S-au scris despre literatura română istorii literare care sunt cronologice (numai cronologice!) şi cu toate acestea, paradoxul cel mai mare şi mai incredibil al tuturor acestor istorii literare – şi mă refer cu precădere la cele care acoperă toată literatura română sau cea mai mare parte a ei – este că îţi lasă profundul şi indubitabilul sentiment de discontinuitate, de prăpastie de netrecut între scriitori sau genuri literare.

Dacă este să ne luăm după criticii literaturii noastre, nu există nici o urmă de organicitate în tot acest organism care este literatura, cultura scrisă românească, cu singura excepţie semnalată între unii dintre scriitorii aparţinând aceluiaşi curent literar.

Există însă, în schimb, o încercare forţată şi permanentă de a motiva scrierile (indiferent de natura genului literar) autorilor români prin apelare la sinonimii de personalitate sau de opere şi motive literare din literaturi străine, deşi, nu de puţine ori, ba chiar în enorm de multe cazuri, după ce un exeget stabileşte o astfel de paralelă, ca esenţială, între un scriitor român şi un scriitor sau gânditor străin (occidental, bineînţeles!), urmează un şir de alţi exegeţi care, cu argumente şi cu îndreptăţire, vin să dărâme ipoteza construită anterior, fiindcă originalitatea izvorului spiritual autohton li se pare indubitabilă – dar prima dintre atitudinile critice, culmea, de obicei face liniştită carieră mai departe în manualele şcolare şi în conştiinţa didactică şi publică!

Şi cu toate acestea, mai ales când e vorba de un scriitor mare, toată lumea nu caută decât să îl izoleze ca personalitate în istorie şi în cultură, cât mai mult cu putinţă, să extragă ideea că substanţa operei sale se susţine în mod totalitar, numai pe virtutea gândirii şi pe originalitatea simţirii autorului cu pricina, de parcă – scuzată să-mi fie expresia – ar fi căzut din nori! Tocmai cel care este un scriitor mare, imens, nu mai are istorie şi tradiţie de nici un fel, e meteoric, e ca un trandafir răsădit, nu se ştie cum, printre viorele, deşi nu era nici o sămânţă de trandafir prin preajmă. Şi atunci critica noastră importă humus şi seminţe, cu predilecţie obsesivă din Occident, pentru a ne explica răsădirea lui.

Aşa s-a procedat cu Eminescu, spre exemplu, în cazul căruia Călinescu a lansat ideea cu influenţa definitorie a lui Schopenhauer în gândirea sa, pentru ca urmaşii lui în ale criticii să se străduiască să demonstreze că nu e chiar aşa, ba nu e deloc aşa. Şi toate acestea, în ciuda faptului că, până şi o simplă lectură a literaturii noastre vechi şi a literaturii incipient-moderne anterioare lui, ne oferă, mai mult decât am avea nevoie, noian de substanţă şi resurse ideatice şi literare pentru opera sa, precum şi direcţia corectă în care ar fi trebuit operată cercetarea critică, pornind de la interior spre exterior şi nu invers.

Ce ne facem însă când autori ca Tristan Tzara sau Eugen Ionescu sunt ei înşişi iniţiatorii unor curente de gândire şi de cultură în Occident? De unde mai importăm ideea originală?

Nu am găsit, în toată istoria critică a literaturii române, măcar câtuşi de puţin, ilustrată ideea continuităţii. În istoriile literare, literatura română apare ca un cadavru aflat pe masa de disecţie, cu toate membrele ciopârţite spre binele ştiinţei, şi care nu mai reuşesc cu nici un chip, să mai ofere nici cea mai vagă impresie că e vorba aici de un întreg.

Am făcut toate aceste afirmaţii pentru că, recent, am luat-o de la începuturi cu recitirea literaturii române, mai bine zis de la Coresi, şi am constatat cu cea mai mare bucurie posibilă, dar şi cu stupoare – pentru că nu m-a ajutat nimeni să înţeleg până acum – că în literatura noastră (ca şi în toată istoria şi cultura noastră), există o unitate indestructibilă, o continuitate perfectă, în ciuda diversităţii de idei şi de atitudini exprimate, ba, mai bine zis, tocmai în virtutea diversităţii de idei şi atitudini exprimate, care demonstrează tectonica literară, sedimentarea aceluiaşi pământ şi susţinerea reciprocă a rocilor, a epocilor literare.

Am aflat o uluitoare unitate de atitudini identitare româneşti şi stilistic-vizionare, de gesturi care ne dovedesc o moştenire de conştiinţă spirituală inatacabilă, care ne fac să ne simţim acasă în istorie, să ne trăim istoria ca pe o biografie, asumându-ne biografic viaţa poporului din care facem parte, cu tot relieful său spiritual. Sunt lucruri pe care nici o istorie literară nu le pune în lumină – ci doar arar, poate, unele studii fragmentare sau articole.

Spre exemplu, între literatura veche, care se termină în secolul al XVIII-lea, şi cea care începe în secolul al XIX-lea, cu poeţii Văcăreşti, cu Ţiganiada şi apoi cu literatura paşoptistă, există o ruptură de nivel textual, a formelor literare. Dar în ceea ce priveşte identitatea ortodoxă, nu conştiinţa creştină în sine se estompează, ci acrivia, zelul conştiinţei creştine şi expunerea pur teologică şi dogmatică pe care o deosebim în literatura veche.

Ruptura stă nu în apariţia diletantismului religios sau a conştiinţei ortodoxe diluate, ci în inversarea rolului celor două feţe ale aceleiaşi conştiinţe, cea râvnitoare şi cea novatoare (deschisă şi spre alte perspective, dar care nu e o noutate absolută în secolul al XIX-lea, nici pe departe), pe scena culturală a ţării, inversare care a lăsat Biserica Ortodoxă fără sprijinul cărturăresc obişnuit, în sensul unui sprijin compact şi viguros.

Însă adâncul conştiinţei ortodoxe româneşti este atât de departe de a se fi pierdut, încât, pentru cine vrea să fie onest, trebuie să recunoaştem că e nevoie de aplicarea cu amendamente a termenului de ruptură. Cei care vor cu tot dinadinsul să fundamenteze cultura şi literatura română pe necredinţă şi pe ateism demonic, pe teoria unei atitudini antireligioase şi antieclesiastice a majorităţii scriitorilor, aceia sunt cei care susţin din răsputeri să ideologizeze literar izolaţionismul cultural şi artistic, creând un fenomen colosal modernist, atât la nivel literar, cât şi al mentalităţilor. Opinia noastră este că modernismul se opreşte, în mare măsură, la suprafaţa estetică.

Însă chiar şi în condiţiile acceptării unei asemenea viziuni, breşele de conştiinţă creştină din literatura noastră modernă şi postmodernă sunt aşa de numeroase şi de semnificative, încât ne întrebăm cât are să mai dureze defilarea acestei ideologii literare actuale, bazate pe falsificări enorme ale percepţiei literaturii române.

Această poză criticistă s-a profilat atât de mult în mediul nostru cultural, încât nu multă lume îşi dă seama de falsitatea ei. Ingurgităm mult ceea ce ni se predă în şcoli şi în facultăţi fără nici un fel de poziţie critică proprie, fără o retopire a plasmei informaţionale în interiorul noastră. De multe ori însă, o astfel de gândire nici nu este posibilă, în climatul general de ştiinţificitate din mediul academic, nici nu este încurajată şi nici permisă.

Astfel încât ne dăm seama că s-a creat o distanţă considerabilă între conştiinţa noastră adevărată, între interiorul nostru unde, de multe ori stă Hristos, şi învălmăşeala de concepţii şi atitudini intelectualiste sau nu, pe care ni le impropriem artificial şi epidermic, ca pe o suprapunere necesară supravieţuirii noastre în lumea de astăzi, fără ca ele să ne exprime pe noi înşine, în afară, sau să ne lămurească întrucâtva, în interiorul nostru, asupra a ceea ce suntem.

Pur şi simplu acceptăm şi trăim cu aceste concepţii – inclusiv la nivel literar şi cultural – ca şi cu nişte date ale realităţii faţă de care nu manifestăm nici o atitudine, care nu ne formează lăuntricitatea noastră, deşi au pretenţia de a fi spirituale. Este şi aceasta o diluare a conştiinţei creştine, dar ea nu este în mod neapărat în favoarea celor care susţin ideologizarea ateistă a culturii şi literaturii române, din simplul motiv că inerţia spirituală nu poate fi calculată ca avantaj nici măcar de tabăra anti-creştină.

Întorcându-ne la tema noastră, avem sentimentul, recitind literatura română, al perpetuării iar nu al întreruperii, al continuităţii şi nu al disocierii de trecut. Am înţeles însă că tendinţele recuperatorii ale tradiţiei trebuie să pornească nu de la ideea de a căuta un alter spiritual necunoscut în trecut, ci de a ne afla întreagă identitatea noastră, în limitele căreia se manifestă şi literatura modernă şi postmodernă, cu toate efuziunile ei protestatare tipice (trandy).

Ne-am dat seama, cu tot atât de multă bucurie, că viziunea organicistă asupra istoriei şi a culturii este eminamente creştină, pentru că la fel suntem şi noi toţi în Biserică, Trupul lui Hristos, avem strămoşi comuni, pe Sfinţii Protopărinţi Adam şi Eva şi o istorie comună, care, privită astfel, ne devine biografie, după cum fiecare om este un mădular-frate. Fiecare dintre noi suntem organ şi trup deopotrivă şi toţi ne suntem mădulare unii altora, numai că nu ne asumăm râvna care se cere de la noi pentru a fi oameni adevăraţi, nemanipulabili.

Drd. Gianina Picioruş

P.S. Vom continua în curând această discuţie, în încercarea noastră de a privi cu ochi ortodocşi şi cu onestitate literatura română (în special) şi vom începe cu începutul, adică, cu literatura noastră veche.

Did you like this? Share it: