Zi: 6 ianuarie 2007

Deşi secolul XIX este acela al pătrunderii masive a ideologiilor apusene seculariste şi atee în societatea şi în cultura românească, cei mai mulţi şi cei mai mari dintre oamenii de cultură şi dintre scriitorii români păstrează totuşi o atitudine destul de rezervată faţă de invazia demonicului în haină ideatică dinspre Occident, cu toată „moda” care încearcă să angreneze (ca şi astăzi, de altfel), întreaga societate în direcţia prevăzută de ea.

Ceea ce am observat cu multă bucurie este că identitatea creştină, imprimarea adâncă a caracterului creştin ortodox în sufletul poporului nostru, nu este o pată de cerneală pe care o ştergi cu vreo soluţie, ci o taină adâncă a prezenţei harului în noi care se lucrează neîncetat, care ne conduce, ne configurează trăsăturile caracterului nostru în lume şi care ne pecetluieşte neîncetat, astfel încât asperităţile declaraţiilor şi a gesturilor făcute în văzul acestei lumi, pentru a trăi mai departe în ea, nu ne definesc cu adevărat, aşa cum îi definesc pe occidentalii de la care importăm o atitudine sau alta.

Primii scriitori ai României moderne rămân creştini şi ortodocşi inclusiv în operele lor. Atât conţinutul ideatic cât şi limbajul instrumentat de ei, dovedesc o încă destul de mare intimitate cu credinţa neamului lor, cu Ortodoxia.

Scriitorii noştri, mai ales cei din literatura veche, şi apoi cei din secolele XVIII şi XIX, inclusiv marii clasici, nu au fost evaluaţi pentru ei înşişi, mesajul lor nu a fost ascultat în mod real, ci au fost distorsionaţi şi analizaţi cu instrumentele unei ideologii şi prin prisma unor curente de gândire cu totul străine lor, crezurile şi adevărurile fiinţei lor au fost falsificate în fel şi chip.

Poeţi precum Vasile Cârlova, Ion Heliade Rădulescu, Grigore Alexandrescu sau Vasile Alecsandri au întregi ochii sufletului întorşi spre Dumnezeu şi spre tradiţie, spre cosmosul creat de Dumnezeu plin de frumuseţe şi spre istoria din care vor să soarbă adevărul despre neamul lor, cu a cărui soartă vor să se contopească. Efervescenţa cu care generaţia lor, a secolului XIX, fuge în trecut, contemplă ruinele cetăţilor şi a mănăstirilor şi plânge în cimitire şi pe mormintele străbunilor, este, credem, o dovadă zdrobitoare a faptului că intrarea României în epoca modernă nu numai că nu i-a făcut să-şi uite credinţa sau să şi-o renege, de dragul unor „superioare” filosofii ateiste sau concepţii seculare ale vremii, nu numai că nu i-a alienat, nu i-a înstrăinat de Ortodoxie, ci i-a făcut să se alipească, cu disperare, de tradiţia prin care simţeau că se păstrează nealterată, neatomizată, însăşi fiinţa lor.

Este foarte interesant că un fenomen asemănător trăim şi noi astăzi, la contactul cu epoca postmodernă, însă, ca şi atunci, reflexul nostru este de şi mai multă alipire de Dumnezeu şi de Biserica noastră, de tradiţie şi de tot ceea ce înseamnă identitate religioasă şi culturală, în loc să dorim să ne dizolvăm în masa amorfă a locuitorilor unui sat planetar.

Vom reproduce mai jos, în consecinţă, numai câteva exemple capabile să surprindă adevărata gândire şi cultură a românilor, într-o perioadă de masivă pătrundere a modernismului şi modernităţii, cu toate avantajele dar şi dezavantajele ei, în societatea noastră.

Gheorghe Asachi, fiul preotului Lazăr Asachievici (om de încredere al mitropolitului Veniamin Costachi), este o personalitate care cu o vastă cultură, care trăieşte o perioadă în Italia şi îl admiră pe Petrarca, dar rămâne credincios tradiţiei şi învăţăturii ortodoxe. Într-un poem ca „Încrederea în Dumnezeu”, el se declară convins că „Învins nu este / Cel ce-n Dumnezeu crede! / Că în credinţă / Puterea şede; / Ea patria scapă / Când este-a pieri!” Căci strigătele de durere ale celor asupriţi „Domnul aude / Din tron de stele”.

Dacă istoriografia noastră veche se revendică de la Sfântul Moise (vezi Miron Costin şi Constantin Cantacuzino), Gheorghe Asachi revendică poezia şi o legitimează de la Sfântul David Psalmistul, „dintâi profeta, cântător de imne sânte” (în poemul „Pleiada”). Este cea mai bună dovadă a unei conştiinţe creştin-ortodoxe inalienabile. Pentru el, poezia trebuie să înveţe pe oameni credinţa în Dumnezeu şi virtutea cea înaltă: „Spre virtute versu-mbie, despre rele face ură, / Fermecându-ni adapă d-o înaltă-învăţătură.” („La patrie”)

Poezia lui Vasile Cârlova (trecut la cele veşnice la numai 22 de ani) este plină de „milă”, de „tristeţe” compătimitoare şi de „blândeţe”, sentimente profund creştine. El se reculege în faţa trecutului ţării sale şi contemplă natura în acord cu propriile-i trăiri.

Poemele „Păstorul întristat” şi „Înserarea” recuperează o imagine a cosmosului aşa cum o păstrează tradiţia ortodoxă. Remarcăm mai ales, în „Înserarea”, o ipostază a lunii (şi o viziune, implicit, a aştrilor cereşti) aşa cum apare ea la Sfântul Antim Ivireanul – într-o predică la Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel, şi în alta, la Sfântul Nicolae -, ipostază pe care o va înfăţişa Mihai Eminescu în ciclul „Scrisorilor” (mai ales în „Scrisoarea I) şi în care ea apare ca simbol al unei Lumini gânditoare, ca reflexie în lume a Gândirii şi Înţelepciunii veşnice: „…luna, vremelnică stăpână” urcă pe cer „c-o frunte mai blajină”.

Tot la Eminescu ne duc cu gândul şi imagini precum „grămezile de stele”, cea a zefirului „ca umbra de frumos”, termeni ca a râului „murmură”, sau cugetarea profundă pe care o propune „negura mâhnirii”. Ceea ce demonstrează că aceste atitudini, preluate în mod evident din tradiţia liturgică şi oratorică ortodoxă, constituie fondul adânc şi adevărat al poeziei romantice româneşti şi al lui Eminescu şi că există o înrudire cu mult mai profundă între Eminescu şi ceilalţi poeţi români (Asachi, Cârlova, Bolintineanu, mai ales, dar şi alţii), între spiritele româneşti (cum susţinea şi Eugen Ionescu), decât între Eminescu şi Goethe, Shiller, Byron, etc.

În „Ruinurile Târgoviştii”, Cârlova afirmă cu tărie (lucru pe care îl fac aproape toţi poeţii!) alinarea pe care o află în credinţa sa ortodoxă, lepădând slava deşartă a lumii: „Eu unul, în credinţă, mai mult mă mulţumesc /A voastră [a zidurilor] dărâmare pe gânduri să privesc, / Decât zidire înaltă, decât palat frumos, / Cu strălucire multă, dar fără un folos.” Iar în poemul „Rugăciune” cere mântuire pentru patria sa, arătând că că ţara sa „cu lacrimi l-a Ta fiinţă / În veci închine recunoştinţă, / Să glăsuiască numele Tău, / Urmând întocmai voinţii Tale, / Cerând şi râvna inimii sale / A-i fi spre pază la orice rău.”

Concepţia despre artă şi poezie a lui Ion Heliade Rădulescu nu pune arta pe un piedestal nemeritat, ci o aşază la locul ei, unde i se cuvine: „Creatorul a toate, Dumnezeu, este primul şi Atotpotentul [Atotputernicul] poet. Creaţia sau poezia sa este universul întreg (…). Bietul om copiază numai cât poate faptele Marelui Poet, Dumnezeu, şi cu cât prin fapte se apropie de Dumnezeu, cu atât poezia lui este mai sublimă”. Aceasta este concepţia ortodoxă din totdeauna asupra creaţiei.

Parafrazând rugăciunile şi psalmii de dimineaţă, Heliade compune următorul poem:

„Cântarea dimineţei
Din buzi nevinovate
Cui Altui se cuvine,
Puternice Părinte,
Decât Ţie a da?

Tu eşti Stăpân a toate,
Tu eşti Preabunul Tată;
A Ta putere sântă
Făptura ţine-ntreagă,
Ne ţine şi pe noi. (…)

Cu toţii dară, Ţie
Cântăm cântare nouă;
În flacăra unirii
Întindem mâini la Tine,
Rugăm să ne-nsoţeşti.

Ne luminează mintea
Să Te cunoaştem, Bune,
Să ştim că ne eşti Tată,
Să Te cântăm mai bine
Ş-aşa să ne-mpăcăm.”

(„Cântarea dimineţii”, din vol. „Meditaţii poetice”, 1830)

Într-un alt poem, din 1835, închinat martirilor şi eroilor greci şi intitulat „Odă la pavilionul grecesc”, Heliade apără credinţa ortodoxă şi îi critică în termeni duri pe catolici şi chiar „ecumenismul” vremii sale sau mai bine zis propaganda catolică şi politica de catolicizare a ortodocşilor, dusă de papă în numele „unirii” creştinilor:

„Scoală-Te, Doamne, scoală-Te, Împărate!
Trăiască numele Tău, trăiască mântuirea!
Trăiască mântuirea, mântuirea cea sfântă
Evangheliei Tale, care ai binevestit-o! (…)

Ai Iadului negri-ngeri creştini se zic acuma
Ş-în superstiţii schimbă a lui Hristos credinţă.
Din ceruri exilata, osândita trufie
Îşi face drum şi intră în sfintele altare,
D-acolo destinează creştina înfrăţire;
Ura se încuibează în simplele noroade,
Satan se-mpeliţează în iezme mai spurcate,
Care cu toate jură din temelii să surpe
Sfânta, mântuitoarea a cerului credinţă [ortodoxă].
Se uneltesc sisteme; spre-a lui Iisus ocară,
Antihriştii acuma iezuiţi se numiră
Şi întru al Lui nume apostoli ai minciunei
Se-mprăştie în lume şi amăgesc noroade,
Le pregătesc spre slujbă şi vecinică robie. (…)

Unde eşti Tu, Stăpâne? Şi câtă Ţi-e răbdarea?
La câţi stăpâni spre slujbă Ţi-ai părăsit făptura?
Vesteşte-Te, să piară ai cerului potrivnici
Şi adu-ne-n pământul făgăduinţei Tale.
Tu eşti păstorul nostru, şi lumea, a Ta turmă;
Uneşte-o în păşunea de Tine preursită.
Nu cu de fier toiege, ci însuşi cu-a Ta lege
Fă-ne ca să ne paştem sub umbra Crucii Tale.
Pe dâns-a ridicat-o norodul ce cânt astăzi,
Şi chiar după povaţa-Ţi iată-l în mântuire.
Fă-l, Stăpâne, de pildă la câţi nu cunosc legea-Ţi
Şi fă-l ca să-l cunoască toţi care au călcat-o.
Uneşte-l cu-al Tău nume, şi tare-i va fi dreapta,
Creşte-l întru dreptate şi nalţă-l întru slavă.
Iar tu, Cruce Preasfântă, armă fulgerătoare,
Tu eşti a morţii groază şi-a tot răului spaimă,
Norodu-nchinat ţie în veci nu se învinge:
E Mihail Arhanghel, armat întru tărie,
Ce cu Satan se luptă şi curăţeşte cerul.
Oricine te ridică îşi află mântuirea.”

Acelaşi caracter mesianic se întâlneşte şi în poezia lui Grigore Alexandrescu şi este similar celui al lui Octavian Goga. Aflându-se în faţa Mănăstirii Dealu, Alexandrescu îi deplânge (în poezia „Trecutul. La Mănăstirea Dealului”) pe „nevrednicii” contemporani care „trăind în moliciuni / Se laud cu mari fapte făcute de străbuni” şi doreşte ca râvna iubirii pentru Dumnezeu şi pentru ţară să devină ca un nou stâlp de foc pentru neamul românesc, care să îl conducă la mântuirea sa ca popor:

„A! facă Providenţa ca-naltul sentiment,
Ce-nchină vitejiei măreţul monument,
Ce-alege pe-nălţime al nemurirei lor,
Să fie nouă cârma, coloana cea de foc,
Coloana ce odată din ţara de exil
Pe calea mântuirei ducea pe Israil!”

Pomenirea Sfinţilor Nifon al Constantinopolului şi Nicodim de la Tismana, mijlocită de amintirea lor foarte vie în locurile în care au trăit, este prezentă şi în poemele „Trecutul. La Mănăstirea Dealului” şi „Răsăritul lunei. La Tismana”.

În poemul „Mormintele. La Drăgăşani”, ne-au impresionat versurile: „Şi stelele deasupra, pe lunca părăsită / Luceau ca nişte candeli aprinse p-un mormânt.” Asocierea dintre aştrii cereşti şi candelele pe care le aprindem noi (sau lumânările) la morminte au o sugestie cu mult mai adâncă, aceea că Cerul Sfinţilor veghează şi se roagă neîncetat atât pentru cei vii cât şi pentru cei adormiţi.

Privind Sfintele Cruci de pe morminte, Alexandrescu se gândeşte la martirii care luptau atunci pentru eliberarea de sub jugul păgân turcesc:

„Şi ochii-mi s-aţintiră pe semnul mântuinţei
Ce singur se înalţă în locul de suspin,
Protector al durerii, nădejde-a suferinţei,
Labarum vechi al luptei, simbol al biruinţei,
Prin care-a-nvins barbarii creştinul Constantin.

Şi mă gândeam l-aceia ce umbra-i înveleşte,
La Grecia modernă ce ei au sprijinit:
Căci jertfa pentru naţii la cer se priimeşte,
Căci sângele de martiri e plantă ce rodeşte
Curând, târziu, odată, dar însă nelipsit.”

Despre privegherea cea de noapte şi rugăciunea în faţa Icoanei cu candela aprinsă, iată cum scrie acelaşi poet (în poezia „Candela”):

„Numai religioasa a candelei lumină
Aprinsă de credinţă, şi limpede şi lină,
Luceşte înaintea Icoanei ce slăvesc.
Emblemă-a bunătăţii, mângâietoare rază,
Ea parcă primeşte şi parcă-nfăţişează
Rugăciunile noastre Stăpânului obştesc!

În minutele acelea când sufletul gândeşte,
Când omul se coboară în conştiinţa lui,
Ca unei inimi care cu noi compătimeşte
Frăţeştii ei lumine durerea mea supui. (…)

Dumnezeu ce de faţă pe Cruce Se arată,
El, Care-a a nedreptăţii e pildă de-ngrozit,
Îmi spune că-naintea-I se va vedea odată
Cel ce nedreptăţeşte cu cel nedreptăţit. (…)

Întunecimea nopţii care încă domneşte,
Ca un om ce cu viaţa se mai luptă murind,
Se-mprăştie cu-ncetul, treptat se risipeşte
Şi-n umbra dimineţii se pierde-ngălbenind.

Se desfăşor în ochii-mi minunile zidirei;
Credinţe se deşteaptă în omul rătăcit;
Şi-nalţă a ei rugă cu imnul mulţumirei,
La Cel ce după noapte şi zi ne-a dăruit.

Iar tu, candelă sfântă, a căreia vedere
Îmi aduce aminte atâtea năluciri [imagini, amintiri],
Îmi vei fi totdeauna rază de mângâiere,
Vei şti deopotrivă şi fapte şi gândiri.

Voi alerga la tine în dureri şi necazuri,
De oameni şi de soartă când voi fi apăsat;
Astfel corăbierul, când marea e-n talazuri,
Aleargă la limanul ce-adesea l-a scăpat.”

După cum se vede, chiar şi din aceste foarte puţine exemple, poeţilor noştri nu le erau necunoscute nici teologia ortodoxă, nici cărţile de cult şi nici asceza şi practica rugăciunii. Ei aveau conştiinţa, după cum spune Alexandrescu, că „sufletul nostru, ca raza de soare, / Ce-şi are-nceputul mai sus de pământ, / Deşi luminează a sa închisoare, / Îşi află în ceruri izvorul cel sfânt.” („Reveria”) şi că „omul care crede, şi omul ce aşteaptă / De-o sfântă mângâiere în veci e însoţit; / Pacea va fi cu dânsul; el va lua răsplată, / Căci a nădăjduit.” („Cimitirul”).

Grigore Alexandrescu, care se roagă smerit lui Dumnezeu în poemul „Rugăciunea”, îşi manifestă dezaprobarea faţă de necredinţa şi de blasfemiile lui Voltaire într-o altă poezie intitulată „Epistolă. Către Voltaire”, unde critică aluziv „religia naturală” a lui Rousseau şi susţine că Sfânta Scriptură este izvorul de inspiraţie al culturii şi al literaturii europene:

„Dar spune-mi, te rog, Voltaire, tu ce folos ai aflat,
Deşi al legei vrăjmaş, să critici, să osândeşti
Acele nalte cântări, acele gândiri cereşti,
Care-al naturii Stăpân El Însuşi le-a însuflat,
Spre slava numelui Său, poetului împărat [Sf. David] ?
De nu ca om, ca creştin, dar însă ca autor,
Vrednic erai, socotesc, să simţi înălţimea lor,
Şi geniul tău frumos până acolo să-l sui.
Cerul, tăria vestind faptele mâinilor Lui,
Din pavilionu-i de nori, acel prea înalt tunând,
Cu fulgerele-i de foc vrăjmaşii Lui răsturnând,
Pământul din temelii clătit, desrădăcinat,
Suflarea acelei mânii ce mările-a-ntărâtat,
Acele măreţe trăs(ăt)uri tu cum le dispreţuieşti?
Idei, icoane, figuri, toate în ele găseşti.
Racine, pe care-l iubeai, din ele s-a adăpat;
Rousseau, pe care-l urai, adesea le-a imitat:
Toate acestea le ştii, dar furia-ţi te-a orbit.

Tu, ca odată Satan, pe om din Rai l-ai gonit,
Nădejdea, rodul ceresc, în inimi o ai călcat,
Şi care despăgubiri în locul ei ne-ai lăsat?
Ucideri şi desfrânări, iată ceţi suntem datori!
Viaţ-ai făcut-o grea sărmanilor muritori,
Iar pe sceleraţi i-ai scos din jugul lor neplăcut.
Vor [unii] în zadar a-ţi găsii un cuget ce n-ai avut,
A zice că te-ai luptat abuzul să-l războieşti;
Nu, temelia-ai surpat în dogmele creştineşti.”

Poziţia poetului român este, credem, cât se poate de limpede, în denunţarea ateismului şi a demonismului filosofiei voltaire-iene.

În ceea ce îl priveşte pe Vasile Alecsandri, în poezia sa este identificabilă recurenţa unor atitudini identitare creştine, precum şi a unei dispoziţii de a privi cosmosul, într-un mod contemplativ tipic ortodox (mai înainte de a fi romantic), recurenţă prezentă şi în opera celor despre care am vorbit anterior. Scrie şi poeme închinate sărbătorilor ortodoxe, precum „Hristos a înviat”, din care cităm mai jos:

„Hristos Mântuitorul din morţi a înviat,
Şi fruntea-I ca un soare,
Lucind peste popoare,
Flori de nemurire în lume-a-mprăştiat.

Hristos, Zeul credinţei, ieşit-a din mormânt!
Ş-a Sa reînviere
Ne-arată că nu piere
Dreptatea, şi credinţa, şi adevărul sfânt!

Hristos e viu! Ca Dânsul, o! voi ce suferiţi
În lanţuri de robie,
Curând la viaţă vie
Din umbra tristă-a morţii veţi fi cu toţi ieşiţi! (…)”

Atitudinea şi spiritul creştin-ortodox al poeţilor noştri, în plină epocă paşoptistă, care era începutul „întoarcerii în Europa”, sunt oneste şi lăudabile, întrucât fac să iasă în lumină adevărata credinţă şi cugetare românească, iar nouă astăzi ne dau mărturie de rezistenţa gândirii ortodoxe în contexte vremelnice nefavorabile şi de faptul că credinţa noastră a rămas inexpugnabilă în esenţa ei, dar şi că adevăratul mesaj al înaintaşilor noştri, care vorbeau cu glas de foc creştin, adevăratul mesaj a fost adesea măsluit.

Drd. Piciorus Gianina Maria-Cristina.