Ceea ce domnul Patapievici numea: un discurs remarcabil

DISCURSUL
presedintelui României, Traian Basescu,
prilejuit de Prezentarea Raportului Comisiei Prezidentiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România
(Parlamentul României, 18 decembrie 2006)

Domnilor Presedinti ai Camerelor,
Domnule Prim Ministru,
Onorati membri ai Parlamentului României,
Distinsi invitati,
Dragi compatrioti.

Ne întrunim astazi pentru a închide, cu deplina responsabilitate, un capitol sumbru din trecutul tarii noastre. Am citit cu mare atentie Raportul Final al Comisiei Prezidentiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România. Am gasit în acest document ratiunile pentru care pot condamna regimul comunist.

Pentru cetatenii României, comunismul a fost un regim impus de un grup politic autodesemnat ca detinator al adevarului, un regim totalitar nascut prin violenta si încheiat tot prin violenta. A fost un regim de opresiune, care a expropriat poporul român de cinci decenii de istorie moderna, care a calcat în picioare legea si a obligat cetatenii sa traiasca în minciuna si frica.

Comisia Prezidentiala a fost înfiintata în aprilie 2006, ca un raspuns la cererile societatii de asumare si condamnare a trecutului totalitar. Am considerat necesara constituirea Comisiei tocmai pentru a fundamenta intelectual si moral actul de condamnare. Nu am dorit o simpla repudiere formala a trecutului comunist, la nivelul unor declaratii de complezenta. O asemenea condamnare ar fi fost neconvingatoare.

Am cerut Comisiei o analiza riguroasa a componentelor sistemului totalitar, a principalelor institutii care au facut posibila aceasta tragedie, precum si a personalitatilor implicate decisiv în sistem. Avem nevoie de o analiza aprofundata a sistemului comunist din România. Comisia a facut acest lucru, în peste 600 de pagini, lucru pentru care îi multumesc.

Este nevoie în continuare de analize pertinente cu privire la aparatul de partid si la structurile si metodele Securitatii. Trebuie sa avem o radiografie clara a ceea ce s-a petrecut în domeniul economic, unde o industrializare aberanta si o economie de comanda au produs consecinte înca vizibile.

Trebuie sa avem cât mai multe detalii privind colectivizarea agriculturii, stramutarile fortate, prigoana împotriva celor care au rezistat, distrugerea elitelor si a sistemului educational traditional, hartuirea cultelor si arestarile de personalitati religioase.

Avem datele necesare condamnarii fara drept de apel a regimului comunist din România. O democratie fara memorie este una aflata în grava suferinta. Nu trebuie sa uitam, pentru a putea sa evita, erorile trecutului. Concluziile Comisiei, pe care mi le însusesc, afirma ca sistemul comunist totalitar din România a fost impus prin dictat strain.

Într-adevar, a fost vorba de un regim ilegitim, întemeiat pe o ideologie fanatica, o ideologie a cultivarii sistematice a urii, pentru care „lupta de clasa” si „dictatura proletariatului” simbolizau esenta progresului istoric. Importata din URSS, ideologia comunista a justificat atacul împotriva societatii civile, a pluralismului politic si economic, nimicirea partidelor democratice, distrugerea pietei libere, exterminarea prin asasinat, deportari, munca fortata, întemnitare a sute de mii de oameni. În spatele mastii „umanismului socialist” s-a ascuns cel mai profund dispret pentru om ca individ.

Pe baza examinarii literaturii analitice si a marturiilor existente, care probeaza natura antipatriotica a totalitarismului comunist, putem afirma ca regimul comunist din România) a fost nelegitim si criminal. Nu neg ca au existat perioade de relativa acalmie si ca unii oameni au crezut în sistem. Pentru coplesitoarea majoritate a populatiei, a fost însa vorba de o existenta mutilata, traita sub teroarea directa ori indirecta si în care notiunea de libertate îsi pierduse orice sens.

A sosit, asadar, momentul sa evaluam natura si mostenirea regimului comunist. Unii au cedat tentatiei de a idealiza perioada lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, uitând faptul ca acesta a instaurat si a consolidat teroarea comunista în România, cu sutele sale de mii de morti, regimul lui Nicolae Ceausescu venind sa se instaleze pe terenul pregatit si curatat de ea. Altii au încercat sa scuze ororile epocii Ceausescu în numele pretinsului atasament fata de valorile nationale. Adevarul e ca acestea au fost invocate si supralicitate numai pentru a consolida puterea unui grup, prin recursul la un patriotism de parada.

Altfel spus, regimul comunist din România, un sistem totalitar bazat pe încalcarea constanta a drepturilor omului, pe suprematia unei ideologii ostile societatii deschise, pe monopolul puterii exercitat de un grup restrâns de indivizi, pe represiune, intimidare, umilire si coruptie. România a suferit consecintele aplicarii dogmelor leniniste: industrializarea fortata, întemeiata pe un model economic vetust, care favoriza industria grea; lichidarea proprietatii private, asociata cu politica brutala de colectivizare a agriculturii; nimicirea valorilor traditionale în numele unei false modernizari sociale; controlul metodic asupra spatiului social, al vietii intime a cetatenilor (mai ales prin politica natalista a dictaturii lui N. Ceausescu).

Sfera privata a fost astfel aproape complet anexata de catre partidul/stat totalitar. Viata cotidiana în socialismul de stat era invadata de elemente propagandistice si de control dictate de partid.

În perioada dintre 1945 si 1965, dominata de Gheorghiu-Dej, a fost aplicata teza „întaririi vigilentei” si a „intensificarii luptei de clasa”. Atunci a fost creata Securitatea ca institutie centrala a sistemului represiv.

Raportul ofera date cutremuratoare despre Gulagul românesc, cu ale sale penitenciare si lagare de exterminare prin munca fortata. Sighet, Aiud, Gherla, Pitesti, Canalul Dunare-Marea Neagra sunt doar câteva din numele de pe aceasta veritabila harta a mortii. Sub Ceausescu, în pofida promisiunilor privind întarirea „legalitatii socialiste”, a continuat demonizarea proprietatii private, persecutarea credintelor si practicilor religioase, criminalizarea oricarei forme de opozitie.

Nu mai putin semnificativ, Ceausescu si regimul sau au dus la paroxism politica de persecutare a femeilor si copiilor: în urma interzicerii avorturilor si a metodelor contraceptive, orfelinatele s-au umplut de copii ale caror destine erau, pentru cea mai mare parte dintre ei, compromise din momentul nasterii. Disidenta a fost strivita nemilos de cerberii regimului si instrumentul lor principal, Securitatea. Mentionez aici actiunile constante de marginalizare, compromitere si lichidare a oricaror forme de gândire si actiune libera: persecutia miscarii initiate si conduse de Paul Goma, cea mai importanta actiune de protest colectiv împotriva încalcarii drepturilor omului; arestarile si prigoana în rândurile muncitorilor mineri care au declansat greva din vara anului 1977, salbatica persecutie a lui Vasile Paraschiv si a altor activisti angajati în lupta pentru sindicate libere, distrugerea efortului de a crea Sindicatul Liber al Oamenilor Muncii din România, actiunile împotriva unor disidenti, oponenti si critici ai regimului.

Nu trebuie uitate actiunile represive împotriva Bisericii Ortodoxe Române, a Bisericii greco-catolice si a cultelor protestante sau neoprotestante. În 1975, Nicolae Ceausescu a semnat, în numele României, Actul Final al Conferintei de la Helsinki. Departe de a se conforma angajamentelor luate pe plan international, regimul comunist a continuat sa calce în picioare drepturile cetatenilor.

Partidul a fost creierul sistemului represiv, iar Securitatea instrumentul care a pus în practica deciziile politice. Ofiterii de securitate si din alte unitati ale Ministerului de Interne erau cei care actionau direct pentru supravegherea si intimidarea populatiei. Securitatea, militia, procuraturile militare, granicerii erau subordonate la rândul lor sectiilor specializate ale CC al PCR. Ministrii de interne si sefii Securitatii au fost cu totii soldati fideli ai partidului. Cei mai multi au fost ei însisi activisti de partid, înainte de a lucra în Securitate.

Când încercam sa dezvaluim resorturile acestui regim totalitar, este cazul sa nu uitam ca arhitectii si beneficiarii lui nu au demonstrat nici un fel de scrupule si remuscari. Regimul a inventat institutii menite sa faca posibila distrugerea spiritului liber si manipularea totala a subiectilor statului totalitar: partidul ca elita auto-desemnata; politia secreta (cu bratele sale din interior si din exterior); propaganda si agitatia; pseudo-justitia aservita complet intereselor totalitare.

Sunt total de acord cu concluzia Raportului ca, dincolo de unele mici nuante, conducatorii comunisti din România au ramas fideli preceptelor de baza ale leninismului ca tehnica de control si mentinere a totalitarismului bazat pe utopia falsului egalitarism social. Ideologia a fost într-adevar la putere. Mostenirea RPR-RSR, ridicata la proportii absurde în ultimii ani ai lui Ceausescu, a fost asadar una a despotismului, a distrugerii si marginalizarii valorilor veritabile, a eliminarii elitelor politice, culturale si religioase si a izolarii tarii în raport cu directiile novatoare din lumea ideilor si din tehnologie.

Principalele actiuni criminale mentionate în Raport si pe care tin sa le amintesc aici, ca argument pentru aceasta prea-mult amânata condamnare sunt urmatoarele:

(1) abandonarea intereselor nationale prin servilism în relatia cu URSS, dupa impunerea guvernului-marioneta condus de Petru Groza (6 martie 1945). În felul acesta a debutat o perioada care a dus la întârzierea istoriei noastre cu câteva decenii.

(2) anihilarea statului de drept si a pluralismului prin înscenari si fraude, mai ales dupa furtul alegerilor din noiembrie 1946.

(3) distrugerea partidelor politice si a continuitatii constitutionale a statului român, prin abdicarea fortata a Regelui Mihai.

(4) sovietizarea totala, prin forta, a României, mai ales în perioada si impunerea, sub numele de „dictatura proletariatului” a unui sistem politic despotic, condus de o casta profitoare, strâns unita în jurul liderului suprem;

(5) politica de anihilare a unor întregi categorii sociale în numele luptei de clasa. Cei mai de seama reprezentanti ai elitelor din România au fost eliminati fie prin asasinat, fie prin deportare, întemnitare, munca fortata sau marginalizare. S-a recurs la o logica a vinovatiei
colective si persecutarea familiilor celor banuiti de intentii ori actiuni anticomuniste. S-a recurs la utilizarea unor criterii aberante pentru a distruge sansele copiilor din familii cu „origine nesanatoasa” de a studia în învatamîntul superior.

Ca urmare a politicii regimului comunist, au fost detinute în închisori si lagare, deportate sau stramutate sute de mii de persoane. Cifrele propuse de cercetatori, luate în considerare de Comisie, se situeaza între 500.000 si 2.000.000 de victime. Dificultatea estimarii provine din ascunderea sistematica de catre Securitate, Procuratura, Militie, Trupe de Graniceri si alte organe represive a informatiilor privind soarta multora dintre aceste victime.

(6) persecutia minoritatilor etnice, religioase, culturale ori de orientare sexuala;

(7) exterminarea grupurilor de partizani care reprezentau rezistenta anticomunista armata în munti);

( 8 ) Represiunea împotriva cultelor si exterminarea sau persecutarea tuturor celor care se opuneau comunismului, deopotriva din rândul majoritatii etnice românesti, cât si din rândul minoritatilor; oprimarea Bisericii Ortodoxe, desfiintarea Bisericii Greco-Catolice, persecutiile împotriva miscarii sioniste.

(9) Arestarea, uciderea, detentia politica sau deportarea taranilor care opuneau rezistenta fata de colectivizare. Lichidarea violenta a revoltelor taranesti).

(10) Deportarile cu scop de exterminare. Represiunile etnice. Gonirea si „vânzarea” evreilor si germanilor.

(11) Represiunea împotriva culturii, eradicarea valorilor nationale, respingerea artei si culturii occidentale, cenzura, arestarea si umilirea intelectualilor neînregimentati ori protestatari).

(12) Reprimarea miscarilor si actiunilor studentesti din 1956. Procesele împotriva studentilor
protestatari, organizate de PMR, UTM, UASR si Securitate), precum si înscenarile din 1965 si din anii urmatori.

(13) Reprimarea miscarilor muncitoresti din Valea Jiului (1977), Brasov (1987) si a celorlalte greve din anii 1980. Arestarea si deportarea muncitorilor protestatari.

(14) Reprimarea oponentilor si disidentilor în anii ’70 si ’80. Arestarea si asasinarea celor mai curajosi oponenti – omorârea inginerului Gheorghe Ursu, condamnarea la moarte a diplomatului Mircea Raceanu, arestat si judecat în 1989; condamnarea la moarte a persoanelor pe care regimul le considera vinovate de tradare.

(15) Distrugerea patrimoniului istoric si cultural prin demolarile din anii, inspirate de grandomania lui Ceausescu si de obsesia lichidarii marilor repere culturale si istorice. Constrângerea unei parti a populatiei României de a-si parasi locuintele în numele politicii de „sistematizare” a zonelor rurale.

(16) Consecintele dezastruoase ale „politicii demografice”) soldate cu mii de morti.

(17 ) Impunerea unor norme aberante privitoare la „alimentatia rationala”, înfometarea populatiei, oprirea caldurii, starea de mizerie, de disperare provenita din degradarea fizica la care regimul a condamnat un întreg popor.

(18 ) Utilizarea mizeriei materiale si morale, precum si a fricii, ca instrumente de mentinere a puterii comuniste. Pretinzând ca împlineste dezideratele marxismului, regimul a tratat o întreaga populatie ca pe o masa de cobai supusi acestui absurd experiment de inginerie sociala.

(19) Distrugerea reperelor morale ale societatii românesti si a valorilor ei de solidaritate, în
lipsa carora un popor nu poate deveni autorul liber al propriei sale istorii.

(20 ) Masacrarea cetatenilor revoltati, din ordinul lui Nicolae Ceausescu, cu aprobarea conducerii PCR, si cu participarea efectiva a unor unitati ale Armatei si Securitatii, în timpul Revolutiei anticomuniste din Decembrie 1989.

Pentru aceste motive, Ca sef al statului român, condamn explicit si categoric sistemul comunist din România, de la înfiintarea sa, pe baza de dictat, în anii si pâna la prabusire, în decembrie 1989.

Luând act de realitatile prezentate în Raport, afirm cu deplina responsabilitate: Regimul comunist din România a fost ilegitim si criminal.

Condamnând sistemul comunist din România, îmi afirm admiratia pentru eroismul celor care s-au opus dictaturii, de la luptatorii din rezistenta si militantii partidelor politice anihilate de comunisti si pâna la disidentii si opozantii perioadei Ceausescu.

Aduc aici, în sesiunea solemna a Camerelor reunite ale Parlamentului român, un omagiu marilor oameni de stat ca Iuliu Maniu, Ion Mihalache, Dinu Bratianu si Ion Flueras, martirilor Bisericilor precum Iuliu Hossu, Sandu Tudor, Vladimir Ghika, Richard Wurmbrand, Márton Áron, membrilor partidelor democratice din România, tuturor victimelor regimului totalitar comunist, oponentilor si disidentilor.

Tin sa-mi exprim pretuirea fata de curajul patriotic si demnitatea tuturor supravietuitorilor din închisorile comuniste, care sunt ultimii martori directi ai tragediei noastre ca natiune. Tin de asemenea sa elogiez gestul intelectualilor care si-au ridicat direct glasul împotriva lui Nicolae Ceausescu: Paul Goma, Doina Cornea, Radu Filipescu, Mircea Dinescu, Dan Petrescu, Liviu Cangiopol, Gabriel Andreescu, sau gestul disperat, cazut astazi cu totul în uitare, al lui Liviu Babes, care pe 2 martie 1989 si-a dat foc la Poiana Brasov pe pârtia Bradu în semn de protest fata de un regim criminal. În acelasi timp, îmi exprim compasiunea pentru suferintele îndurate de marea majoritate a poporului român.

Posturile de radio occidentale, „Europa Libera”, BBC, „Vocea Americii”, „Deutsche Welle”, „Radio France Internationale”, au contribuit esential la informarea cetatenilor României privind situatia din tara si din lume. Spre disperarea regimului comunist, Radio „Europa Libera” a fost într-adevar ceea ce s-a dorit a fi: ziarul vorbit al românilor de pretutindeni. Omagiez memoria unor Ghita Ionescu, Mihai Cismarescu, Noel Bernard si Vlad Georgescu,
oameni care au luptat cu altruism si pasiune pentru cunoasterea si rostirea adevarului. Îi elogiez pe Monica Lovinescu si pe Virgil Ierunca, cei care, exilându-se fizic, au continuat sa traiasca zi de zi pentru poporul român, tinând treaza, prin emisiunile lor de neuitat de la Europa Libera, constiinta morala a românilor.

Condamnând acest regim, statul democratic român condamna instrumentele acestuia, în primul rând Partidul Comunist Român si Securitatea. Vreau sa fiu bine înteles. Nu ma refer nicio clipa la marea masa a membrilor de partid, a caror unica activitate era sa-si achite cotizatia si sa participe lunar la sedinte golite de orice continut. Ma refer la institutia „partidului conducator”, deci la aparatul care a facut posibil regimul totalitar comunist. În cazul Securitatii, a fost vorba de o institutie esentiala în sustinerea statului totalitar comunist, ilegitim si criminal.

În numele statului român, îmi exprim regretul si compasiunea pentru victimele dictaturii comuniste. În numele statului român, cer scuze celor care au suferit, familiilor lor, tuturor celor care, într-un fel sau altul, si-au vazut destinele ruinate de abuzurile dictaturii. Raportul Final contine numeroase propuneri. Mi-au retinut atentia urmatoarele:

– Solicit sustinerea de catre Camerele Reunite ale Parlamentului a declaratiei mele de condamnare a crimelor comunismului, de regret si de compasiune fata de victimele acestora, în spiritul Rezolutiei nr. 1481 a Adunarii Parlamentare a Consiliului Europei din 25 ianuarie 2006.

– Sustin propunerile Comisiei de stabilire a unei zile comemorative în memoria victimelor represiunii si terorii comuniste si propunerea ridicarii în Capitala a unui Monument al Victimelor Comunismului.

– Sustin înfiintarea în Bucuresti a unui Muzeu al Dictaturii Comuniste din România. Acest muzeu va fi în egala masura un loc de memorie si unul al afirmarii valorilor societatii deschise. Pe lânga Muzeu este necesara crearea unui centru de documentare destinat informatiei publice, cu acces neîngradit, în care sa fie colectionate documente esentiale pentru întelegerea fenomenului comunist, a universului concentrationar, a propagandei ca mijloc de constrângere spirituala.

– Propun organizarea unei expozitii permanente în cadrul Palatului Parlamentului, cu documente ilustrative pentru ideea de politie politica, documente care sa fie reprezentative pentru fenomenul încalcarii drepturilor civile fundamentale în România comunista.

– Sustin organizarea unui ciclu de conferinte în marile centre universitare din tara, în care sa fie prezentat continutul Raportului, însotit de explicatii, comentarii si documente ilustrative.
– Propun formarea unui grup de cercetatori care sa elaboreze, o Enciclopedie a comunismului românesc. Acelasi grup va lucra pentru sintetizarea Raportului final sub forma unui manual scolar.

– Sustin necesitatea identificarii unor solutii legale în vederea anularii condamnarilor emise pe baza unor articole cu caracter politic, anularea pedepselor cu închisoare si munca fortata rezultate pe baza decretului 153/1970 privind „parazitismul social”, „anarhismul” si orice alt „comportament deviant”. Dezavuarea legii nr. 5 din 6 august 1978 pe baza careia se putea desface contractul de munca pentru „abateri de la etica si echitatea socialista”.

– Sustin modificarea cadrului legislativ prin care sa fie înlesnita procedura de acordare a cetateniei române celor carora le-a fost retrasa de statul totalitar.

– Sustin modificarea si completarea cadrului legislativ privind accesul la arhivele legate de perioada comunista. La 17 ani de la Revolutia din decembrie 1989, a sosit din plin clipa transparentei si accesibilitatii arhivelor comuniste. Obstacolele întâlnite de catre membrii si expertii Comisiei trebuie înlaturate de urgenta si fara ezitari. Legea Arhivelor Nationale trebuie modificata imediat în ceea ce priveste termenele de acces la arhivele de interes istoric. Neglijarea îndeplinirii obligatiei de modificare a Legii Arhivelor arata lipsa de vointa politica în a acorda un acces nediscriminatoriu la arhivele de interes pentru cercetatorii regimului comunist. O Românie democratica este una în care accesul la istorie, deci la arhive, este liber si neîngradit.

– Sustin solicitarile fostilor detinuti politici legate de recunoasterea publica a tragediei prin care au trecut.

– Sustin propunerea privind înfiintarea unui sistem de 12 burse acordate anual, pe baza de concurs, unor cercetatori tineri interesati de cercetarea diverselor aspecte ale dictaturii comuniste.

– Afirm necesitatea adaptarii Raportului Final pentru obiective cu caracter didactic (un manual despre dictatura comunista din România) care sa fie predat în învatamîntul mediu.
Dati-mi voie sa adaug ca aplicarea propunerilor pe care mi le-am asumat astazi va da roade numai daca ne vom elibera de orice spirit partizan. Dupa 17 ani de la revolutia din 1989, nici un partid din România nu trebuie sa urmareasca politizarea actului de condamnare a comunismului.

Gestul meu de azi este consecinta fireasca a faptului ca ne-am asumat, ca natiune, valorile democratice. În numele acestor valori avem obligatia de a prelua din istoria noastra ceea ce vrem si ceea ce nu vrem sa defineasca identitatea noastra de români si de viitori cetateni ai Uniunii Europene. Or, comunismul de export pe care l-am trait pe pielea noastra vreme de cinci decenii, este o rana în istoria României, o rana care înca mai supureaza si pentru care a venit vremea sa se închida o data pentru totdeauna.

Evocând acum o perioada pe care multi ar dori sa o uite, am vorbit atât despre trecut, cât de masura în care noi, cei de azi, dorim sa mergem pâna la capat în asumarea valorilor libertatii. Aceste valori, chiar înainte de a fi ale României sau ale Europei, tin de valoarea universala, sacra, a persoanei umane. Daca ne întoarcem acum catre trecut, o facem pentru a ramâne cu fata spre un viitor în care dispretul fata de individ nu va mai ramâne nepedepsit.

Acest moment simbolic reprezinta bilantul a ceea ce am trait si ziua în care ne întrebam cu
totii cum vrem sa traim de acum înainte. Ne vom desprinde mai repede de trecut, vom face progrese mai temeinice, daca întelegem ce ne împiedica sa fim mai performanti, mai curajosi, mai încrezatori în fortele noastre.

Pe de alta parte, nu trebuie sa dam dovada de aroganta istorica. Scopul meu vizeaza o autentica reconciliere nationala, si asta cu atât mai mult cu cât numeroase tare ale trecutului continua sane marcheze. Societatea noastra sufera de o neîncredere generalizata. Institutiile statului nu par înca sa urmareasca vocatia lor reala, care tine de exercitarea deplina a tuturor drepturilor civile. De la ce se întâmpla în spitale, la procesul de restituire a proprietatilor, la modul cum se desfasoara actul de justitie, la relatia institutii publice-cetatean si pâna la realitatea penitenciarelor, vedem ca lipsa de respect pentru om nu a disparut înca.

Poate ca unii se întreaba ce anume ne da dreptul sa condamnam ? Ca presedinte al românilor, as putea invoca faptul ca am fost ales. Dar cred ca avem o motivatie mai importanta: dreptul de a condamna ni-l da obligatia de a face sa functioneze institutiile statului de drept într-o societate democratica.

Nu avem voie sa compromitem aceste institutii. Ele n-au voie sa fie discreditate prin faptul ca ne apropiem de ele cu deprinderile si mentalitatile trecutului nostru recent. Eu însumi am criticat adeseori imperfectiunile sistemului nostru politic, ineficienta anumitor institutii. Dar vinovate nu sunt institutiile statului de drept, ci modul în care noi lefacem sa functioneze, modul în care multi înteleg sa le utilizeze pentru realizarea propriilor interese.

Sunt multi, de asemenea, cei care, razbiti de greutatile de astazi, par sa-si fi pierdut încrederea în virtutile democratiei în care am intrat. Ei ajung sa priveasca nostalgic spre un trecut care, în momentele grele ale acestei prelungite tranzitii, începe sa le para dintr-o data luminos. Am sa le raspund ca, merita sa-si reactiveze memoria. Sa-si aminteasca frigul, foamea, întunericul si umilinta care pusese stapânire peste vietile noastre.

În casele multor români acestea mai exista, din pacate, si astazi. Nu trebuie sa uitam ca nicio societate adevarata nu se poate ridica pe exproprierea libertatii cetatenilor ei. Nicio bunastare nu e posibila într-o societate de oameni neliberi. Poate ca raul cel mai mare pe care l-a facut comunismul este ignorarea rostului libertatii pentru fiinta umana. Numai ca institutiile libertatii democratice nu functioneaza de la sine. Orice masinarie administrativa, ca sa functioneze, are nevoie de oameni calificati nu numai profesional, dar calificati si pentru democratie si libertate.

Am vazut cum sistemul totalitar comunist a degradat simultan comportamentul institutiilor si pe cel al oamenilor. Trebuie sa recunoastem ca mentalitatile comuniste continua sa influenteze societatea româneasca. Am crezut ca putem uita comunismul, dar nu a vrut el sa ne uite pe noi.

Astfel, condamnarea acestui trecut apare ca o prioritate a prezentului, fara de care vom purta si în viitor ceva ce seamana cu povara unei boli nevindecate.

Memoria crimelor comise de regimul comunist din România ne ajuta sa mergem înainte cu un pas mai decis, sa realizam schimbarile atât de necesare, dar ne ajuta si sa apreciem cadrul democratic în care traim. Condamnarea comunismului ne va încuraja sa fim mult mai circumspecti fata de propunerile utopice si extremiste, care vor sa puna în discutie ordinea constitutionala si democratia.

În spatele discursurilor nostalgice sau demagogice se afla de multe ori tentatia autoritarismului sau chiar a totalitarismului, a negarii exploziei de energii individuale, de inventivitate si creativitate care si-a facut loc dupa decembrie 1989. Am scapat definitiv de teroare, am scapat de frica, astfel încât nimeni nu mai are voie sa ne puna drepturile fundamentale sub semnul întrebarii.

Lectia trecutului ne dovedeste ca orice regim care-si umileste cetatenii nu poate dura si nu
merita sa existe. Acum, fiecare cetatean poate sa ceara liber respectarea drepturilor sale inalienabile, iar institutiile statului trebuie sa lucreze astfel încât oamenii sa nu se mai simta umiliti. În aceasta perioada de tranzitie s-a vorbit mult despre criza morala a societatii. Ea tine de numeroase aspecte ale vietii zilnice.

Sunt sigur ca vom lasa în urma starea de neîncredere si pesimismul social în care ne-au cufundat anii de tranzitie daca vom face, împreuna, un adevarat examen de constiinta nationala. Declaratia mea de astazi si propunerile pe care vi le-am prezentat vor încuraja acest proces.

Nu vreau sa devin „Presedintele care a condamnat comunismul”. Vreau numai sa fiu seful unui stat care considera ca aceasta condamnare tine de normalitate, ca, fara aceasta condamnare, vom înainta greu, vom înainta continuând sa caram în spate cadavrul propriului nostru trecut.

Tot ceea ce vreau este sa cladim viitorul democratiei în România si identitatea nationala pe un teren curat.

Va multumesc ! La multi ani români! Sarbatori Fericite!

Departamentul comunicarii publice

18 Decembrie 2006

***

A consemnat Pr. Dorin Picioruş

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *