La Chicago, paznicul cimitirului este o romanca

La 27 de ani, subtire, curioasa, cu ochi amarui, Delia Ioanascu munceste cu jumatate de norma la cimitirul unui cartier din suburbia orasului Chicago, ca si… paznic de noapte! A ajuns in America acum 5 ani, pe vremea popularelor chemari, cu nici un gand de stabilire. Insa, ca si proaspata absolventa a Facultatii de Teologie Ortodoxa din Cluj-Napoca nu avea prea multe optiuni in fata. Asa ca o vizita prelungita la matusa din Chicago i-a parut sansa unei experiente interesante.

Rep: Delia, cum ai ajuns in slujba acesta atat de neobisnuita pentru o femeie?
D.I.: Pai, eu aveam nevoie urgenta de bani si persoana care ocupa postul se pensiona, am dat un interviu, niste teste psihologice si pentru aptitudini fizice, si gata!

Rep: Cum ti-ai gestionat superstitiile legate de apropierea aceasta efectiv fizica de moarte? N-ai avut temeri?
D.I.: Absolut nici una. In primul rand sunt linistita din punctul de vedere al organizarii conditiilor de munca, institutia este bine administrata. Cat priveste temerile, de astea n-am avut niciodata, si cred ca e foarte bine asa. M-au izolat de frica de esec, plus ca eu le consider concluzii limitative si pesimiste. Sigur, exista poate un stress mai aparte decat in alte meserii…

Rep: Ai avut de-a face cu profanari de morminte?
D.I.: Au fost ceva evenimente, care n-am crezut ca exista numai in filme sau carti. Mai ales in perioadele cu incarcatura religioasa, cum e si perioada Sarbatorilor crestine, ele sunt mai frecvente. Nu sunt niciodata singura pe tura, mai e un angajat aici cu mine. Acum trei nopti, un grup de adolescenti (doua fete si un baiat), au tinut langa o cripta mai laturalnica un ritual satanic. Dar a intervenit politia rapid. Cand au trecut pe langa mine, m-au socat ochii lor tineri, chiar asa incetosati de stupefiante. E trist, iar genul asta de evenimente nu sunt rare.

Rep: Se plateste bine un paznic de noapte la un cimitir in America?
D.I.: Decent, plus sporurile (de noapte, de periculozitate…). Imi permite si mult timp liber, sunt nopti in care nu se intampla nimic si atunci citesc pentru cursurile de la scoala. Dar, genul acesta de slujba, vrand-nevrand, ma face mai sensibila la subiectul moarte si, inevitabil, imi pun intrebari de genul gestionarea vietii, desertaciunea orgoliului si din altfel de intrebari de genul acesta. Azi-noapte, citeam intr-o carte si mi-au ramas in minte niste versuri: « Mama, tu ai fost odata mormantul meu/ De ce imi este asa de teama – mama – sa parasesc iar lumina? »

Rep: Adica, pana la urma totul tine de perspectiva personala?
D.I.: Eu am o strategie critica zic eu pentru supravietuire, in general in viata si pentru a ramane in joc cat mai mult timp. Slujba aceasta de paznic la cimitir m-a ajutat intr-un fel sa reflectez asupra reactiilor mele zilnice, asupra succeselor si esecurilor mele. M-a invatat sa fiu mai detasata, sa imi dispara incrancenarea in detalii. Asta mi-a dat alte indicatii despre persoana mea, mi-a revenit curajul, motivatia, sensul!

Rep: Un fel de resurectie personala in mijlocul mortii…
D.I.: Da, e ciudat spus asa. Tot timpul cat stau aici sunt obligata cumva sa realizez ca sunt efemera, nu-mi mai vine sa o ard aiurea. Devin mai constienta de viata si relationez mai eficient cu ceilalti oameni. Sunt mai vie. Inainte, mi-era groaza de batranete. Acuma sunt bucuroasa ca pot sa o fac.

Rep: Crezi ca oamenii au nevoie sa li se arate partea urata a lumii ca sa vibreze?
D.I.: Nu e vorba de asta, eu moartea nu o vad urata. E…stingerea tortei si atata. Eu zic ca e perfect legitim cand spun ca imi place sa muncesc si sa fac lucrurile bine. Chiar daca asta inseamna ca trebuie sa pazesc mortii. Mi-am spus ca daca altii au putut eu de ce n-as putea? Asta e educatia care am primit-o de acasa, ca trebuie sa-mi castig banii singura.

Rep: E interesant ce incarcatura a dobandit pentru tine slujba aceasta…
D.I.: Pai, nu slujba in sine, ca nu cred ca se infioara cineva de respect cand aude titulatura de paznic de cimitir… In tara nu m-as fi gandit niciodata ca o sa ajung sa fac si asta. Dar, in America, viata are alt ritm, alt entuziasm, alt respect pentru munca.

de Ioana Diana Runcan.

One comment

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *