Grigore Ureche

(? – 1647)

Era fiul marelui logofăt Nistor Ureche şi al Mitrofanei, care în 1604 au (re-)ctitorit Mănăstirea Secu, în care sunt înmormântaţi (şi unde se află înmormântat şi Mitropolitul Varlaam, fiind Mănăstirea lui de metanie).

Vornicul Grigore Ureche scrie „Letopiseţul Ţării Moldovei, de când s-au descălecat ţara şi de cursul anilor de la viiaţa domnilor carea scrie de la Dragoş Vodă până la Aron Vodă” . El redactează această lucrare în Moldova secolului al XVII-lea, între, în timpul domniei lui Vasile Lupu, scriind despre evenimentele cele mai importante.

Motivaţia pentru care scrie acest letopiseţ este aceea de a da mărturie despre istoria ţării, care să rămână de învăţătură urmaşilor. A cercetat atât izvoare istoriografice româneşti, cât şi străine: „nu numai letopiseţul nostru, ce şi cărţi streine au cercat, ca să putem afla adevărul, ca să nu mă aflu scriitoriu de cuvinte deşarte, ce de dreptate, că letopiseţul nostru cel moldovenescu aşa de pre scurt scrie, că nici de viaţa domnilor, carii au fost toată cârma, nu alege, necum lucrurile denlăuntru să aleagă…”.

Ureche se exprimă cu indignare faţă de atitudinea apatică a înaintaşior săi în privinţa istoriografiei, situându-se pe o poziţie critică, ce laudă preocuparea în această direcţie a vecinilor noştri (îi are în vedere mai ales pe polonezi, el făcându-şi studiile la şcolile iezuite din Polonia, unde a învăţat latina şi, evident, limba poloneză, pe lângă care cunoştea şi slavona) şi dezavuează dezinteresul manifestat de cei din neamul nostru: „Nici ieste a să mira că scriitorii noştri n-au avut de unde strânge cărţi, că scriitorii dentăiu n-au aflat scrisori, ca de nişte oameni neaşăzaţi şi nemernici, mai mult proşti decât să ştie carte. Ce şi ei ce au scris, mai mult den basne şi den poveşti ce au auzit unul de la altul. Iar scrisorile străinilor mai pe largu şi de agiunsu scriu, carii au fost fierbinţi şi râvnitori, nu numai a sale a scrie, ce şi cele striine să însemneze. Şi de acolo multe luund şi lipindu de ale noastre, potrvindu vremea şi anii, de au scris acest letopiseţ…”.

Este interesantă atitudinea sa, care denotă preocupări erudite de cercetător şi istoric. Încearcă să nu se lase influenţat de sentimente, deşi e conştient că ţara sa este aşezată „în calea răotăţilor”, însă poziţia sa caută a fi, oarecum, cea a omului obiectiv, care nu vrea să afle circumstanţe atenuante pentru situaţia în care se găseşte neamul său. Manifestă severitate şi apetenţă pentru acrivia ştiinţifică, deşi, pe de altă parte, în tonul lui ni se pare că putem distinge reflexii nestatutare din punct de vedere documentar, ale unor atitudini inflexibile, de un criticism exacerbat, ecouri ale unor voci dimprejurul graniţelor ţării, venind dinspre Polonia şi Ungaria, cu precădere. Nu este uluitoare recurenţa acestei atitudini, până în zilele noastre? Noi credem că este uimitoare şi că trăsăturile de caracter ale unui popor sunt extrem de rezistente în istorie.

Comentând numele „Vlahiia”, după ce redă o legendă despre un anume conducător militar roman Flacus, din onomasia căruia ar fi derivat numele ţării noastre (Flachia, apoi Vlahiia) , afirmă: „Ce noi acest nume nu-l priimim, nici-l putem da ţării noastre, Moldovei, ci Tării Munteneşti, că ei nu vor să disparţă, să facă doao ţări, ci scriu că au fostu tot un loc şi o ţară şi noi aflăm că Moldova s-au discălicat mai pre urmă, de păstori nemerit, că umblându păstori de la Ardeal, ce să chiiamă Maramoroş, în munţi cu dobitoacele, au dat de o hiară ce să chiamă buor şi după multă goană ce au gonit-o prin munţi cu dulăi, o au scos la şesul apei Moldovei. Acolo fiindu şi fiara oboită, au ucis-o la locul unde să chiamă acum Buorenii, daca s-au discălicat sat. Şi hierul ţării sau pecetea cap de buor însemnează. Şi căţeaoa cu care au gonit fiara aceia au crăpat, pre carea o au chemat-o Molda, iară apei de pre numele căţelii Moldii, i-au zis Molda, sau cumu-i zic unii, Moldova. Aşijderea şi ţării, dipre numele apei i-au pus numele Moldova.” Din acest fragment – mai ales din cele ce am subliniat mai sus – am dedus un fapt admirabil şi uimitor în acelaşi timp, anume că, în lipsa unor documente scrise şi în condiţiile unei atitudinei constante de denigrare pe criterii etnice a românilor, din partea cel puţin a unora dintre vecini (e vorba de unguri şi cunoaştem „ecourile” în „basnele” lui Simion Dascălul), românii şi mai ales muntenii au păstrat o conştiinţă exemplară a originii lor latine şi a unităţii etnice a locuitorilor celor trei ţări: Muntenia, Moldova şi Ardealul sau Transilvania.

Autorul vorbeşte, pe tot parcursul istoriei sale, de „letopiseţul nostru cest moldovenesc” – pe care îl coroborează în permanenţă cu cel polonez (al lui Ioachim Bielski) – şi care nu ni s-a păstrat, dar pe care îl critică, mai ales în ce priveşte începuturile, pentru lacunaritatea informaţiilor.

Nu ştiu dacă mi se pare mie, dar aş crede că detectez un adevărat „recul” istoric, din cele afirmate de Ureche, o perpetuare de-a lungul timpului a unor însuşiri caracterologice, a unor percepţii istorice şi atitudini intrate în reflex ale muntenilor şi moldovenilor, care scot în evidenţă tendinţele unioniste ale muntenilor şi reticenţele independentiste, centrifugale, ale moldovenilor.

Cât despre faptul că Moldova ar fi fost pustiită multă vreme (sute de ani) după retragerea armatelor romane – fapt susţinut mai ales de Simion Dascălul, dar şi de Ureche – şi apoi ar fi fost „redescoperită” de păstori din Maramureş, care au construit oraşe şi cetăţi şi au format un stat, acest lucru este contestat ulterior cu indignare de către Miron Costin, Constantin Cantacuzino şi Dimitrie Cantemir, care au cuvinte dure mai ales la adresa „basnelor” lui Simion Dascălul şi Misail Călugărul (cel din urmă mai puţin) despre deşertizarea şi apoi repopularea ţării cu hoţi şi tâlhari de la Roma aduşi aici de regele Ungariei (?!) pentru a-i pune stavilă în faţa tătarilor . Constantin Cantacuzino va comenta cu ironie inclusiv legenda lui Dragoş şi va lua în zeflemea atitudinea moldovenilor de a da crezare unui asemenea basm şi de a se considera în mod exclusiv urmaşii unor păstori din Maramureş.

Simion Dascălul, zicând că citează din letopiseţul cel vechi moldovenesc, afirmaţie de care însă nu putem fi siguri, mai vine cu o altă „perlă”: popularea ţării jumătate cu păstori din Maramureş şi jumătate cu ruşi chemaţi de un prisăcar , contrazicându-se singur, după ce anterior vorbise de un letopiseţ unguresc şi de armate de tâlhari aduse de la Roma şi aşezate în aceste ţinuturi de către Laslău, craiul ungurilor.
Misail Călugărul greşeşte şi induce în eroare prin faptul că se arată de acord cu pustiirea ţării şi cu această ultimă teorie enunţată de Simion Dascălul şi printr-o altă afirmaţie conform căreia ar fi existat în Moldova „mai de demultu” (când „mai de demult”?) cetăţile Suceava, Hotin, Cetatea Albă, Chilia, Neamţ şi Roman zidite „de ianovedzi” (genovezi). Reţinem însă ideea că aceste cetăţi sunt cu mult mai vechi, deşi ridicarea lor de către italieni nu este veridică.

Personal, descălecatul despre care vorbeşte Ureche însuşi (precum şi Simion Dascălul) – şi care a intrat de mult chiar şi în manualele de istorie – nu are aerul de a fi mai mult decât o legendă care trebuia să i se pară suspectă ochiului critic pe care pretindea că-l are Ureche, întrucât în predoslovia despre care, după raţiuni critice pertinente, se crede că redă în vorbirea indirectă cuvintele sale, am văzut că el contesta lipsa de precize documentară a istoriografiei moldoveneşti de până la el: „ei ce au scris, mai mult den basne şi den poveşti ce au auzit unul de la altul” .

Probabil că Ureche, din dorinţa de a scrie totuşi ceva despre vremurile de început, şi neavând documente istorice, a dat şi el crezare unor legende care i se vor fi părut mai puţin exagerate, precum cea despre Flacus, conducătorul romanilor, sau cea despre Dragoş vodă: „După răsipa ţării dintăi, cum spune mai sus că s-au pustiit de nevoia oştilor lui Flac hatmanul râmlenescu (…) mai apoi, după multă vreme,cum spune mai sus, cându păstorii din munţi ungureşti [din Ardeal], pogorându după vânat, au nemerit la apa Moldovei, locuri desfătate cu câmpi deşchişi, cu ape curgătoare, cu păduri dese şi îndrăgind locul, au tras pe ai săi de la Maramoroş şi pre alţii au îndemnat, de au discălicat întăi sub munte, mai apoi adăogându-să şi crescându înainte, nu numai apa Moldovei, ce nici Siretul nu i-au hotărât, ce s-au întinsu pănă la Nistru şi pănă la mare” .
Cum poate însă crede cineva să existe o ţară având „locuri desfătate cu câmpi deşchişi, cu ape curgătoare, cu păduri dese” şi să fie nelocuită aproape o mie de ani ?! Este o evidentă contradicţie logică nesesizată de Ureche.

Grigore Ureche ne relatează, prin urmare, că în ceea ce priveşte datele istorice documentare, nu a aflat izvoare scrise decât începând cu anul 1352, cu domnia lui Dragoş vodă, „decălecătorul” Moldovei, originar – zice el – din Maramureş. Letopiseţul său se va opri la anul 1594, la domnia lui Aron vodă.

Vorbeşte despre originea latinească a limbii, „că de la Râm ne tragem” , dar şi despre faptul că în Ardeal locuiesc mai mult români decât unguri („În ţara Ardealului nu lăcuiescu numai unguri, ce şi saşi peste samă de mulţi şi români peste tot locul, de mai multu-i ţara lăţită de români decâtu de unguri” ) şi despre izvorul etnic comun şi latin al românilor din Ardeal şi Moldova: „Românii, câţi să află lăcuitori la Ţara Ungurească şi la Ardeal şi la Maramoroşu, de la un loc sîntu cu moldovenii şi toţi de la Râm să trag” .

Păstrează o oarecare recunoştinţă şi simpatie pentru şcolile iezuite la care a fost educat în Polonia, fapt sugerat şi de felul în care comentează rezultatul Sinodului de la Ferrara-Florenţa (1432, după Ureche, 1439, după cronograful grecesc citat de Axinte Uricariul ): „Scriu că începătoriu şi aţâţătoriu acestui lucru [al despărţirii definitive a Bisericii Răsăritului de Biserica Apusului şi de papă, ca eretic – n.n.] să fie fostu Marco episcopul de Efes, carile ca un dascăl şi cum zicu unii, pentru pizma grecească, cunoscându că împresoară pre ai noştri, de n-au priimitu, ci au datu veste pretutinderile ca să nu priimească niminea acel Săbor…” Mai adaugă, cu părere de rău în glas: „de era mai-nainte de acel Săbor ceva neîngăduinţă într-aceste Biserici, era şi nădejde că se vor tocmi şi vor veni la împreunare, iară după Săbor, atâta oţărâtură stătu într-amândoao Bisericile, de nu să pot vedea cu dragoste, ce una pre alta huleşte şi defaimă şi una pre alta va să pogoare şi să o calce. Răsăritul ieste începător, Apusul va să să înalţe şi aşa una alţiia nu va să dea cale, cum Răsăritul cu Apusul n-ar fi fostu logodna lui Hristos” . La acest Sinod, după Grigore Ureche, ar fi participat Grigore Ţamblac din partea Moldovei, însă acelaşi Axinte Uricariul, citând surse greceşti, vorbeşte despre Ioasaf .

Alexandru cel Bun „la leatul 6923 au trimis de au adus cu multă chieltuială şi Moaştile Sfântului Mucenic Ioan Novii [cel Nou] de la Cetatea Albă, de la păgâni şi le-au aşezat în târgu, în Suceava, la Mitropolie, cu mare cinste şi cu litie, pentru paza şi ferinţa scaunului domniei sale, carile să prăznuieşte miercuri, joi, în săptămâna Rusaliilor, care vor ceti la cărţile Biserici mai pre largu pentru mucenia lui.”

Îl numeşte pe Sfântul Ştefan cel Mare), după bătălia de la Vaslui (1475), „împărat şi biruitoriu de limbi păgâne” . Şi tot în ce-l priveşte pe Sfântul Ştefan, pomeneşte, pentru fiecare biruinţă, de ajutorul dumnezeiesc de care s-a bucurat, de la Dumnezeu, de la Preacurata Fecioară şi de la Sfinţi. Hramul Bisericii sau Mănăstirii pe care o zidea după fiecare biruinţă a sa, ne spune Ureche că este un indiciu pentru a afla pe Sfântul care i-a venit în ajutor.

În două ocazii speciale, se pare că ajutorul Sfinţilor a fost mărturisit de Sf. Ştefan şi altora sau chiar a fost vizibil şi de către alţii. Astfel, în lupta de la Râmnic, împotriva lui Ţepeluş vodă (1481): „Zic să se fi arătat lui Ştefan vodă Sfântul Mucenicu Procopie, umblându deasupra războiului călare şi într-armatu ca un viteazu, fiindu într-ajutoriu lui Ştefan vodă şi dându vâlhvă oştii lui. Ci ieste de a-l şi credea acestu cuvântu, că dacă s-au întorsu Ştefan vodă cu toată oastea sa, cu mare pohfală, ca un biruitoriu, la scaunul său, la Suceava, au zidit Biserică pre numele Sfântului Mucenicu Procopie, la satu la Badeuţi…”

Şi iarăşi, în lupta de la Codrii Cozminului (1497), împotriva armatei poloneze conduse de regele Albert, căreia i s-au dat nenumărate semne premonitorii nefaste, Sf. Ştefan a primit ajutor ceresc: „Zic unii să fie arătat lui Ştefan vodă la acest război Sfântul Mucenicu Dimitrie, călare şi într-armatu ca un viteazu, fiindu-i întru ajutoriu şi dând vâlhvă oştii lui, ci iaste de a şi crederea, de vreme ce au zidit biserică” [cu hramul Sf. Mare Mc. Dimitrie].

Dumnezeu a dat semn de durere şi de pierdere grea şi înainte de adormirea Sfântului Ştefan: „Fost-au mai nainte de moartea lui Ştefan vodă într-acelaşi anu iarnă grea şi geroasă, câtu n-au fostu aşa nici odinioară, şi decii preste vară au fostu ploi grele şi povoaie de ape şi multă înecare de apă s-au făcut” . Iar la moartea lui, oamenii „plângea toţi ca după un părinte al său” .

După adormirea sa, „până astăzi îi zicu Sveti Ştefan vodă”, însă completează mai departe că „nu pentru sufletu, ce iaste în mâna lui Dumnezeu, că el încă au fostu om cu păcate, ci pentru lucrurile lui cele vitejeşti, carile nimenea din domni, nici mai nainte, nici după aceia l-au ajunsu.” Însă ni se pare această afirmaţie ca o reticenţă – deşi voalată – a istoricului care se vrea obiectiv, dar care nu are suport logic întrucât poporul creştin nu numeşte Sfânt niciodată pe nimeni care nu are fapte de sfinţenie, oricâte alte calităţi sau virtuţi ar avea şi nu există nici un alt caz în care cineva, exclusiv pentru fapte de vitejie, să fie considerat Sfânt.

Despre Alexandru Lăpuşneanul (domn între 1552-1560) scrie că a zidit Mănăstirea Pângăraţi în urma apariţiilor repetate ale Sf. Mc. Dimitrie, care l-a înfricoşat ca să o zidească: „că de multe ori arătându-i-să în vis Sfântul Mucenic Dimitrie, de-l îngroziia ca să-i facă Biserică pre acel loc, s-au apucat cu toată osârdiia şi o au făcut ” .

***

Miron Costin

(1633 – 1691)

Miron Costin scrie „Letopiseţul Ţărei Moldovei”, de la Aron vodă până la Dabija vodă. Face aceasta la Iaşi, în 1675.

A cercetat cronici ungureşti, poloneze şi latineşti.
Stihurile despre descălecatul ţării stipulează originea latină a moldovenilor şi izvorul etnic comun cu al celorlalţi români.

În predoslovie, precum şi în alte locuri din carte, se plânge de vremurile grele prin care trecea ţara: „Fost-au gîndul mieu, iubite cititoriule, să fac létopiseţul Ţărîi noastre Moldovei din descălecatul ei cel dintăi, carele au fostŭ de Traian împăratul şi urdzisăm şi începătura létopiseţului. Ce sosiră asupra noastră cumplite acestea vremi de acmu, de nu stăm de scrisori, ce de griji şi suspinuri. Şi la acestŭ fel de scrisoare gîndŭ slobod şi fără valuri trebueşte. Iară noi prăvim cumplite vrémi şi cumpănă mare pămîntului nostru şi noaă. Deci priiméşte, în ceastă dată, atîta din truda noastră, cît să nu să uite lucrurile şi cursul ţărîi, de unde au părăsit a scrie răpăosatul Uréche-vornicul.” [Apel la cugetare dreaptă şi limpede – n.n.] (…)

„Iară nu sintu vremile supt cârma omului, ce bietul om supt vremi.”

„Crede neputinţii oameneşti, créde valurilor şi cumplitelor vrémi, întreabă pe ce vrémi am scris şi cât amŭ scris.”

Despre Ieremia Movilă, care aflându-se la Sfânta Liturghie şi aflând că vine asupra sa rivalul său pretendent la tron, nu iese afară până nu se termină slujba şi apoi biruieşte: „Într-o dumenecă era cândŭ au apropiiat oştile ungureşti de Suceavă. Şi-au tocmit oştile Ieremia-vodă asupra târgului, la sat la Aréni. Iară oastea leşască ce avè cu sine o au tocmit mai la câmpŭ, despre Şchéia, pe suptŭ un mal, ce ieste alăturea cu drumul Băiei. Singur Ieremia-vodă fiindŭ în Besérecă la Sfînta Leturghie, i-au dat ştire cum oştile lui Răzvan amu să văd şi să apropiie de oştile ţărîi. Ce n-au vrut să iasă din Besérecă păn’ nu s-au săvîrşit Sfânta Slujbă. Şi să agiungea amu hărăţii lui Răzvan cu oştile ţărîi, cândŭ au ieşit Ieremia-vodă la oşti den Besérecă. S-au tîmpinat oştile de îmbe părţile şi după câtăva luptă între oşti, au lovit léşii pe oastea ungurească din aripa despre Şcheia. Îndată îmbărbătîndu-să şi fruntea oştilor, unde era Ieremia-vodă, au înfrântŭ pe unguri.”

Mihai Viteazu era „acel vestit între domni” , căruia i s-a zis, după ce a cucerit Ardealul, „Mihai Crai” , întemeind Episcopie Ortodoxă la Alba-Iulia (Belgrad sau Bălgrad) ; „vestit de războaie în toate aceste părţi”, încât locuitorii Podoliei poloneze, fiind ortodocşi, îl aşteptau ca pe un izbăvitor: „Scrie Hronograful leşescŭ că aşè era de vestit Mihai-vodă şi la leşi, cât ţara Podolii fiindŭ de lége de suptŭ ascultarea Patriiarhului de Ţarigrad, ca şi noi, pe acéle vremi avândŭ mare zarvă şi price cu papiştaşii pentru lége, aştepta cu bucurie pre Mihai-vodă să vie, ştiindu-l de o lége cu dânşii, să i se închine toţi podolénii.”
Mihai Viteazu susţinea singur un război prin vitejia sa: „Singur Mihai vodă ca un leu în fruntea războiului…” şi „…întorcându-se singur Mihai vodă cu capul său, unde era greul.”

Despre Vasile Lupu (domn al Moldovei între): „un om cu hire înaltă şi împărătiască, mai multu decât domniască…”

Vasile Lupu a zidit în Iaşi „lăudatele Mănăstiri” Sfinţii Trei Ierarhi, „cu făptură, cum să vede, peste toate mănăstirile aici în ţară mai iscusită”, şi Golia iar în 1643 a adus şi Sfintele Moaşte ale Sfintei Parascheva. Tot el a rezidit din temelie curţile şi palatele domneşti.

Pe timpul său, ţara era bogată: „Că de-au fost cândva vremi fericite acestor părţi de lume, atuncea au fostu. (…) Oi putea dzice că sărac nu să afla pre acele vremi, doară care nu-şi vrea să aibă.”

Însă după domnia fericită şi prosperă a lui Vasile Lupu, a urmat declinul ţării, din cauza păcatelor omeneşti care au mâniat pe Dumnezeu: „di pi acele vremi să cunoaşte păharul lui Dumnezeu aproape de schimbare şi curund spre alte mai cumplite vremi, Că era la mare zburdăciune ţărâle aceste [Polonia şi Moldova]. Şi care ţări să sue la mare bivşuguri, zburdiadză hire omenească peste măsură şi zburdăciune naşte păcatul şi pre păcatul urmeadză mânia lui Dumnedzău. (…) … pre câtu au fostu fericită domniia aceasta, cu atâta mai cumplite vremi s-au început de atunce, den care au purces den scădere în scădere această ţară, până astădzi.” Prin urmare, se confirmă iarăşi că vremurile cumplite le pregătesc oamenii prin păcatele lor.

Nu este de acord cu războaiele purtate (între) de Vasile Lupu împotriva lui Matei Basarab, domnul Ţării Româneşti, şi face un excurs împotriva lăcomiei: „O! nesăţioasă hirea domnilor spre lăţire şi avuţie oarbă! Pre cât să mai adaoge, pre atâta râhnéşte. Poftile a domnilor şi a împăraţilor n-au hotar. Avândŭ multŭ, cum n-ari avea nemică le pare. Pre câtŭ îi dă Dumnedzău nu să satură. Avândŭ domnie, cinste şi mai mari şi mai late ţări poftescŭ. Avândŭ ţară, şi ţara altuia a cuprinde cască, şi aşea lăcomindŭ la altuia, sosescŭ de pierdŭ şi al său. Multe împărăţii în lume, vrândŭ să ia alte ţări, s-au stânsŭ pre sine. Aşea s-au stânsŭ împărăţiia lui Darie-împăratŭ de Alexandru Machidon, vrândŭ să supuie ţărâle greceşti şi toată Machidoniia Darie, au stânsŭ împărăţiia sa, de au cădzutŭ pre mînule lui Alexandru Machidon. Aşea împărăţiia Cartaghinii, vrândŭ să supuie Râmul, au cădzutŭ la robiia râmlénilor. Aşea Pirŭ-împăratŭ, vrândŭ să ia Italiia, au pierdut ţărâle sale.”

Este împotriva calvinilor – „iară calvinul numai pre singurele pohtele sale trupeşti osebite de Sfânta Sabornică Beserică, au scornit aceea lege, la care, ca la o lege slobodă, în puţină vreme au cursu toată Fiandra şi Englitera” – şi împotriva căsătoriei fiicei lui Vasile Lupu cu un prinţ lituanian calvin, căsătorie care a avut loc până la urmă, dar Costin acuza „cu ce inimă şi sfat au făcut [domnitorul] acea casă după om de lege calvinească”. Îi apreciază pe boierii care l-au sfătuit pe domn împotrivă, „ales Toma vornicul şi Iordache visternicul, care capete de-abia de-au avut cândva această ţară, sau de va mai avea”, dar spune şi că Grigore Ureche s-a arătat atunci favorabil acestei căsătorii .

Costin vorbeşte despre „semnele ceriului” prevestitoare din timpul lui Vasile Lupu, şi anume o cometă, eclipsă de soare în timpul Postului Mare şi invazia lăcustelor, pe care a trăit-o fiind în Polonia, „la şcoală la Bar, în Podoliia” , şi o descrie ca pe un lucru groaznic: „Nu s-au pomenit de sémnele ceriului, carile s-au prilejit mainte de acéstea toate răutăţi şi Crăiei Leşeşti şi ţărîi noastre, şi stângerea casei acéştii domnii a lui Vasilie-vodă, la rândul său. Că era să să pomenească la domnia lui Vasilie- vodă, pentru cometa, adecă steaoa cu coadă, care s-au prilejit cu câţva ani mainte de aceasta aşea de grea premeneală aceştii domniei şi întunecarea soarelui, în anul cela, în care an s-au rădicat Hmil-hatmanul cu căzacii asupra léşilor, foarte groadznică întunecare în Postul Mare, înaintea Paştilor, 1648 în anul , într-o vineri, şi tot într-acela an lăcustele neaudzite vacurilor, care toate sémnele în loc bătrînii şi astronomii în Ţara Leşască a mare răutăţi că sintŭ acéstor ţări meniia. (…) Deci aicea de acéste sémne îţi dau ştire, şi ales povéstea lăcustelor, care cu ochii cumŭ veniia am prăvit.

Cu unŭ anŭ mainte de ce s-au rădicat Hmil, hatmanul căzăcescŭ, asupra léşilor, aproape de sécere, eram pre atuncea la şcoală la Barŭ, în Podoliia, pre cale fiindŭ de la sat spre oraş. Numai ce vădzum despre amiadzădzi unŭ nuor, cum să rădică deoparte de ceriŭ, un nuor sau o negură. Ne-am gîndit că vine o furtună cu ploaie, deodată, pănă ne-am timpinat cu nuorul cel de lăcuste, cum vine o oaste stol. În loc ni s-au luat soarele de desimea muştelor. Céle ce zbura mai sus, ca de trei sau patru suliţe nu era mai sus, iară carile era mai gios, de un stat de om şi mai gios zbura de la pămîntŭ. Urlet, întunecare asupra omului sosindŭ, să rădica oarece mai sus, iară multe zbura alaturea cu omul, fără sială de sunet, de ceva. Să rădica în sus de la om o bucată mare de ceia poiadă, şi aşea mergea pe deasupra pămîntului, ca de doi coţi, pănă în trei suliţe în sus, tot într-o desime şi într-un chip. Un stol ţinea un ceas bun şi, dacă trecea acéla stol, la un ceas şi giumătate sosiia altul, şi aşea, stol după stol, cît ţinea de la aprîndzŭ pănă în desară. Unde cădea la mas, ca albinele de gros dzăcea; nice cădea stol preste stol, ce trecea stol de stol, şi nu să porniia pănă nu să încăldziia bine soarele spre aprîndzŭ şi călătoriia pănă în desară şi pănă la cădérea de mas. Cădea şi la popasuri, însă unde mînea, rămînea pămîntul negru, împuţit. Nice frundze, nice pai, ori de iarbă, ori de sămănătură, nu rămînea. Şi să cunoaşte şi unde poposiia, că era locul nu aşea negru la popas, ca la masul aceii mâniei a lui Dumnedzău. Cîteva dzile au fostŭ acéia urgie; den părţile de gios în sus mergea. Şi tot atuncea au fostŭ şi aicea în ţară lăcuste, şi după acela anŭ şi la al doilea, însă mai puţine. Şi apoi şi în dzilile a lui Ştefan-vodă au fostŭ lăcuste, însă pre une locuri, şi nu ca acéia desime, ca în céla anŭ, de care s-au scris. Iarna să găsiia în pămîntŭ îngropate pre multe locuri.”

Resimţea lipsa cărţilor, când se plângea de numărul mic al copiştilor şi de absenţa tiparului: „şi scriitori carii izvodescŭ puţini să află, iară tipar nu-i” .
Vorbeşte despre „molitva de domnie” care i s-a citit lui Gheorghe Ştefan la ridicarea pe tronul Moldovei de către Episcopul de Huşi Ghedeon.

În predoslovia cărţii „De neamul moldovenilor, din ce ţară au ieşit strămoşii lor”, aflăm concepţia lui despre citire ca doxologie, ca nevoinţă şi virtute: „Puternicul Dumnezeu, cinstite şi iubite cetitoriule, să-ţi dăruiască, după aceste cumplite vremi [ale] anilor noştri, cândva, şi mai slobode veacuri, întru care, pre lângă alte trebi, să aibi vreme şi cu cetitul cărţilor a face iscusită zăbavă, că nu iaste altă şi mai frumoasă şi mai de folos în toată viaţa omului zăbavă, decât cetitul cărţilor; căci, cu cetitul cărţilor, cunoaştem pe Ziditoriul nostru Dumnezeu, cu cetitul laudă Îi facem pentru toate a Lui cătră noi bunătăţi, cu cetitul, pentru greşalele noastre, milostiv Îl aflăm. Din Scriptură înţălegim minunate şi vecinice faptele puterii Lui. Ea face fericită viaţa, ea nemuritoriu agoniseşte nume. Singur Mântuitoriul nostru, Domnul şi Dumnezeul Hristos, ne învaţă, zicând: , adecă . Scriptura depărtate lucruri de ochii noştri ne învaţă, cu acele trecute vremi să pricepem cele viitoare.”

Tot aici vorbeşte şi despre importanţa scrisului, că trebuie să fie sfânt: „Lăsat-au puternicul Dumnezeu iscusită oglindă minţii omeneşti, scrisoarea, dintru carea, dacă va nevoi omul, cele trecute cu multe vremi le va putea şti… (…) scrisoarea iaste un lucru vecinic. Când ocărăsc într-o zi pe cineva, iaste greu a răbda; dară în veci? Eu oi da samă de ale mele, câte scriu.”

Nu a cunoscut originalul lucrării lui Grigore Ureche, ci copia cu interpolările lui Simion Dascălul şi Misail Călugărul, împotriva cărora ia atitudine.

Motivul redactării acestei cărţi îl înfăţişează astfel: „Începutul ţărilor acestora şi neamului moldovenesc şi muntenesc şi câţi sunt şi în ţările ungureşti cu acest nume, români, şi până astăzi, de unde sunt şi din ce săminţie, de când şi cum au descălecat aceste părţi de pământ, a scrie, multă vreme la cumpănă au stătut cugetul nostru. Să încep osteneala aceasta după atâta veacuri de la descălecatul ţărilor dintâi, de Traian, împăratul Râmului, cu câteva sute de ani peste mie trecute, să sparie gândul. A lăsa iarăşi nescris, cu mare ocară înfundat neamul acesta de o seamă de scriitori, este inimii durere. Biruit-au gândul să mă apuc de această trudă, să scot lumii la vedere feliul neamului, din ce izvor şi săminţie sunt lăcuitorii ţării noastre Moldovei şi aşa şi [ai] Ţării Munteneşti, cum s-au pomenit mai sus, şi românii din ţările ungureşti, că tot un neam sunt şi odată descălecaţi, de unde sunt veniţi strămoşii lor pre aceste locuri…”

Faţă de întreprinderea lui Ureche de a da la lumină istoria ţării, Costin se arată recunoscător, acoperindu-i cu dragoste şi înţelegere neputinţele: „Laud osârdia răposatului Ureche vornicul, carele au făcut de dragostea ţării letopiseţul său, însă acela de la Dragoş vodă, de descălecatul al doilea [al] ţării aceştiia din Maramorăş scrie, iar de descălecatul cel dintâi cu romanii, adecă râmleni, nemică nu pomeneşte, numai ameliţă [menţionează] la un loc, cum că au mai fost ţara o dată descălecată şi s-au pustiit de tătari. Ori că n-au avut cărţi, ori că i-au fost destul a scrie de mai scurte veacuri, destul de dânsul şi atâta, cât poate să zică fiecine că numai lui de această ţară i-au fost milă, să nu rămâie întru întunerecul neştiinţii, că celelalte ce mai sunt scrisă adăosături de un Simion Dascălul şi, al doilea, un Misail Călugărul, nu letopisăţă, ce ocări sunt…”

Vorbeşte despre existenţa unui letopiseţ al lui Evstratie Logofătul, pe care nu l-a văzut dar de care a auzit de la alţi boieri – şi care nu a fost găsit de nimeni, dacă a existat cu adevărat –, de la care Simion Dascălul ar fi împrumutat acele fantezii defăimătoare la adresa neamului său: „pre acest SimionDascăl, Istratie Logofătul l-au fătat cu basnile lui, şi Misail Călugărul de la Simion au născut”.

Cronicarii polonezi pe care i-a citit Ureche, Ioachim Bielski şi Martin Paszkowski, nu scriu despre începuturile Moldovei sau ale românilor, ci amintesc despre evenimente importante petrecute la noi numai începând cu domnia lui Alexandru cel Bun, zice Costin.
Costin ia atitudine împotriva teoriei lui Ureche conform căreia numele de Valahia şi valah sau vlah ar veni de la conducătorul roman Flacus, idee pe care acela a luat-o de la Enea Silvie (a existat un legat al Moesiei cu numele Flaccus L. Pomponius, iar cel ce a susţinut această teorie a fost Enea Silvio Piccolomini [1405-1464], scriitor şi diplomat italian, care a fost şi papă sub numele de Pius al II-lea ). Despre acest Flacus aminteşte şi Ovidiu, în „Pontice”. Costin nu e de acord că „vlah” vine de la Flacus şi spune că nici alţi istorici, precum Carion sau Topeltin de Mediaş nu sunt de acord, ci le consideră „basne”.
Spune că alte popoare au dat italienilor, ca şi românilor (adică celor de origine latină) numele de vlah, valah sau voloh, olah şi că limba, caracterul şi obiceiurile italienilor şi românilor dovedesc înrudirea între cele două neamuri.

Vorbeşte despre Dacia şi despre cucerirea ei de către Traian.
Credea că saşii din Ardeal se trag din daci.
Consideră că Traian a colonizat Dacia cu romani: „orăşani casaşi suntem, tot din slujitori aşăzaţi”.

Este indignat de afirmaţia conform căreia Dragoş vodă ar fi avut origine păstorească: „Cum şi Dragoş vodă, mare năpaste îi iaste să fi fost păstoriu. Pre mărturia maramoreşenilor, cu urechile mele am auzit: ce au fost ficior unui Bogdan vodă, născut în Maramorăş, după ce au scos de aicea mulţime de tătari şi cu bulgărime de la Volga năbuşiţi [năvăliţi] şi apoi mai pre urmă şi Atilla cu ungurii”. Prin urmare, dacă Dragoş a fost fiu de domn, înseamnă că vorbim fie de continuitate dinastică şi statală în Moldova, fie de schimbare de dinastie, dacă acesta a venit din Maramureş, dar într-un stat care nu are nici un motiv să nu fi existat şi anterior venirii lui.

Crede şi el în povestea cu pustiirea acestor locuri.

Afirmă că numele de „român” arată clar originea latinească şi este propriu celor ce locuiesc în Moldova, Ţara Românească şi Ardeal: „Aşa şi neamul acesta, de care scriem, a ţărilor acestora, numele drept şi mai vechiu este „român”, adecă râmlean, de la Roma. Acest nume de la descălecatul lor de Traian, şi cât au trăit până la pustiirea lor de pre aceste locuri şi cât au trăit în munţi, în Maramorăş, şi pre Olt, tot acest nume au ţinut şi ţin şi până astăzi, şi încă mai bine muntenii decât moldovenii, că şi acmu ei zic şi scriu „Ţara Rumânească”, ca şi românii cei din Ardeal. (…) Că, măcar că ne răspundem acum moldoveni, iar nu întrebăm: „ştii moldoveneşte?”, ce „ştii rumâneşte?”… ”

***

Ion Neculce

(1672-1745)

Scrie „O samă de cuvinte” şi „Letopiseţul Ţării Moldovei de la Dabija-vodă până la a doua domnie a lui Constantin Mavrocordat „. Prima carte constituie amintiri despre trecut, culese din tradiţia orală, care nu se află în nici un document, nici românesc, nici străin, „deci o samă de istorii mai alese şi noi nu le-am lăsat să nu le scriem… (…) Ce cine va vre să le creadă, bine va fi, iar cine nu le va crede, iarăşi bine va fi, cine cum îi va fi voia, aşa va face”, după cum se afirmă în predoslovie. Iar „Letopiseţul” îl alcătuieşte astfel: [de la Dabija-vodă] „până la Duca-vodă cel bătrân l-au scris di pe neşte izvoade ce au aflat la unii şi alţii şi din audzitele celor bătrâni boieri; iară de la Duca-vodă cel bătrân înainte, până unde s-a vide, la domnia lui Ion-vodă Mavrocordat, nici de pre un izvod, a nemărui, ce au scris sângur, dintru a sa ştiinţă, cât s-au tâmplat de au fost în viiaţa sa. Nu i-au mai trebuit istoric strein să citească şi să scrie, că au fost scrisă în inima sa”. Cu alte cuvinte, Neculce a scris cel mai mult din auzite şi din amintiri şi prea puţin din documente, însă şi mărturia lui este una foarte preţioasă, fără de care eram mai săraci.

El a început, după toate datele, lucrul acestor cărţi la bătrâneţe, cel mai probabil după 1733, an în care Constantin Mavrocordat îi ia dregătoria de mare vornic şi el devine biv-vel-vornic (adică fost mare vornic), calitate în care a scris acestea, sau cel puţin aşa a fost interpretată fraza următoare din predoslovie: „Iară de la Dabija-vodă îndemnatu-s-au şi Ion Neculce, biv-vel-vornic de Ţara de Sus, [şi] a scris întru pomenirea domnilor”.

Şi tot în predoslovie, în începutul ei, Neculce preia (şi reia) şi el povestea neverosimilă cu pustiirea şi cu descălecatul târziu al ţării: „Acest pământ al Moldovii n-au fost aşedzat de demult de oameni [?!], să fie fost trăit într-însul cu pace, ce în câteva rânduri au fost şi pustiiu. Deci pentru acee nu să află letopiseţe scrisă de păminteni vechi”. Extrem de gravă concluzie şi cu mare uşurinţă trasă, care poate să dea apă la moară celor care vor să demonstreze că suntem venetici, ajunşi aici tardiv!

***

Din „O samă de cuvinte”:

Despre Sf. Ştefan cel Mare: „…câte războaie au bătut, atâte Mănăstiri cu Biserici au făcut.”

După ce a pierdut lupta cu turcii la Războieni, Sf. Ştefan s-a întors învins la Cetatea Neamţului, dar mama s-a nu i-a deschis porţile cetăţii, ci i-a spus să meargă „să strângă oaste, că izbânda va fi a lui . (…) Iară Ştefan-vodă, mergând de la Cetatea Neamţului în sus pre Moldova, au mărsu pe la Voroneţ, unde trăie un Părinte sihastru, pre anume Daniil. Şi bătând Ştefan-vodă la uşa sihastrului, să-i descuie, au răspunsu sihastrul să aştepte Ştefan-vodă afară până ş-a istovi ruga. Şi după ce ş-au istovit sihastrul ruga, l-au chemat în chilie pe Ştefan-vodă. Şi s-au ispovedit Ştefan-vodă la dânsul. Şi au întrebat Ştefan-vodă pre sihastru ce va mai face, că nu poate să să mai bată cu turcii: închina-va ţara la turci, au ba? Iar sihastrul au dzis să nu o închine, că războiul este al lui, numai după ce va izbândi, să facă o mănăstire acolo, în numele Sfântului Gheorghe, să fie hramul Bisericii.” Iar Sf. Ştefan a strâns oaste, i-a învins pe turci, „Şi întorcându-s-înapoi Ştefan-vodă, s-au apucat de au făcut Mănăstirea Voroneţul. Şi au pus hramul Bisericii Sfântul Gheorghie.”

Neculce spune că s-a păstrat tradiţia cum că Sf. Ştefan a făcut dreptate unui plugar sărac, al cărui frate mai bogat decât el, nu îi împrumuta plugul să are decât duminica, iar domnitorul a poruncit să i se ia plugul celui bogat şi să i se dea celui sărac.

Mai relatează că „Ştefan-vodă cel Bun şi cu fiiul său Bogdan-vodă (…) au pus pe leşi în plug de-au şi arat cu dânşii, de au semănat ghindă, de au făcut dumbrăvi pentru pomenire, ca să nu să mai acolisască de Moldova: Dumbrava Roşie la Botăşeni şi Dumbrava Roşie de la Cotnari şi Dumbrava Roşie mai gios de Roman. Şi leşii încă nu tăgăduiescu, că scrie şi în cronica, în letopisăţul lor. Numai mă mier de Miron logofătul cum au acoperit lucrul acesta de nu l-au scris.”

Mai înainte de a fi domn, Petru Rareş era pescar, iar în ajunul ridicării sale pe tron, „piste noapte au visat un vis, precum dealul di cee parte de Bârlad şi dealul cel di-ncoaci era de aur, cu dumbrăvi au totul. Şi tot sălta, giuca şi să pleca, să încina la Rareş.”

Am văzut că Ureche povestea că Alexandru Lăpuşneanul a zidit Mănăstirea Pângăraţi în urma arătării în vis a Sfântului Mc. Dimitrie. Neculce zice că şi Mănăstirea Slatina a fost construită tot în urma unei descoperiri: „Alecsandru-vodă Lăpuşnanul, fiind domnu, au făcut Mănăstirea Slatina. Şi aşe dzicu oamenii că, trăind un săhastru acolo şi fiind un paltin, copaciu mare, unde este acmu prestolul în oltariu [altar] vide acel săhastru spre duminici şi spre alte dzile mari multe lumini întru acel paltin la vremea slujbei Bisericii. Şi i s-au arătat Maica Precista în vis şi i-au dzis să margă la Alecsandru-vodă, să-i dzică să facă Mănăstirea. Şi mergând săhastrul la Alecsandru-vodă, s-au îndemnat Alecsandru-vodă de săhastru de au făcut Mănăstirea Slatina întru acel loc, unde au fost paltinul. Şi au adus şi capul Sfântului Grigore Bogoslov [Teologul], de stă pănă astădzi la Sfânta Mănăstire la Slatina, ferecat cu argint şi cu pietri scumpe.”

***

Din „Letopiseţul Ţării Moldovei”:

Despre luarea în exil a Sfântului Dosoftei, Mitropolitul Moldovei, de către regele polon Ian Sobieski, în 1686, care năvăleşte şi pradă Moldova în al doilea an al domniei lui Constantin Cantemir (cel care va porunci, din cauza unor bănuieli nedrepte, să i se taie capul lui Miron Costin în 1691): „Atunce au luat craiul şi pe Dosofteiu, Mitropolitul din Ieşi, cu toate hainăle şi odoarăle Mitropoliei. Ş-au luatu şi Moaştele lui Sfetei Ion Novei [Sf. Ioan cel Nou] de la Suceavă, care le-au fostu adus aceste Moaşte din Ţara Turcească Alecsandru-vodă cel Bun. Şi le-au dus acele Moaşte împreună cu Dosoftei Mitropolitul în Ţara Leşască, la un târgu al craiului Sobeţchie, anume Jolfa, de stau acolo pân-în dzua de astădzi. Şi Dosoftei încă acolo au murit.

Acestu Dosofteiu Mitropolit nu era om prostu [simplu, neboier] de felul lui. Şi era neam de mazîl [o scară socială puţin mai jos decât boierii – n.n.]; pre învăţat, multe limbi ştie: elineşte, lătineşte, sloveneşte şi altă adâncă carte şi-nvăţătură, deplin călugăr şi cucernic, şi blând ca un miel. În ţara noastră pe-ceasta vreme nu este om ca acela. După ce l-au dus la Jolfa, îl pune craiul Sobeţchie de s-îmbrăca cu hainele cele scumpe şi odoarele Mitropoliei ţărîi noastre, de făce Leturghii la dzile mari şi iordan la Boboteadză, dup-obiceiul ţărîi noastre, de să mira craiul i toţi domnii leşeşti şi lăuda de frumoasă ţărămoniă [ceremonia, slujba] ce are Biserca ţărîi noastre. Cantemir-vodă să mâniese pe-cel Mitropolit şi-i făcuse afurisănie de la patrierhi. Dar nemic de dânsul nu s-au atinsu, că dzic oamenii că-i Sfânt, iar de Cantemir-vodă s-au atinsu, că l-au găsit legat [paralizat]. Ce nu să ştie, dintr-ace pricină au dintr-alte.”
Despre mucenicia Sfinţilor Mucenici Brâncoveni: „Deci l-au scos şi au tăiet capetele, întăi a patru cuconi ai săi, apoi şi al lui şi a câţiva boieri slugi ai lui. Iar pre doamna şi pe alte slugi le-au ţinut încă vreo doi ani la închisoare şi apoi i-au slobodzit. Atunce, când îi tăie feciorii, au fost dzicând unul să-l turcească, să nu-l taie, dar tată-său l-au îmbărbătat tare, să nu-şi lasă legea. (…) Şi când l-au tăiet, au adus pre toţi solii [diplomaţii şi ambasadorii străini la Istanbul – n.n.] de-l privie.”

Neculce credea însă că aceasta era o pedeapsă de la Dumnezeu, întrucât era nemulţumit şi îi reproşa Sf. Brâncoveanu că se amestecase în politica Moldovei, aşezând domn aicea pe ginerele său, şi că nu s-a alăturat armatei ruso-moldovene împotriva turcilor la Stănileşti, deşi recunoştea mai înainte că această armată, condusă de Petru cel Mare şi de Dimitrie Cantemir, nu a avut strategie („Această oaste ce scrie mai sus au avut-o moscalii, şi fără socoteală au împărţit-o şi au răşchirat-o într-alte părţi. În nădejdea voroavelor [vorbelor] streini, a muntenilor, a leşilor, a sârbilor, a moldovenilor, au venit împăratul fără oaste, negrijit, să să bată cu vezirul şi cu poiedea [mulţime mare] oştii turceşti şi tătărăşti, într-un mijloc de câmpu pustiiu.” ) şi că, deşi prin Brâncoveanu, turcii le-au făcut o ofertă de pace avantajoasă ruşilor, aceasta nu a fost acceptată pentru că Dimitrie Cantemir îi era vrăjmaş lui Brâncoveanu („Ce n-au priimit nicidecum împăratul moschicesc să face pace (…) stând vârtos Toma spătar şi cu Dumitraşco-vodă [Dimitrie Cantemir] să nu facă pace, mai mult în pizma Brâncovanului-vodă.”). Neculce recunoaşte toate acestea în mai multe rânduri, cu toate că în acest război el fusese hatman (general) în oastea moldovenească.

Cele mai frumoase expresii, după părerea mea, pe care le-am găsit la Neculce: „Că lacrâmile săracilor nice soareli, nice vântul nu le poate usca. După cum dzice şi Isus Sirah, că ruga smeritului nuori în cer pătrunde.”; şi, în timpul răzbiului dintre ruşi şi turci, de la Stănileşti, despre tabăra unei părţi din armata rusă: „Pre câmpuri să vede focurile ca stelele.”

O minune întâmplată în timpul celei de-a doua domnii a lui Duca vodă cel Bătrân: „Într-acestu anu făcutu-s-au şi o minuné maré, arătaré la Hotin, într-o mănăstioară mică ce ĭasté supt cetaaté. Au lăcrămat icoana Maicii Precistei, cât să răsturna lacrămile pe chipul icoanii, de le vide toţi oaminii. Şi pica într-o tepsie ce ĭera pusă supt icoană,de ĭera de miraré a prăvi arătaré şi sămnu ca acela, caréle au fostu adevărat sămnu de peirea a mulţi creştini în Ţara Leşască şi începătura durerii şi stricării ţărîi noastré. Că de-atunce din an în anu tot rău şi amar de creştini şi pustiiré au rămas locurilé pré acolo.”

***

Cronicarii moldoveni: umanişti?

În acest moment, (recitind şi pe Miron Costin şi Ion Neculce), Ureche ni se pare cel mai preocupat de a satisface anumite tipare de mentalitate oarecum (în foarte mică măsură, totuşi) catolicizante şi umaniste. El se străduieşte să laude istoriografia poloneză şi preocupările ştiinţifice ale vecinilor catolici, poloni şi unguri, în detrimentul conaţionalilor săi moldoveni pe care îi acuză de ignoranţă crasă, încercând să dea dovadă de acrivie şi de acurateţe în elaborarea cronicii sale, (deşi dă cu mult prea multă uşurinţă crezare unor mistificări istorice şi unor basme greu de acceptat, dintre care cea cu Dragoş şi căţeaua Molda vor face carieră în istoriografia românească).

El este cel care, relatând despre Sinodul de la Ferrara-Florenţa, deplânge eşecul discuţiilor dintre Biserica de Răsărit şi cea de Apus, exprimând o părere de rău în avangarda ecumenismului modern, fără să ia poziţie împotriva mistificărilor dogmatice catolice, ba chiar făcând aluzie la faptul că unii îl acuză pe Sf. Marcu al Efesului de „pizmă grecească”, ca şi cum acela ar fi fost de vină pentru neunire. El pune sub semnul îndoielii sfinţenia Sfântului Ştefan, comentând că numele de Sfânt i-l dau oamenii pentru vitejiile lui, iar nu pentru faptele de sfinţenie, deşi relatează o parte din minunile petrecute în viaţa lui.

Şi tot el, relatând evenimentele premergătoare bătăliei cu polonezii de la Codrii Cosminului, afirmă că, cardinalii catolici nu ar fi fost de acord cu acest război şi l-ar fi sfătuit pe regele polon să nu atace Moldova şi pe Sf. Ştefan cel Mare şi că în tabăra poloneză s-au petrecut nenumărate semne premonitorii, prezentate ca un fel de „minuni”, prin care regele ar fi fost avertizat de la Dumnezeu să nu facă acest război. Ureche îl prezintă pe regele Poloniei ca exclusiv vinovat pentru începerea conflictului cu Moldova, ca singur răspunzător. Toate acestea arată o undă de simpatie destul de pronunţată a lui Ureche faţă de mentalitatea catolic-umanistă cu care a luat contact cât a stat în Polonia. Este însă departe de a-şi însuşi modelul de gândire umanist şi se disociază de învăţătura catolică şi de părtăşia cu catolicii, căci într-un loc, vorbind de sacramentele catolicilor, le numeşte „împărtăşania lor” – deşi nu se înţelege de aici dacă credea că se află sfinţenie şi la catolici sau nu.

Această aplecare nu mai este detectabilă la Miron Costin şi cu atât mai puţin la Ion Neculce. Miron Costin, cel mai cult dintre cei trei şi care şi-a făcut şi el studiile în Polonia, este însă cel mai ortodox în gândire şi atitudine, are mai multă milă şi acoperă cu mai multă înţelegere neputinţele compatrioţilor săi, acuzând în permanenţă vremurile prin care ţara sa a fost nevoită să treacă. Este un spirit critic mai subtil decât Ureche, sesizează „basnele” interpolatorilor şi critică ideea originii păstoreşti a lui Dragoş. Poemul său, „Viiaţa lumii”, este unul teologic, în pofida a ceea ce s-a afirmat . Apetenţa sa pentru morala creştin-ortodoxă şi pentru modalitatea ortodoxă de a privi şi înţelege lumea, aşa cum reiese din letopiseţ, este evidentă şi dezvăluie un suflet profund ataşat de adevărul Bisericii sale.

Ion Neculce nu este preocupat de teoretizări şi de expunerea sau pledoaria pentru perspective teologice sau filosofice asupra vieţii şi a lumii. El simte doar că ar mai avea ceva de adăugat la istoria ţării sale, din cele ce a văzut şi a auzit el însuşi. Este totuşi un om cult şi sensibil.

Aşadar, dacă se afirmă că a existat o influenţă umanistă la cronicarii noştri, atunci ea a evoluat cronologic descrescător sau haotic, întrucât este slab sesizabilă (în forme exterioare poate, fără a penetra convingerile şi mentalitatea lor) la Neculce şi Costin, şi atinge „apogeul” la Grigore Ureche. Însă mulți, neconcepând paradoxul, s-au avântat în a formula o adevărată biografie umanistă a cronicarilor noştri, ceea ce ni se pare o direcţie eronat.

Drd. Gianina Maria-Cristina Picioruş

Despre cronici şi cronicari, a se vedea şi articolul Emiliei Corbu, „Păcate de cronicar”, din Revista Rost, nr. 42-43, august-septembrie 2006.

Did you like this? Share it: