Lună: ianuarie 2007

Unde nu erau ei?

Leave a comment

Mereu incercau sa treaca mai departe. Cumparau ziarul de dimineata, mai discutau la o cafea, vorbeau ore in sir despre mici lucuri pe care ei le considerau cele mai importante si se odihneau…Se odihneau in timp ce vorbeau sirte margarite, in timp ce el isi amintea despre tineretea lor iar ea, mai atenta la timp, ii repeta intr-una ca trebuie sa mai faca si piata.

*

 In chilia sa, parintele N. isi impartea timpul intre asteptarea rugaciunii de seara si cartea pe care trebuia sa o termine. O pasarea se auzea pe un ram, cantand…in timp ce rugaciunea inimii lui era ca susurul unui rau incet, de munte… Nu puteai sa ii strivesti rugaciunea….

*

Sunase telefonul de mai multe ori. Comenzile de alimente pentru a doua zi trebuiau sa soseasca, alaturi de nota de plata la gaze. Doamna Cecilia nu incercase sa il sune pana la aceasta data pe V. pentru ca nu stia in ce ape o sa-l gaseasca. Avea un tremur interior care simteai ca o sa dea pe afara, ca o sa izbunceasca in plans, sau, ca si de alte dati, o sa ridice telefonul si o sa-l sune.

Nu l-a sunat in acea zi. A asteptat de fapt pana seara, cand toti angajatii firmei au plecat si apoi l-a sunat, ca o adolescenta care spune primul te iubesc din viata ei.

*

Isi numara banii pe care ii castigase in acea zi. Statuse pe caldaram de la ora 9 dimineata pana la ora 16, cand a gonit-o de acolo ploaia. Acum, uda pana la piele, se aciuase langa un copac, si incercand sa nu o vada nimeni (desi ploua torential) femeia isi numara banii uitandu-se in toate partile. Instinctul atentiei…Frica de a nu fi furata…Acum doua saptamani mi se plansese ca i-au fost furati banii, de un capcaun care venise si i-i smulsese din mana. Am crezut-o, desi eram sigur ca imi poate insira minciuni cu ghiotura si eu tot am s-o cred. Nu din credulitate, ci din simtul ca nu puteai sa nu o crezi pe E. Ea te mintea intotdeauna foarte credibil.

*

Trecu indiferenta pe langa chioscul de ziare, se indrepta spre el (el o astepta) si se sarutara. Intalnirea lor avea de departe ceva erotic si indiferent in acelasi timp, un fel de prins al mainii care iti da de inteles, dar in acelasi timp si multa indiferenta a asteptarii. Jocul de culise era usor interceptabil. Simteai ca nu sunt casatoriti si ca aventura e pusa la punct, in cele mai mici detalii, dar in acelasi timp ca ceva funest ii asteapta. O iubire unde nimeni nu se gaseste si nu se intalneste cu nimeni ci numai trupurile se cauta intr-o febrilitate nauca.

*

M-am intors acasa binedispus, cu un fel de bucurie pe care nu mi-o pot ascunde. I-am povestit ce am facut. Sotia mea se astepta ca sa mearga astfel lucrurile. Am baut putina apa rece si m-am uitat la linistea din camera, la linistea care imi facea bine. Dupa atatea cuvinte, unde obosisem din plin, intalnirea cu tine in tacere, in impacarea inimii nu e resimtita decat ca o binecuvantare imensa.

*

Unde nu erau ei? Unde nici noi nu eram. Nu eram in noi, ci aiurea. Treceam de la una la alta. Ne imbatam de iluzii, aveam capul plin de planuri, care mai de care mai marete si nu incercam sa ne protejam cumva sanatatea. Munceam prea mult. Ne dureau ochii dupa ore intregi de citit, incat nu mai puteam sa-i inchidem. Citeam tot ce ne cadea in mana, citeam cu o nespusa graba, cu graba de a nu putea sa terminam toate cartile. Bineinteles ca nu aveam sa citim toate cartile. Stiam cu totii ca planul nostru de a introduce cu forta zeci de pagini, de ganduri in noi, nu inseamna o achizitie ci o tortura interioara, atata timp cat nu vine totul de la sine. Citeam si dincolo de puterea normala a adolescentilor care eram, pana cand creierele incepeau sa gandeasca excedentar, sa ia foc si sa ne miscam ochii de la pagina la pagina uluitor de repede.

*

Uitam. Ce ne aducem aminte e de fapt ce am uitat si ne-am readus aminte. Efortul nostru nu e acela de a inmagazina ci de a ne cladi mereu, de a ne simti niste locasuri de Biserica. Cu toate caderile noastre zilnice, ceea ce este in fata noastra e bucuria iertarii lui Dumnezeu.

Cănuţă, om sucit: o lecţie creştină de o mare profunzime

6 comments

„A fost odată un om care toată viaţa lui nu s-a putut potrivi cu lumea – om sucit.”

Aşa începe povestea lui Caragiale despre Răducanu, zis Cănuţă, a cărui întreagă viaţă este „ca nelumea”. Deşi nicăieri în povestire nu se face pomenire de vreun precept creştin, existenţa pământească a lui Cănuţă, încă din pântecele mamei – semnul alegerii – se supune acelui îndemn biblic care ne cere să nu ne potrivim lumii acesteia şi judecăţilor ei oportuniste şi perverse.

Caragiale prezintă însă povestea vieţii sale din perspectiva lumii, a lumii care nu vede în Cănuţă decât un „om sucit”, care răstălmăceşte sensul bun al existenţei, care nu ştie, într-un cuvânt, să profite de viaţă, nu ştie să fie om cu două feţe, care e prost pentru că nu îşi dă seama cum să se adapteze la minciuna şi ipocrizia generală.

Cănuţă se naşte „la lăsata secului de postul mare”. Deşi îi venise vremea să iasă în lume, moaşa întârzie, fiind încă iarnă şi zloată. Copilul aşteaptă în pântece îndelung şi, sătul de aşteptare, iese afară tocmai când sosea şi moaşa la poartă.

Botezat pe frig în apă rece, copilul rabdă primele două scufundări, iar la a treia se smuceşte din mâinile preotului care îl pierde în apă.

Când să meargă la şcoală, îi mor amândoi părinţii şi rămâne orfan. Îl creşte o bunică milostivă care îl dă şi la şcoală.

La şcoală, învăţătorul îşi varsă supărarea pe el, fără a-şi da osteneala să-l determine să înveţe. Rabdă ruşinea de două ori, dar a treia oară nu mai rabdă şi renunţă la şcoală.

Bunica îl bagă ucenic la băcan. Stăpânul îl bate pe nedrept, îl snopeşte în bătaie, iar Cănuţă rabdă îndelung. A doua oară îi dă doar două palme usturătoare, dar nu mai rabdă şi se întoarce la bunica lui. Împlinea treisprezece ani şi „a-nceput şi baba să plângă ca o proastă…”

Istoria aceasta se repetă de multe ori în viaţa lui. Caragiale ne spune că „Istoria lui se poate asemăna cu istoria unui pahar care rabdă să-l umpli cu litra şi pentru o picătură se supără şi dă pe afară. Şi lumea vede măcar ce se petrece cu paharul; dar putea lumea-nţelege ce se petrecea în sufletul lui Cănuţă? Paharul stă de faţă; sufletul lui Cănuţă sta ascuns şi pesemne era prea mic, prea strâmt – dădea repede pe dinafară.”

Sufletul lui Cănuţă era strâmt, într-adevăr, dar era strâmt pentru răutate, pentru nedreptate, pe care nu o putea încăpea în el.

Atât de „sucit” era Cănuţă, încât, ajungând să facă politică, când partidul lui venea la putere, el trecea mereu de partea opoziţiei.

Soseşte vremea căsătoriei şi soacra îl înşală la zestre iar soţia îl înşală şi ea de două ori, însă Cănuţă rabdă şi nu o părăseşte. Dar la Bunavestire cumpără un crap care îi plăcea lui mult, şi nevasta i-l arde. Cănuţă o lasă de data aceasta, deşi era însărcinată. După ce se desparte o întâlneşte iar, pe când aştepta la dentist şi i se face milă de suferinţa ei sinceră şi cei doi se împacă.

După multe supărări în viaţă, Cănuţă moare „dintr-un nimic”: un prieten pe care îl ajutase odinioară îi refuză un împrumut mic, deşi putea să îl ajute. Nu mulţi oameni ar muri din acest „moft”, dar Cănuţă moare.

E îngropat a doua zi şi după şapte ani e găsit întors cu faţa în jos. Preotul crede că nu era mort când a fost înmormântat, dar nevasta îi spune că aşa era el, „sucit”, de neînţeles pentru ceilalţi oameni.

Caragiale este magistral în a se vorbi din perspectiva psihologiei lumii, a oamenilor care se împacă repede cu injustiţiile vieţii şi nu se sfiesc la compromisuri, ci dimpotrivă, li se pare o mare neghiobie să nu profiţi cât mai mult. Cănuţă rabdă toate durerile şi suferă îndelung şi tocmai atunci când ar ajunge să culeagă un profit, apropiindu-se de victoria pe care mulţi ar savura-o, el renunţă la toate fără să se mai uite înapoi.

Atât de magistral este Caragiale în a pune în opoziţie caracterul curat şi nobil al lui Cănuţă cu perfidia lumii care îl consideră prost şi sucit pentru că nu vrea să se lase învins de răutate, încât nici măcar critica literară nu a sesizat ce se ascunde sub portretul lui Cănuţă şi a rămas, în mare, la caracterizarea pe care i-a făcut-o lumea, despre care Caragiale ne spune că nu era în stare să vadă şi să cunoască sufletul lui, pentru că lumea vede numai ce se poate privi cu ochiul liber, nu şi interiorul sufletelor.

Cănuţă este un personaj unic în opera lui Caragiale şi este opusul a tot ceea ce el a satirizat în comedii sau în schiţe, dar şi a personajelor dramatice din nuvele, chinuite de patima avariţiei sau a desfrânării.

Este un personaj plin de tragism, dar şi de frumuseţe, din care, lucrul cel mai dureros, lumea nu înţelege absolut nimic, ci numai că nu este ca ea, că este „sucit”, adică inversul ei, inversul patimilor şi al dorinţelor ei.

Cănuţă trăieşte neînţeles de nimeni de pe acest pământ, cu excepţia poate doar a bunicii sale, şi este un personaj care ascunde esenţa vieţii creştine în această lume: îndelunga răbdare şi îndepărtarea de orice nedreptate.

Ca şi Cănuţă, toţi creştinii sunt nişte „suciţi” pe acest pământ.

Ma vei intreba lucruri…

Leave a comment

Ma vei intreba daca mor cand traiesc,
daca imi beau ceaiul sau cafeau la fel ca si tine,
daca iubesc tot ce trece pe langa mine si prin mine,
daca toate intrebarile ma asalta sau numai unele…

Ma vei intreba daca nu te-am mintit niciodata
si, cat de greu mi-a fost cand nu ai fost langa mine,
ce prieteni am avut, pana cand i-am avut,
de ce i-am pierdut
si cat de mult copilul din mine a devenit matur
sau maturitatea din mine e la fel ca ochii tai vii,
zglobii.

Cand imi vei darui prietenia ta ma vei intreba
unde am fost pana acum
si de ce nu ne-am intalnit mai devreme,
de ce nu au fost emailuri pana la noi
sau telefoane,
care sa ne uneasca…

Sau poate ma vei intreba ce nu am facut cand tu nu erai
sau ce am facut cand te asteptam…

Si iti voi spune, prietenul meu,
iubitul meu suflet pereche,
ca te asteptam ca sa vii
cu aceeasi intensitate cu care
ma grabeam sa te astept.

Banalitatea care are urechi lungi

2 comments

Victor H. se intalnise cu banalitatea intr-o parcare, tocmai cand incerca sa faca un reportaj unor mitraliere aruncate aiurea prin Parcul Carol. Si el se intreba, ca si dv., ce rost mai are sa ai mitraliere daca tot nu e razboi sau de ce sa fie banalitatea cu obrajii rumeni, daca ea are urechi ca un catel deocheat de fata mare.

Interviul plin de emfaza, de balbe, de emotii avu un final neasteptat. O luasera spre Bruxelles
toate fabulele, incat nu mai aveam loc de masini, insa, cu tot compromisul ideologic dintre el si ea, sau dintre carnea de porc si halva, totusi interviul era un fiasco.

Incercand sa-i raspunda la interviu, Valter M. incurca de cateva ori razboiul de la 1500 cu cel din 2400, enerva toti polipii din nasul lui Axinte C., cauta brusturi de colivie prin scaietii din spatele Ateneului si reveni, intr-un final, la tema arzatoare a acestui lung interviu, interminabil parca, in care tot ce se mai spusese se mai spunea si tot ce nu vrea sa se spuna parca se inventa iarasi.

La urma urmei un interviu este o intalnire intre doi insi care se cunosc pentru ca nu se cunosc si curg cuvintele intre ei, ca intr-un infinit de clipe, gandul. Gandul cel mai periculos era ca primul nu ajungea pana la ultimul, in adancimile capului sau, fiindca nu stia cum sa ajunga, cu ce intrebari, pana in capul adversarului.

Dar cum sa-i fie adversar, daca il intreaba, ii ia un interviu?! Si de ce nu spunem nimic si de zona unde s-a luat interviul, cat si despre numarul de la pantof al domnului Victor H., acest inimitabil necunoscut, care nici nu stim prea bine cu cine sa-a insurat, daca se va insura, daca nu se va insura, daca se va mai calma…intr-un definitv, din atatea interviuri, intervii, intervante cate face.

Dintr-un sondaj de opinie sau de opinii, pe care d-na Anca B. l-a facut la inceputul acestui an, reiese faptul ca numarul de intervievatori este invers proportional cu numarul de nori care trec pe deasupra Bucurestilor sau cu numarul de ganduri pe care Madalin F. le vede la televizor. Chiar daca raportul comisiei de interviuri neaga acest infam sondaj de opinie, tragem concluzia onesta, ca in definitiv, daca tot mai sunt intervievati, inseamna ca totusi mai sunt si probleme si ca, daca nu mai avem nimic de facut, inseamna ca trebuie sa ne auzim unii pe altii ce mai zicem.

Victor si Valter, doi oameni plini de sperante, isi sorb cuvintele cu penseta, si le periaza, incearca sa stranga toata cavalcada de imperative benigne ale adversarului , sa le osmotizeze, ostracizeze, sa le bucurieze, constipeze, maioneze, abracadabreze, ahtieze…si sa le bandajeze, pentru ca acest interviu sa iasa in top ten anul acesta.

Dupa toate aparentele celor care l-au citit s-a dovedit extraordinar de bun. El este scris la niste taste extraordinar de bune, are un fomat 14 de te da peste cap, are un torent de elitism insatiabil, ochelari de soare tip potcoava de cal si multa savoare…

Nu l-am citit inca dar sunt foarte bucuros ca l-am recenzat. Un coleg al meu imi spunea ca e bine sa recenzezi cartile inainte sa le citesti, pentru ca dupa ce le citesti gasesti prea multe greseli de obisnuinta scriitoriceasca. De fapt nici nu e colegul meu, si nici prieten, prietenul care mi-a spus ca o carte e bine sa o citesti cand nu ai timp de ea sau ca trebuie sa scrii atat de mult, incat sa stii inainte de a scrie, ce nu poti sa scrii din ce vrei sa scrii.

E un fel de vecin, desi nu e de la noi din oras. Nici chiar de la noi din tara nu e, e din alte tari. Insa, dupa cum am auzit eu, si acolo, la el, se iau interviuri, insa ele nu se iau, se culeg. Sau , ca sa zicem asa, se tiparesc.

Sunt sigur insa ca interviul e mai mult decat bun, pentru ca il stiu pe Victor. Insa el nu ma stie pe mine…

Pr. Drd. Piciorus Dorin Octavian.

Elitele senectutii si elitele adolescentei

Leave a comment

Altfelul de aseara a fost de-o josnicie morala care nu se face, pe care nu o asteptam in ruptul capului, in masura in care domnul Liiceanu si domnul Plesu s-au simtit lezati de cultura si ambitusul intelectual al domnului Cristian Gava. Desi nu indrazneam sa credem ca elitele mature se pot simti stresate de cele tinere, ne-a fost dat sa vedem surpriza neplacuta a invidiei neproductive a celor in varsta fata cei tineri, atata timp cat domnul Gava, in actiunile sale publice, si-a aratat intotdeauna respectul pentru elitele Romaniei si ale lumii.

Capii de afis ai culturii romane l-au pus la punct pe Cristian Gava, vorbind despre el fara simpatia, credem noi, pe care ar fi exhibat-o public daca acesta le-ar fi fost ucenic declarat. Inainte sa il intrebe daca a avut pe cineva care sa il indrume cultural, daca are sau nu oameni care il respecta pentru ceea ce este sau daca are bani ca sa traiasca el sau familia lui, cei doi domni stimabili, s-au gandit daca nu cumva tanarul acesta nu devine un produs media vandabil, pierzandu-se prin cotloanele televiziunilor avide de rating.

M-as fi asteptat ca Cristian Gava sa fie pentru cei doi oameni de cultura o minune frumoasa pe care dansii au visat-o, o viseaza multiplicata la infinit pentru Romania si au lucrat la aparitia lui prin munca dumnealor editoriala. Cu siguranta ca tanarul nostru s-a infruptat din bunataturile editoriale ale Humanitasului, a citit Dilema veche, s-a inspirat si a respirat aerul oamenilor de cultura ai Romaniei dar si tot ce i-a cazut in mana.

La cei 16-17 ani ai lui si la degringolada noastra spirituala si culturala, a veni sa dai cu parul si in cei pe care ti-i doresti sau sa nu vrei sa sprijini, sa nu fi entuziast pentru astfel de oameni, inseamna ca ori nu faci fata concurentei veritabile ori programul editorial al celor doi oameni de cultura nu suporta pe cei care macina creator si depasesc hrana culturala a pietei.

Cristian Gava nu este o excelenta intr-o lume normala, intr-o lume a supradotatilor si a genialilor. Nici cei doi domni nu sunt excelente ale culturii decat in perimetrul propriilor creatii si a proiectelor culturale pe care le au si pe care le pot sustine cu probe.

Dupa o emisiune anterioara, cand domnul Plesu si domnul Liiceanu au discutat Rugaciunea domneasca si au intrat pe un teritoriu unde patineaza in gol in multe aspecte, daca as fi avut un talk-show ca dansii, ar fi trebuit sa imi exprim imediat dezamagirea ca cei doi domni nu au capabilitate pentru discutii teologice, ca dansii si-au permis sa intre in teritorii unde nu se pricep si unde au incercat sa transforme teologia intr-o exegeza culturalo-filosofica.

Adica orice specialist intr-o ramura anume poate sa amendeze un alt specialist in masura in care acesta trece peste atributiile propriei sale specializari.

Insa noi nu am luat la data respectiva atitudine vizavi de modul a-teologic al comentariului dumnealor la rugaciunea Tatal nostru, pentru ca am inteles ca nu pot sa inteleaga aspecte care nu tin de ritmul dumnealor interior si ca nici nu trebuie sa le cerem sa o faca, pentru ca nu ar putea sa o faca din afara perspectivei experentiale a vietii duhovnicesti.

Ni s-a parut insa cu totul injust sa nu luam apararea lui Cristian Gava, unui tanar care promite, care face mai mult decat fac altii si care nu e singurul in Romania, pentru ca vrem sa apreciem munca cu sine, atunci cand cei care sunt indreptatiti sa se bucure de realizarile personale ale tinerilor nu o fac.

A scris doua carti, e tanar, poate sa isi permita sa creada ca are raspunsuri la toate, poate gresi, poate fi extremist, chiar dusmanos cu elitele parfumate cu multe premii. Insa el nu este scortos, nu arata ca le stie pe toate, vrea sa invete mereu si isi propune sa fie discipol si nu maestru.

El trebuie apreciat si incurajat si in nici un fel dispretuit, minimalizat sau copilarit, dadacit ca un gura casca savant. Cand pe un tanar extraordinar incerci sa il minimalizezi cu un limbaj de bunic atotstiutor, intelegem de ce elitele noastre batrane sunt considerate inaccesibile si reci la suflet, respingatoare.

Elitele mature trebuie sa dovedeasca ca stiu sa treaca proba receptarii publice in contactul direct cu omul de orice dimensiune culturala. Elita tanara trebuie sa dovedeasca ca stie sa priveasca matur viata si sa aiba respectul cuvenit fata de lucrurile pozitive ale elitei mature, fara insa a-i copia inchiderea in carapacea proprie sau in cultura, vazute ca pastrare de sine nealterata.

Cultura ca si teologia nu sunt bunuri in sine si nici niste idoli la care trebuie sa ne inchinam, ci ele sunt tapetul interior al fiintei noastre, prin care dovedim ca suntem fiinte multilaterale, fiinte care trecem prin viata imbatranind in cumintenie si in sfintenie si in acelasi timp intinerind in buna dispozitie si dezinvoltura binefacatoare pentru cei din jur.

Riscul oamenilor de cultura e acela de a ramane doar la coaja experientei adevarate, a experientei spirituale. Riscul teologilor e acela de a nu ajunge in intimitatea lui Dumnezeu si a vorbi astfel despre realitati pe care nu le poseda personal. Impartirea intre cultura, teologie, arta, stiinta e o impartire tampita din start atata timp cat omul e cel care se poate introduce in fiecare in parte.

In concluzie, respectam deopotriva pe domnii Liiceanu, Plesu si Gava, pe fiecare dupa ceea ce face, dupa ce face in mod real si nu inchipuit, insa nu respectam si inamiabilitatea dintre cei mari si cei mici si nici invers. Numele cultural al fiecaruia nu se face pentru ca cineva ne spune sa iubim pe unul si sa il detestam pe altul, ci prin luarea directa de contact cu opera fiecaruia in parte. Ca unul care cunosc si iubesc opera celor doi elitarzi in varsta nu pot sa imi permit sa nu repect pe cei care vin dupa dansii, atata timp cat cultura nu se termina cu nimeni ci e un proces continuu.

Domnul Gava, ca si noi toti, cei tineri, suntem in parte produsul elitelor mature ale Romaniei. A nu fi respectati de cei care ne-au creat inseamna a fi urati de catre proprii nostri parinti. A face acelasi lucru fata de parintii nostri inseamna a ne comporta tot la fel de reprobabil.

Cine pe cine ar trebui sa invete normalitatea, daca parintii nostri nu se comporta normal fata de copiii, care dovedesc ca au invatat in mare parte lectia parintilor si pot trece la propria lor lectie?

Pr. Drd. Piciorus Dorin Octavian.

Coltul de Rai din fiecare

Leave a comment

Totdeauna pastram un colt de Paradis in suflet, care ne e foarte drag, chiar si atunci cand decadem mult: fie ca e vorba despre o persona iubita, a carei amintire ne induioseaza, fie amintirea copilariei sau altceva. Exista, credem, in fiecare om, ceva care ii aduce aminte de inocenta, mereu, cand el uita sau vrea sa uite, cand se comporta salbatic sau fara scrupule sau cu indiferenta: ceva ii revine ca un flash, ca o strafulgerare si poate nici nu isi da seama ca il schimba putin, ca il smereste.

De multe ori credem ca uitam, credem ca vremea ne-a furat amintirile si am uitat ceea ce am trait cu mai mult timp in urma. Cand insa te cauti pe tine, cand te apropii de Dumnezeu si te regasesti, cat de putin, descoperi cu uimire ca toata viata ta, care s-a afundat ca intr-o fantana adanca in sufletul si in inima ta, te priveste ca oglinda apei din aceeasi fantana, neclar, dar tulburator de profund. Dorul de oameni sapa in tine puturi chiar fara sa constientizezi prea bine. Sau Hristos spre care vrem sa inaintam face in inima noastra camari noi. Poate pentru ca atunci cand El vine in camara inimii noastre vrea sa se intalneasca cu noi dar si cu toti oamenii, cu intreaga umanitate din inima fiecarui om.

Hristos sapa in noi tuneluri adanci, care trebuie sa ne uneasca pe noi cu fiecare om pe care-l iubim, cu fiecare om pe care-l intalnim sau pe care nu-l intalnim. Hristos e in noi un dor prelung, un dor dupa Dumnezeu si dupa fiecare om, cunoscut ori necunoscut. Dumnezeul nostru, El e „viermele” (Ps. 21) cel mai ocarat, Care lucreaza in pamantul inimii noastre, ca sa ne faca noua canale de legatura cu Dumnezeu si cu toti oamenii, putin cate putin, fara sa-L vedem, fara sa-L auzim. Dar cand ne trezim iubind si iertand, induiosandu-ne si plangand, stim ca numai Dumnezeul nostru a putut sa faca aceasta minune cu multa rabdare si cu multa smerenie. El e muncitorul cel mai umil, fara plata, din adancul pamantului inimii noastre, minerul cel mai ostenitor, care darama muntii rautatii pe care noi i-am zidit si iadul pe care l-am construit prin multe pacate, fara constiinta si fara iubire de oameni, cand nu mai vroiam ca El sa invieze in noi.

Iubirea din noi e insa ca o floare strivita, la care nu ne mai asteptam sa mai miroasa, dar care, calcata in picioare, isi raspandeste si mai mult parfumul, facandu-ne sa plangem. Cand nu ne mai asteptam sa mai fim buni de ceva, un colt de Rai straluceste in sufletele noastre si o lacrima de gand ne lumineaza mintea, caci inca nu am dobandit plangerea care sa ne desprimavareze sufletul cu totul. Cu o floare nu se face primavara si cu o raza nu se face lumina, dar Hristos, pentru prunci, Se arata plapand si Se naste in suflet si printr-o floare neimportanta. Hristos e frumos in tot ce e frumos si El Se ascunde in tot ce e frumos. Si o singura lacrima se poate face scaldatoare pentru sufletele noastre si o mica induiosare insenineaza inima.

Si prin acest colt de Rai, necorupt, Hristos ne zambeste si ne chema la El. Oricat de mic ar fi acest coltisor, el e un punct de pornire pentru om, o farame de bunatate care ii da o nadejde nesperat de mare sa se intoarca la Dumnezeu. Dumnezeiestii Protoparinti Adam si Eva isi aminteau intotdeauna Raiul din care cazusera. Si noi, desi mult decazuti, pastram in suflete cate un coltisor de Rai nesfaramat, ca pe o poarta a inocentei de care ne e dor, cateodata un dor sfasietor.

Cand oamenii au pacatuit destul si li se face dor de nevinovatia pe care au simtit-o candva, se reintorc la Hristos, ca la Izvorul nevinovatiei.

Drd. Piciorus Gianina Maria-Cristina

1 2 3 … 18