Botezul Domnului

Acum s-a izgonit diavolul cuibarit, incuibat in apele Iordanului. E ziua bucuriei, a frumusetii. E ziua in care Treimea ni S-a aratat, cand Dumnezeu ne-a dezvaluit ca este Treime de persoane care Se iubesc si ne iubesc.

botezul-domnului.jpg

Implinim o luna de la aparitia noastra pe wordpress.com si ne bucuram ca dv. sunteti alaturi de noi!

Pr. Dorin,
webmasterul acestei locatii.

Nestiinta si Dumnezeu

Sunt un om nestiutor, in ciuda faptului ca postez in scris informatii despre tot felul de lucuri. Nu, nu e nici o greseala in a spune, ca sunt un om ignorant! De aceea, eu sfatuiesc intotdeuna pe oricine ma citeste, sa creada ca aceste lucruri sunt scrise de un om ignorant.

De ce vreau sa spun mereu asta? Pentru ca e adevarat. Si cat sunt un ignorant? Mai mult decat toti la un loc. Eu nu vad cu claritate lumea ca ceea ce este ea. Eu nu vad in mod clar, distinct oamenii, adica asa cum sunt ei. Eu nu ma vad cu adevarat nici pe mine insumi. Si cel mai important e aceea, ca eu nu vad nici pe Dumnezeu ca ceea ce este El.

Ignoranta e ceva ce nu poate fi scuzat. Doresc cu mult dor sa gasesc, sa intreb, sa ciocan [la usa adevarului]. Iar daca nu cunoastem pe Dumnezeu, acesta este adevarul adevarat, atunci vom pieri. Iar nestiinta, ignoranta este unul din lucrurile care ne duc la pierzare.

Daca ma gandesc mai bine eu intotdeauna am fost un ignorant, da, un ignorant, dar nu am stiut dintotdeauna acest lucru. Cu trecerea timpului am devenit si mai ignorant sau am devenit si mai constient de cat de ignorant sunt cu adevarat.

Ce ne face pe noi, de fapt, sa cunoastem o alta persoana? Scriptura ne spune ca adevarata noastra viata este ascunsa cu Hristos in Dumnezeu ( vezi Coloseni), adica adevarul oricarei persoane e o taina. Iar eu nu cunosc mai nimic din aceasta taina. Nu ma cunosc nici pe mine si nici pe cei din jurul meu. De unde sa stiu eu de ce are nevoie cel de langa mine? Eu nu cunosc, dar Dumnezeu cunoaste acest lucru.

Ce ne determina pe fiecare dintre noi sa cunoastem pe Dumnezeu? Eu cred ca numai singur Dumnezeu cunoaste ce ne-a revelat noua in Hristos. Si numai daca citim aceasta revelatie, care este departe de ceea ce stim noi despre ceilalti, si avem aceasta revelatie. Dar aceasta se face foarte greu.

Fericitul Sofronie Saharov a scris undeva, ca astfel de revelatii vin ca o stralucire de lumina, tocmai cand inima e aprinsa de dragoste. Astfel de experiente sunt rare insa in timpul nostru.

Spunea el in cartea sa Despre rugaciune: Acumularile de experienta in Biserica sunt acele momente de iluminare care au organicitatea lor si care formeaza un intreg. Asa este prima incercare de sistematizare a teologiei traite, in lucrarea Sfantului Ioan Damaschin { se refera la Dogmatica sa}, a acestui om cu o atat de bogata experienta duhovniceasca. Eliminarea insa [din viata noastra], a acestei minunate ascensiuni catre Dumnezeu, in viata neinteleasa a inaltimii dumnezeiesti contemplate cu mintea, inseamna a duce in ruina experienta personala si a supune darurile Revelatiei unei ratiuni critice, adica slabiciunii unei filosofii a religiei. Consecintele unei asemenea tactici sunt insa scolasticizarea teologiei, adica trairea unei vieti care e mai mult filosofie decat viata a Duhului.

Ii rog pe toti care citesc acest blog sa isi aminteasca ca sunt un ingnorant si sa se roage pentru mine. Si eu ma rog pentru toti.

Traducere din engleza de Pr. Drd. Piciorus Dorin Octavian, a articolului
Parintelui Stefan :
Ignorance and God.
A se vedea: aici.

Falsa dogma romano-catolica despre vederea lui Dumnezeu sau cum arata obiectualizarea lui Dumnezeu in teologie

Vom traduce mai intai textul acestui act papal, varianta sa in limba engleza, cf. aici, apoi il vom comenta.

Constitutia Benedictus Deus, Despre vederea fericitoare a lui Dumnezeu, promulgata de papa Bendict XII,
in anul 1336

Prin aceasta constitutie, care va ramane valabila in veci, noi, cu autoritatea apostolica [pe care o avem], stabilim urmatoarele:

In acord cu vointa lui Dumnezeu, sufletele tuturor Sfintilor care s-au mutat din aceasta lume inainte de Patimile Domnului nostru Iisus Hristos, impreuna cu ale Sfintilor Apostoli, Mucenici, Marturisitori, Fecioare si ale tuturor celor credinciosi, care au murit inainte sa primeasca Sfantul Botez al lui Hristos – neavand ei nevoie de vreo curatire cand au murit sau nefiind nevoie de asa ceva nici la cei care vor muri in viitor, sau, mai bine-zis, neavand nevoie sau nedorind astfel de curatiri, fiind curatiti dupa moarte – si la fel si sufletele copiilor care au fost renascute prin acelasi Botez al lui Hristos sau care au dorit sa fie botezati, dar au murit mai inainte de a-si implini dorinta, toate aceste suflete, imediat dupa moarte si, in cazul celor care au nevoie de curatire/purificare, dupa curatirea mentionata mai sus, datorita Inaltarii Domnului si Dumnezeului nostru Iisus Hristos la cer, mai inainte ca ei sa invieze si astfel inainte de Judecata [finala], au fost si vor fi cu Hristos in Rai, in Imparatia Cerurilor si in Paradis,veselindu-se impreuna cu Sfintii Ingeri.

Datorita Patimilor si a Mortii Domnului nostru Iisus Hristos, aceste suflete au vazut si vad fiinta divina printr-o vedere nemijlocita/directa/intuitiva si fata catre fata, fara mijlocirea vreunei creaturi care sa obtureze obiectul vederii. Mai bine-zis fiinta divina se dezvaluie in mod manifest fiecaruia dintre ei, in mod clar, limpede, deschis si in aceasta vedere ei se bucura de fiinta dumnezeiasca.

Mai mult, de aceasta vedere si desfatare a sufletelor [se bucura] sufletele celor care deja au murit si sunt cu adevarat fericiti si au odihna si viata vesnica. Iar sufletele celor care vor muri pe viitor vor vedea de asemenea aceeasi fiinta/esenta dumnezeiasca si se vor bucura inainte de Judecata universala.

De o astfel de vedere si de desfatare de fiinta divina au parte cei care savarsesc faptele credintei si au nadejde in sufletele lor, mai ales credinta si nadejde, care sunt virtuti teologice. Si dupa aceasta vedere directa si fata catre fata si desfatare [cereasca] sau a ceea ce aceste suflete au de la inceput, aceeasi vedere si desfatare vor continua la nesfarsit si va fi fara sfarsit dupa Judecata, pentru toti vecii.

Pe langa acestea, noi mai definim si aceea, ca in acord cu vointa lui Dumnezeu, sufletele celor care au murit in pacate de moarte vor merge in Iad imediat dupa moarte si vor suferi durerile Iadului. Cu toate acestea, in ziua Judecatii toti oamenii vor veni in trup inaintea scaunului de judecata al lui Hristos, ca sa primeasca potrivit faptelor lor, ca fiecare sa primeasca fie cele bune, fie cele rele, potrivit cu faptele sale in trup ( II Cor. 5, 10).

Comentariul nostru vizeaza pasajul hasurat

In dogma papala se stabileste, dupa cum se poate vedea, ca sufletele Sfintilor vad fiinta divina in mod direct fara ca sa se faca vreo precizare despre intreita subiectivare a fiintei divine, adica de Prea Sfanta Treime. Nu exista o raportare personala, personalista la Dumnezeu ci una substantialista, obiectuala. Dogma romano-catolica stabileste ca Dumnezeu este o fiinta impersonala la care se poate ajunge in mod personal. Un fel de vorbire a noastra cu calculatorul, in care Sfintii am fi noi iar Dumnezeu ar fi un obiect, calculatorul spre exemplu, cu care noi ne-am intretine la discutie.

Insa Dumnezeul nostru nu este o Fiinta impersonala sau Marele Necunoscut ci Prea Sfanta Treime, Dumnezeu in trei persoane: Tatal, Fiul si Sfantul Duh. Raportarea ortodocsilor la Dumnezeu este raportarea la un Dumnezeu tri-personal, la Dumnezeul care este Treime de persoane. Cand noi vorbim de vederea lui Dumnezeu ( asa cum o facem in cursul nostru) vorbim de vederea slavei lui Dumnezeu si nu de vederea fiintei lui Dumnezeu. Pe Dumnezeu nimeni nu L-a vazut vreodata si nu poate sa-L vada, spunem noi. Si cand spunem ca nu poate nimeni sa-L vada, ne referim la fiinta lui Dumnezeu care este necunoscuta atat Sfintilor cat si Ingerilor.

La vederea lui Dumnezeu se ajunge printr-o viata curata. Si noi, ca si romano-catolicii marturisim ca Sfintii vad pe Dumnezeu. Insa ei spun ca vad fiinta lui Dumnezeu, pe cand noi spunem ca vedem slava Lui si ca fiinta Lui este necuprinsa si neinteleasa pentru noi si pentru orice creatura.

Demonismul dogmei catolice consta in aceea ca ne face sa ne gandim la Dumnezeu ca la ceva, ca la o fiinta indepartata, rece, ca la un obiect, si nu ca la Cineva, ca la Dumnezeul iubitor si Parintele nostru. De aici au aparut, dintr-o asemenea raportare distanta fata de realitatea lui Dumnezeu si de la cerebralizarea relatiei noastre cu Dumnezeu, toate filosofiile rationaliste ale evului mediu.

Dumnezeul lui Spinoza, al lui Descartes, al lui Locke are raceala aceasta. El nu ne apropie, ci ne face or sa ne cutremuram de frica or ne lasa reci si trecem mai departe.

Conceperea vederii lui Dumnezeu ca o indrazneala si o putere personala a oamenilor Sfinti, ne arata calitatea orgolioasa a sfinteniei romano-catolice. Sfinitii despre care vorbeste papa Benedict al XII-lea au multa indrazneala si mai deloc smerenie. Ei au cutezanta de a vorbi cu Dumnezeu la modul impersonal, de a se raporta la Dumnezeu ca la un obiect de contemplatie, ca la un obiect de cunoastere, si nu ca la o Persoana sau la o Treime de persoane.

Desi ridicolul falsei dogme este extrem de mare iar realitatea Sfintilor nu are nimic de-a face cu un asemenea orgoliu, totusi o astfel de abordare pare si acum pertinenta pentru multi.

Din continutul falsei dogme papale reiese clar un lucru: fiinta divina se deschide spre o intelegere totala a ei din partea Sfintilor. Insa aici se pune accentul pe bucuria mentala a vederii fiintei (caci se refera la sufletele Sfintilor nu la Sfintii de dupa Judecata finala) si pe vederea ca o cunoastere totala.

Insa, cum cunoasterea are nevoie de relatie, cum cunoasterea unei persoane are nevoie de revelarea ei, de faptul ca ea sa ti se comunice, Sfintii din falsa dogma nu ar trebui sa se personalizeze contempland fiinta divina, ci, logic ar fi, sa se depersonalizeze si ei, sa devina si ei impersonali ca si Dumnezeul lor.

Gradul de impersonalizare al dogmei spune ceva despre impersonalismul la care am ajuns noi astazi. In masura in care nu ne mai raportam la Dumnezeu ca la Treimea care ne iubeste pe noi, ca la Tatal nostru din cer, vedem relatia noastra cu Dumnezeu numai prin prisma castigului imediat. Adica Il consideram pe Dumnezeu o masina de implinit vise, Care unuia ii da masina, altuia sa intre la facultate iar alteia ii da sa aiba barbat in casa.

Atunci cand ma doare eroarea romano-catolica, ma doare inclusiv si perpetuarea acestei erori in viata noastra. Proasta raportare la viata este o proasta raportare la Dumnezeu. In masura in care nu stii care iti sunt relatiile tale cu Dumnezeu, care trebuie sa iti fie relatiile tale foarte clare cu Dumnezeu, ai tot felul de probleme, neintelegeri, iti vine sa mori, sa te sinucizi, sa bati, sa insulti sau sa iei campii.

Greseala vine de aici: de la a nu sti adevarul despre cunoasterea lui Dumnezeu, despre cum te poti apropia de Dumnezeu, Care a dorit din veci sa Se apropie de tine si pentru care te-a si creat.

Credinta ortodoxa, in concluzie, vorbeste despre faptul ca, dupa adormirea celor mantuiti, a Sfintilor, acestia vad slava lui Dumnezeu cea vesnica, care se revarsa din Prea Curata Treime, din Dumnezeu nostru prea iubitor, si e înteleasa pe masura sfinteniei si a intelegerii lor si ca vor inainta vesnic in intelegerea slavei lui Dumnezeu fara sa o epuizeze vreodata. Daca Sfintii pentru romano-catolici traiesc vesnicia pe picior de egalitate trufasa cu Dumnezeu, cu un optimism gnoseologic luciferic, pentru noi, Sfintii traiesc bucuria vederii slavei lui Dumnezeu cu constiinta cea mai vie ca nu sunt vrednici de maririle lui Dumnezeu si ca fericirea lor este darul exclusiv al bunatatii dumnezeiesti.

Pr. Drd. Piciorus Dorin Octavian.

Himere literare

G. Călinescu spune, în prefaţa la studiul său despre opera lui Eminescu, următoarele: „sunt de părere că critica nu trebuie să iasă din lumea himericului spre a legifera în câmpul pozitivului. Am spălat textul de astfel de impuritate”[1]. După care, în cele două volume ale studiului său, pe câteva sute de pagini, încearcă să demonstreze în ce crede şi în ce nu crede Eminescu, dacă Eminescu crede sau nu în Dumnezeu.

Călinescu porneşte de la texte şi de la fragmente din manuscrise – ceea ce, până când cititorului nu i se oferă prin publicare, manuscrisele în întregime, ca să poată cunoaşte şi singur conţinutul lor, iar nu selecţii operate în mod subiectiv, chiar şi inevitabil subiectiv, nu este corect -, făcând conexiuni cu filosofii sau idei religioase (mai puţin) dintre cele mai diverse.

Dacă critica vrea, din proprie dorinţă, să locuiască în lumea himericului, să considere lumea imaginaţiei ca o lume reală şi să nu caute nicio realitate şi niciun adevăr în interiorul unei opere literare, e liberă s-o facă. La ce bun atunci efortul lui G. Călinescu de a mai încerca să înţeleagă care sunt coordonatele exacte ale gândirii lui Eminescu, ce credea el despre începuturile universului sau despre eshatologie, despre Dumnezeu, despre suflet sau despre condiţia umană, şi cum poate să se pronunţe atât de ritos că Eminescu nu credea în Dumnezeu sau că era în mod fundamental schopenhauerian (teză respinsă ulterior de mulţi critici), etc., etc.?

Enunţul subliniat mai sus este afirmat într-un context în care criticul rejectează psihanaliza freudiană aplicată lui Eminescu, dar dacă psihanaliza – la care mărturiseşte că aderase anterior – merită să fie eliminată, ca fiind „de un mare prostgust”[2], nu văd de ce psihanalizarea gândirii eminesciene, operată cu multă nedelicateţe şi cu străpungerea şi etichetarea brutală a interiorului eminescian, ca purtând amprenta cutărei sau cutărei filosofii sau cugetări romantice (ca şi cum s-ar căuta în mod neapărat o firmă apuseană care să i se potrivească), ar fi de mai mult bun gust.

Mai departe, studiul călinescian are, conform propriilor confesiuni, intenţii fausto-demiurgice în raport cu reconstituirea personalităţii eminesciene prin analiza literară a operei sale: „vom aduce o refacere anatomică a tabloului spiritului creator eminescian şi vom insufla duh foilor risipite”[3]. Tare ne e teamă însă că rezultatul operaţiilor criticii călinesciene este un Frankenstein cultural, oferit publicului şi tinerelor generaţii spre studiere în şcoli şi în universităţi, sub această formă reasamblată, drept „icoană” spirituală a naţiunii, în stare să evoce trecutul şi să educe minţile în formare.

Pretenţiile emanate de declaraţiile sale sună cel puţin bizar şi deplasat pentru un critic ştiinţific şi obiectiv, care denunţă obsesiile religioase în linia dispreţului lovinescian pentru obscurantismul religios. Critica literară românească este, în bună parte, la cuţite cu Dumnezeu, dar se exprimă foarte adesea în termeni mistici şi magici. O altă anomalie nesesizată a culturii noastre…

De altfel, refacerea anatomică a tabloului spiritului creator eminescian e o idee şi o formulă care ne repugnă profund, o imagine greţoasă, care însă credem că e fidelă în raport cu aşteptările intime ale criticului, care se autoconfigura astfel ca potenţă nelimitată în domeniul exegezei. Faptul că autopsia spiritului e urmată de dorinţa de „a insufla duh foilor risipite”, prin care Călinescu îi I-a locul lui Dumnezeu, nu poate să ne trimită cu gândul decât la practicile magice şi satanice sau la filmele horror.

În ceea ce-l priveşte pe Călinescu, confesiunea sa dezvăluie multe despre felul în care înţelegea să cunoască şi să se apropie de un spirit creator. El însuşi scriitor de romane, caracterizate de obicei ca „realist-balzaciene”, dar şi de poeme, credem însă că G. Călinescu este totuşi foarte departe de a înţelege combustia creatoare eminesciană şi că, intim, nu l-a putut cunoaşte pe Eminescu în frământările şi idealurile sale.

Tocmai de aceea nu ne place pretenţia postmortem a unor exegeţi de a se poziţiona cu un aer superior-ştiinţific de cercetare în faţa materialului sau cadavrului pe care îl au în faţă – adică artistul şi opera lui – şi de a se crede în stare de a obţine radiografii perfecte ale spiritului şi a ne prezenta victorioşi rezultatul acestei disecţii revigorante: „adevărul unic” despre scriitor.

Triumfalismul ideologic, doctrinar al criticii şi al teoriei literare este extrem de rigid şi de intolerant faţă de orice luare de poziţie diferită de ceea ce se decretează în politica oficială literară, care este la putere la un moment dat. Doctrina literară suferă de rigiditate extremă şi extremistă, ca orice doctrină filosofică şi ştiinţifică ce nu suportă să fie contrazisă şi este departe de a pluti în mod ideal în lumea himericului şi de a ne privi inofensiv dintr-o floare de lotus.

Ceea ce se susţine la nivel teoretic, zburdarea liberă în câmpul ficţiunii, este de fapt, în chipul cel mai paradoxal, transformat de critică în dogmă literară, care nu suportă erezii la adresa sa (deşi declară că nu agreează deloc dogmatismul şi dogmele teologice) şi în reacţie intolerantă la punctele de vedere esenţial diferite.


[1] G. Călinescu, Opera lui Mihai Eminescu, Ed. Hyperion, Chişinău, 1993, vol. I, p. 3.

[2] Ibidem.

[3] Idem, p. 5.

Drd. Gianina Maria-Cristina Picioruş