel mult mai elevat al societăţii, este un alt fel de ochelari de cal, cu lentile aurite, „de firmă”, cum s-ar zice.

Opinia de genul religia e pentru babe şi pentru proşti, care, oricât de infantilă, are mare trecere în mediile intelectualist-progresiste şi este un loc comun în mentalitatea multora, ar fi demnă de pus sub reflecţie dacă, de-a lungul istoriei omenirii, cu adevărat numai babele şi proştii ar fi călcat pragul Bisericilor şi ar fi îmbrăţişat învăţătura Răstignitului Dumnezeu. Oamenii aceştia, cu o minte tăioasă, dar rece, par să ignore cu desăvârşire milioanele (o cifră mică faţă de realitate!) de confraţi cărturari, care, de-a lungul vremii, s-au aşezat sub Cruce şi s-au plecat ei. Au fost toţi tâmpiţi?

Mulţi îşi justifică atitudinea prin aceea că Teologia Sfinţilor Părinţi ar fi inferioară filosofiei şi literaturii, şi de aceea nu ar merita efortul, însă afirmă aceasta fără să fi citi nici măcar un singur Sfânt Părinte, nici un singur Teolog de marcă al Bisericii – dacă Biblia or fi răsfoit-o măcar, deşi nici de asta nu aş băga mâna în foc – şi tocmai ceea ce lor le repugnă mai tare, tocmai asta fac: se pronunţă fără să aibă habar nici de cele mai umile cunoştinţe teologice. Şi nu se sfiesc să ascundă acest lucru, ci o declamă cu mânie proletară împotriva Bisericii, cu iradierea de fericire a muncitorului comunist că nu e intelectual. Aceeaşi mândrie o are acum intelectualul ateu, că e o nulitate în spaţiul teologic.

Dacă tot am adus aminte de comunism, Biserica este singura pe care nimeni nu a reabilitat-o după Revoluţie, singura instituţie care e la fel de hulită şi de repudiată şi astăzi, precum era şi în comunism, căreia i se închide gura frenetic îndată ce încearcă să se apere, căreia i se refuză în mod repetat dreptul de a se apăra, şi despre clerul şi credincioşii căreia, torturaţi în închisori sau ucişi, se vorbeşte separat, ca şi cum nu ar fi din Trupul ei, încercându-se a i se confisca Mucenicii pe care numai ea i-a învăţat să moară pentru adevăr şi dreptate.

Ştim că partizanii mureau în munţi cu Biblia sau cu Psaltirea în mâini, ştim că au fost mulţi preoţi şi credincioşi ai Bisericii care au umplut închisorile şi care, dacă n-au murit muceniceşte, au rezistat supravieţuind prin credinţă. Însă Biserica şi învăţătura creştină pe care au apărat-o nu este respectată nici măcar de ruşinea sângelui lor, dacă nu din alte motive.

Multora le este ruşine să vorbească de rău despre iudaism sau despre evrei, numai din jenă faţă de supravieţuitorii holocaustului, dintr-un minim respect pentru morţii din lagărele naziste. Însă în cazul Bisericii noastre şi al Teologiei ortodoxe, se pare că nici un mort pentru adevăr şi nici un martir al creştinătăţii, nici unul din miliardele (şi iarăşi cred că e o cifră prea mică), începând cu secolul I şi terminând cu istoria recentă a României, nu poate opri buldozerul distructiv al minţilor hulitoare, pornit nimicitor împotriva temeliilor străvechi şi nevăzute ale Sfintei Biserici.

Dacă nu crede în Dumnezeu şi în Fiul Său, măcar pentru a nu jigni memoria unora ca aceştia, care n-au pregetat să moară în condiţii cumplite, Alina Mungiu Pippidi (ca să pomenesc un nume care a făcut vâlvă recent) – şi alţii ca ea – care trece drept o campioană a democraţiei, libertăţii şi drepturilor omului, care zice că e mare anti-comunistă –, n-ar fi trebuit să scrie (a se citi: să dejecteze) acea piesă de teatru infectă! Măcar din respect pentru credinţa altora care au suferit şi au murit în condiţii cumplite, chiar dacă ea în ea însăşi nu află nici un fel de credinţă – şi ce e mai rău decât, cum zice românul, un om care n-are nici un Dumnezeu? – trebuia să nu pună pe hârtie acea bătaie de joc la adresa creştinismului.

Oare, cei ce au murit, au făcut-o pentru ca oameni cu performanţe intelectuale notabile, dar fără scară către cer, să-şi bată joc de tot ce au avut ei mai sfânt şi mai scump fiinţei lor? Să se întrebe aceste personalităţi ale României, cu toată sinceritatea de care sunt în stare, într-un moment de intimitate cu conştiinţele domniilor lor: faţă în faţă cu trecutul şi cu viitorul acestei ţări, cum se află ei înşişi?

Ce exemplu dau pentru cei tineri: de a putea călca în picioare tot ceea ce nu-ţi convine, nici nu înţelegi şi nici nu vrei să cunoşti? De a fi un om care calcă pe cadavre, pentru a fi bine-văzut? Nu credeam să revină o asemenea îndatorire elitelor intelectuale! Ce pretenţii să mai avem, atunci, de la cei simpli? Dar faţă de cei morţi, cum se situează în acest spaţiu al virtuţii şi moralei? Consideră dânşii, cu toată sinceritatea, că morţii din închisorile comuniste, le-ar aplauda, dacă ar auzi astăzi, discursurile şi operele împotriva lui Dumnezeu şi a creştinismului?

Cred că aceste întrebări pot provoca o minimă reflecţie despre ce înseamnă a fi sincer cu tine însuţi, când nu ai crezurile celorlalţi.

Drd. Picioruş Gianina Maria-Cristina

Did you like this? Share it: