Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

Zi: 6 ianuarie 2007

Sfintele Icoane

Pentru Sfintele Icoane ale Sfintilor din fiecare zi, accesati pagina:
http://www.ortodoxie.ro/

Parintele Dorin

Again Romania…pana ne dam seama cat de mult o iubim

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=C2iqx_SCxWU]
[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=yllWOreB-ro]
[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=x-MWVrdWmo8]
[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=G9PauotiIy0]
[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=tKhe_jpecWg]
[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=1QGa_1bR7NM]
[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=9lB9vZZ6gcY]
[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=ceClTjXUJnU]

Quod erat demonstrandum sau despre poeţii paşoptişti

Deşi secolul XIX este acela al pătrunderii masive a ideologiilor apusene seculariste şi atee în societatea şi în cultura românească, cei mai mulţi şi cei mai mari dintre oamenii de cultură şi dintre scriitorii români păstrează totuşi o atitudine destul de rezervată faţă de invazia demonicului în haină ideatică dinspre Occident, cu toată „moda” care încearcă să angreneze (ca şi astăzi, de altfel), întreaga societate în direcţia prevăzută de ea.

Ceea ce am observat cu multă bucurie este că identitatea creştină, imprimarea adâncă a caracterului creştin ortodox în sufletul poporului nostru, nu este o pată de cerneală pe care o ştergi cu vreo soluţie, ci o taină adâncă a prezenţei harului în noi care se lucrează neîncetat, care ne conduce, ne configurează trăsăturile caracterului nostru în lume şi care ne pecetluieşte neîncetat, astfel încât asperităţile declaraţiilor şi a gesturilor făcute în văzul acestei lumi, pentru a trăi mai departe în ea, nu ne definesc cu adevărat, aşa cum îi definesc pe occidentalii de la care importăm o atitudine sau alta.

Primii scriitori ai României moderne rămân creştini şi ortodocşi inclusiv în operele lor. Atât conţinutul ideatic cât şi limbajul instrumentat de ei, dovedesc o încă destul de mare intimitate cu credinţa neamului lor, cu Ortodoxia.

Scriitorii noştri, mai ales cei din literatura veche, şi apoi cei din secolele XVIII şi XIX, inclusiv marii clasici, nu au fost evaluaţi pentru ei înşişi, mesajul lor nu a fost ascultat în mod real, ci au fost distorsionaţi şi analizaţi cu instrumentele unei ideologii şi prin prisma unor curente de gândire cu totul străine lor, crezurile şi adevărurile fiinţei lor au fost falsificate în fel şi chip.

Poeţi precum Vasile Cârlova, Ion Heliade Rădulescu, Grigore Alexandrescu sau Vasile Alecsandri au întregi ochii sufletului întorşi spre Dumnezeu şi spre tradiţie, spre cosmosul creat de Dumnezeu plin de frumuseţe şi spre istoria din care vor să soarbă adevărul despre neamul lor, cu a cărui soartă vor să se contopească. Efervescenţa cu care generaţia lor, a secolului XIX, fuge în trecut, contemplă ruinele cetăţilor şi a mănăstirilor şi plânge în cimitire şi pe mormintele străbunilor, este, credem, o dovadă zdrobitoare a faptului că intrarea României în epoca modernă nu numai că nu i-a făcut să-şi uite credinţa sau să şi-o renege, de dragul unor „superioare” filosofii ateiste sau concepţii seculare ale vremii, nu numai că nu i-a alienat, nu i-a înstrăinat de Ortodoxie, ci i-a făcut să se alipească, cu disperare, de tradiţia prin care simţeau că se păstrează nealterată, neatomizată, însăşi fiinţa lor.

Este foarte interesant că un fenomen asemănător trăim şi noi astăzi, la contactul cu epoca postmodernă, însă, ca şi atunci, reflexul nostru este de şi mai multă alipire de Dumnezeu şi de Biserica noastră, de tradiţie şi de tot ceea ce înseamnă identitate religioasă şi culturală, în loc să dorim să ne dizolvăm în masa amorfă a locuitorilor unui sat planetar.

Vom reproduce mai jos, în consecinţă, numai câteva exemple capabile să surprindă adevărata gândire şi cultură a românilor, într-o perioadă de masivă pătrundere a modernismului şi modernităţii, cu toate avantajele dar şi dezavantajele ei, în societatea noastră.

Gheorghe Asachi, fiul preotului Lazăr Asachievici (om de încredere al mitropolitului Veniamin Costachi), este o personalitate care cu o vastă cultură, care trăieşte o perioadă în Italia şi îl admiră pe Petrarca, dar rămâne credincios tradiţiei şi învăţăturii ortodoxe. Într-un poem ca „Încrederea în Dumnezeu”, el se declară convins că „Învins nu este / Cel ce-n Dumnezeu crede! / Că în credinţă / Puterea şede; / Ea patria scapă / Când este-a pieri!” Căci strigătele de durere ale celor asupriţi „Domnul aude / Din tron de stele”.

Dacă istoriografia noastră veche se revendică de la Sfântul Moise (vezi Miron Costin şi Constantin Cantacuzino), Gheorghe Asachi revendică poezia şi o legitimează de la Sfântul David Psalmistul, „dintâi profeta, cântător de imne sânte” (în poemul „Pleiada”). Este cea mai bună dovadă a unei conştiinţe creştin-ortodoxe inalienabile. Pentru el, poezia trebuie să înveţe pe oameni credinţa în Dumnezeu şi virtutea cea înaltă: „Spre virtute versu-mbie, despre rele face ură, / Fermecându-ni adapă d-o înaltă-învăţătură.” („La patrie”)

Poezia lui Vasile Cârlova (trecut la cele veşnice la numai 22 de ani) este plină de „milă”, de „tristeţe” compătimitoare şi de „blândeţe”, sentimente profund creştine. El se reculege în faţa trecutului ţării sale şi contemplă natura în acord cu propriile-i trăiri.

Poemele „Păstorul întristat” şi „Înserarea” recuperează o imagine a cosmosului aşa cum o păstrează tradiţia ortodoxă. Remarcăm mai ales, în „Înserarea”, o ipostază a lunii (şi o viziune, implicit, a aştrilor cereşti) aşa cum apare ea la Sfântul Antim Ivireanul – într-o predică la Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel, şi în alta, la Sfântul Nicolae -, ipostază pe care o va înfăţişa Mihai Eminescu în ciclul „Scrisorilor” (mai ales în „Scrisoarea I) şi în care ea apare ca simbol al unei Lumini gânditoare, ca reflexie în lume a Gândirii şi Înţelepciunii veşnice: „…luna, vremelnică stăpână” urcă pe cer „c-o frunte mai blajină”.

Tot la Eminescu ne duc cu gândul şi imagini precum „grămezile de stele”, cea a zefirului „ca umbra de frumos”, termeni ca a râului „murmură”, sau cugetarea profundă pe care o propune „negura mâhnirii”. Ceea ce demonstrează că aceste atitudini, preluate în mod evident din tradiţia liturgică şi oratorică ortodoxă, constituie fondul adânc şi adevărat al poeziei romantice româneşti şi al lui Eminescu şi că există o înrudire cu mult mai profundă între Eminescu şi ceilalţi poeţi români (Asachi, Cârlova, Bolintineanu, mai ales, dar şi alţii), între spiritele româneşti (cum susţinea şi Eugen Ionescu), decât între Eminescu şi Goethe, Shiller, Byron, etc.

În „Ruinurile Târgoviştii”, Cârlova afirmă cu tărie (lucru pe care îl fac aproape toţi poeţii!) alinarea pe care o află în credinţa sa ortodoxă, lepădând slava deşartă a lumii: „Eu unul, în credinţă, mai mult mă mulţumesc /A voastră [a zidurilor] dărâmare pe gânduri să privesc, / Decât zidire înaltă, decât palat frumos, / Cu strălucire multă, dar fără un folos.” Iar în poemul „Rugăciune” cere mântuire pentru patria sa, arătând că că ţara sa „cu lacrimi l-a Ta fiinţă / În veci închine recunoştinţă, / Să glăsuiască numele Tău, / Urmând întocmai voinţii Tale, / Cerând şi râvna inimii sale / A-i fi spre pază la orice rău.”

Concepţia despre artă şi poezie a lui Ion Heliade Rădulescu nu pune arta pe un piedestal nemeritat, ci o aşază la locul ei, unde i se cuvine: „Creatorul a toate, Dumnezeu, este primul şi Atotpotentul [Atotputernicul] poet. Creaţia sau poezia sa este universul întreg (…). Bietul om copiază numai cât poate faptele Marelui Poet, Dumnezeu, şi cu cât prin fapte se apropie de Dumnezeu, cu atât poezia lui este mai sublimă”. Aceasta este concepţia ortodoxă din totdeauna asupra creaţiei.

Parafrazând rugăciunile şi psalmii de dimineaţă, Heliade compune următorul poem:

„Cântarea dimineţei
Din buzi nevinovate
Cui Altui se cuvine,
Puternice Părinte,
Decât Ţie a da?

Tu eşti Stăpân a toate,
Tu eşti Preabunul Tată;
A Ta putere sântă
Făptura ţine-ntreagă,
Ne ţine şi pe noi. (…)

Cu toţii dară, Ţie
Cântăm cântare nouă;
În flacăra unirii
Întindem mâini la Tine,
Rugăm să ne-nsoţeşti.

Ne luminează mintea
Să Te cunoaştem, Bune,
Să ştim că ne eşti Tată,
Să Te cântăm mai bine
Ş-aşa să ne-mpăcăm.”

(„Cântarea dimineţii”, din vol. „Meditaţii poetice”, 1830)

Într-un alt poem, din 1835, închinat martirilor şi eroilor greci şi intitulat „Odă la pavilionul grecesc”, Heliade apără credinţa ortodoxă şi îi critică în termeni duri pe catolici şi chiar „ecumenismul” vremii sale sau mai bine zis propaganda catolică şi politica de catolicizare a ortodocşilor, dusă de papă în numele „unirii” creştinilor:

„Scoală-Te, Doamne, scoală-Te, Împărate!
Trăiască numele Tău, trăiască mântuirea!
Trăiască mântuirea, mântuirea cea sfântă
Evangheliei Tale, care ai binevestit-o! (…)

Ai Iadului negri-ngeri creştini se zic acuma
Ş-în superstiţii schimbă a lui Hristos credinţă.
Din ceruri exilata, osândita trufie
Îşi face drum şi intră în sfintele altare,
D-acolo destinează creştina înfrăţire;
Ura se încuibează în simplele noroade,
Satan se-mpeliţează în iezme mai spurcate,
Care cu toate jură din temelii să surpe
Sfânta, mântuitoarea a cerului credinţă [ortodoxă].
Se uneltesc sisteme; spre-a lui Iisus ocară,
Antihriştii acuma iezuiţi se numiră
Şi întru al Lui nume apostoli ai minciunei
Se-mprăştie în lume şi amăgesc noroade,
Le pregătesc spre slujbă şi vecinică robie. (…)

Unde eşti Tu, Stăpâne? Şi câtă Ţi-e răbdarea?
La câţi stăpâni spre slujbă Ţi-ai părăsit făptura?
Vesteşte-Te, să piară ai cerului potrivnici
Şi adu-ne-n pământul făgăduinţei Tale.
Tu eşti păstorul nostru, şi lumea, a Ta turmă;
Uneşte-o în păşunea de Tine preursită.
Nu cu de fier toiege, ci însuşi cu-a Ta lege
Fă-ne ca să ne paştem sub umbra Crucii Tale.
Pe dâns-a ridicat-o norodul ce cânt astăzi,
Şi chiar după povaţa-Ţi iată-l în mântuire.
Fă-l, Stăpâne, de pildă la câţi nu cunosc legea-Ţi
Şi fă-l ca să-l cunoască toţi care au călcat-o.
Uneşte-l cu-al Tău nume, şi tare-i va fi dreapta,
Creşte-l întru dreptate şi nalţă-l întru slavă.
Iar tu, Cruce Preasfântă, armă fulgerătoare,
Tu eşti a morţii groază şi-a tot răului spaimă,
Norodu-nchinat ţie în veci nu se învinge:
E Mihail Arhanghel, armat întru tărie,
Ce cu Satan se luptă şi curăţeşte cerul.
Oricine te ridică îşi află mântuirea.”

Acelaşi caracter mesianic se întâlneşte şi în poezia lui Grigore Alexandrescu şi este similar celui al lui Octavian Goga. Aflându-se în faţa Mănăstirii Dealu, Alexandrescu îi deplânge (în poezia „Trecutul. La Mănăstirea Dealului”) pe „nevrednicii” contemporani care „trăind în moliciuni / Se laud cu mari fapte făcute de străbuni” şi doreşte ca râvna iubirii pentru Dumnezeu şi pentru ţară să devină ca un nou stâlp de foc pentru neamul românesc, care să îl conducă la mântuirea sa ca popor:

„A! facă Providenţa ca-naltul sentiment,
Ce-nchină vitejiei măreţul monument,
Ce-alege pe-nălţime al nemurirei lor,
Să fie nouă cârma, coloana cea de foc,
Coloana ce odată din ţara de exil
Pe calea mântuirei ducea pe Israil!”

Pomenirea Sfinţilor Nifon al Constantinopolului şi Nicodim de la Tismana, mijlocită de amintirea lor foarte vie în locurile în care au trăit, este prezentă şi în poemele „Trecutul. La Mănăstirea Dealului” şi „Răsăritul lunei. La Tismana”.

În poemul „Mormintele. La Drăgăşani”, ne-au impresionat versurile: „Şi stelele deasupra, pe lunca părăsită / Luceau ca nişte candeli aprinse p-un mormânt.” Asocierea dintre aştrii cereşti şi candelele pe care le aprindem noi (sau lumânările) la morminte au o sugestie cu mult mai adâncă, aceea că Cerul Sfinţilor veghează şi se roagă neîncetat atât pentru cei vii cât şi pentru cei adormiţi.

Privind Sfintele Cruci de pe morminte, Alexandrescu se gândeşte la martirii care luptau atunci pentru eliberarea de sub jugul păgân turcesc:

„Şi ochii-mi s-aţintiră pe semnul mântuinţei
Ce singur se înalţă în locul de suspin,
Protector al durerii, nădejde-a suferinţei,
Labarum vechi al luptei, simbol al biruinţei,
Prin care-a-nvins barbarii creştinul Constantin.

Şi mă gândeam l-aceia ce umbra-i înveleşte,
La Grecia modernă ce ei au sprijinit:
Căci jertfa pentru naţii la cer se priimeşte,
Căci sângele de martiri e plantă ce rodeşte
Curând, târziu, odată, dar însă nelipsit.”

Despre privegherea cea de noapte şi rugăciunea în faţa Icoanei cu candela aprinsă, iată cum scrie acelaşi poet (în poezia „Candela”):

„Numai religioasa a candelei lumină
Aprinsă de credinţă, şi limpede şi lină,
Luceşte înaintea Icoanei ce slăvesc.
Emblemă-a bunătăţii, mângâietoare rază,
Ea parcă primeşte şi parcă-nfăţişează
Rugăciunile noastre Stăpânului obştesc!

În minutele acelea când sufletul gândeşte,
Când omul se coboară în conştiinţa lui,
Ca unei inimi care cu noi compătimeşte
Frăţeştii ei lumine durerea mea supui. (…)

Dumnezeu ce de faţă pe Cruce Se arată,
El, Care-a a nedreptăţii e pildă de-ngrozit,
Îmi spune că-naintea-I se va vedea odată
Cel ce nedreptăţeşte cu cel nedreptăţit. (…)

Întunecimea nopţii care încă domneşte,
Ca un om ce cu viaţa se mai luptă murind,
Se-mprăştie cu-ncetul, treptat se risipeşte
Şi-n umbra dimineţii se pierde-ngălbenind.

Se desfăşor în ochii-mi minunile zidirei;
Credinţe se deşteaptă în omul rătăcit;
Şi-nalţă a ei rugă cu imnul mulţumirei,
La Cel ce după noapte şi zi ne-a dăruit.

Iar tu, candelă sfântă, a căreia vedere
Îmi aduce aminte atâtea năluciri [imagini, amintiri],
Îmi vei fi totdeauna rază de mângâiere,
Vei şti deopotrivă şi fapte şi gândiri.

Voi alerga la tine în dureri şi necazuri,
De oameni şi de soartă când voi fi apăsat;
Astfel corăbierul, când marea e-n talazuri,
Aleargă la limanul ce-adesea l-a scăpat.”

După cum se vede, chiar şi din aceste foarte puţine exemple, poeţilor noştri nu le erau necunoscute nici teologia ortodoxă, nici cărţile de cult şi nici asceza şi practica rugăciunii. Ei aveau conştiinţa, după cum spune Alexandrescu, că „sufletul nostru, ca raza de soare, / Ce-şi are-nceputul mai sus de pământ, / Deşi luminează a sa închisoare, / Îşi află în ceruri izvorul cel sfânt.” („Reveria”) şi că „omul care crede, şi omul ce aşteaptă / De-o sfântă mângâiere în veci e însoţit; / Pacea va fi cu dânsul; el va lua răsplată, / Căci a nădăjduit.” („Cimitirul”).

Grigore Alexandrescu, care se roagă smerit lui Dumnezeu în poemul „Rugăciunea”, îşi manifestă dezaprobarea faţă de necredinţa şi de blasfemiile lui Voltaire într-o altă poezie intitulată „Epistolă. Către Voltaire”, unde critică aluziv „religia naturală” a lui Rousseau şi susţine că Sfânta Scriptură este izvorul de inspiraţie al culturii şi al literaturii europene:

„Dar spune-mi, te rog, Voltaire, tu ce folos ai aflat,
Deşi al legei vrăjmaş, să critici, să osândeşti
Acele nalte cântări, acele gândiri cereşti,
Care-al naturii Stăpân El Însuşi le-a însuflat,
Spre slava numelui Său, poetului împărat [Sf. David] ?
De nu ca om, ca creştin, dar însă ca autor,
Vrednic erai, socotesc, să simţi înălţimea lor,
Şi geniul tău frumos până acolo să-l sui.
Cerul, tăria vestind faptele mâinilor Lui,
Din pavilionu-i de nori, acel prea înalt tunând,
Cu fulgerele-i de foc vrăjmaşii Lui răsturnând,
Pământul din temelii clătit, desrădăcinat,
Suflarea acelei mânii ce mările-a-ntărâtat,
Acele măreţe trăs(ăt)uri tu cum le dispreţuieşti?
Idei, icoane, figuri, toate în ele găseşti.
Racine, pe care-l iubeai, din ele s-a adăpat;
Rousseau, pe care-l urai, adesea le-a imitat:
Toate acestea le ştii, dar furia-ţi te-a orbit.

Tu, ca odată Satan, pe om din Rai l-ai gonit,
Nădejdea, rodul ceresc, în inimi o ai călcat,
Şi care despăgubiri în locul ei ne-ai lăsat?
Ucideri şi desfrânări, iată ceţi suntem datori!
Viaţ-ai făcut-o grea sărmanilor muritori,
Iar pe sceleraţi i-ai scos din jugul lor neplăcut.
Vor [unii] în zadar a-ţi găsii un cuget ce n-ai avut,
A zice că te-ai luptat abuzul să-l războieşti;
Nu, temelia-ai surpat în dogmele creştineşti.”

Poziţia poetului român este, credem, cât se poate de limpede, în denunţarea ateismului şi a demonismului filosofiei voltaire-iene.

În ceea ce îl priveşte pe Vasile Alecsandri, în poezia sa este identificabilă recurenţa unor atitudini identitare creştine, precum şi a unei dispoziţii de a privi cosmosul, într-un mod contemplativ tipic ortodox (mai înainte de a fi romantic), recurenţă prezentă şi în opera celor despre care am vorbit anterior. Scrie şi poeme închinate sărbătorilor ortodoxe, precum „Hristos a înviat”, din care cităm mai jos:

„Hristos Mântuitorul din morţi a înviat,
Şi fruntea-I ca un soare,
Lucind peste popoare,
Flori de nemurire în lume-a-mprăştiat.

Hristos, Zeul credinţei, ieşit-a din mormânt!
Ş-a Sa reînviere
Ne-arată că nu piere
Dreptatea, şi credinţa, şi adevărul sfânt!

Hristos e viu! Ca Dânsul, o! voi ce suferiţi
În lanţuri de robie,
Curând la viaţă vie
Din umbra tristă-a morţii veţi fi cu toţi ieşiţi! (…)”

Atitudinea şi spiritul creştin-ortodox al poeţilor noştri, în plină epocă paşoptistă, care era începutul „întoarcerii în Europa”, sunt oneste şi lăudabile, întrucât fac să iasă în lumină adevărata credinţă şi cugetare românească, iar nouă astăzi ne dau mărturie de rezistenţa gândirii ortodoxe în contexte vremelnice nefavorabile şi de faptul că credinţa noastră a rămas inexpugnabilă în esenţa ei, dar şi că adevăratul mesaj al înaintaşilor noştri, care vorbeau cu glas de foc creştin, adevăratul mesaj a fost adesea măsluit.

Drd. Piciorus Gianina Maria-Cristina.

Despre simplitatea nestiintei duhovnicesti

Cel mai greu de inteles pentru un om caruia ii place moda este ce inseamna simplitatea vietii si a vestimentatiei unui om duhovnicesc. Simplitatea, ca dorinta realizata de a avea numai strictul necesar si a nu ne ingriji de mai mult decat atat este o nebunie curata pentru cineva care vrea zilnic tot mai mult.

La fel e o nebunie uluitoare sa ii spui unui erudit ca nu gandirea, discursivitatea logica a gandirii e adevarata intelepciune sau cea care duce la intelepciune, ci tocmai renuntarea la gandire si practicarea necontenita a rugaciunii mintii, care, la un anumit grad, ne face sa traim revelarea lui Dumnezeu in noi, adica vederea slavei Sale, e drumul spre intelepciunea adevarata.

Simplitatea vestimentara a omului duhovnicesc, impreunata cu saracia de imaginatie, cu lupta cu imginatia si cu toate patimile deopotriva sunt creatoarele a ceea ce noi numim aici nestiinta duhovniceasca.

Spre aceasta stare de plin interior, care aduce in noi slava lui Dumnezeu se ajunge prin renuntare la sine si punerea intregii tale vieti in mana lui Dumnezeu. O dezgolire de tine pentru a te umple de El. O dezgolire asumata, care te implineste si din cauza careia tot ce inseamna posesiune de bunuri, de idei etc. se transforma intr-o posesiune smerita, umila a darurilor lui Dumnezeu.

Cel care renunta la sine pentru a fi locuit de harul lui Dumnezeu, pentru a fi condus de catre El, isi traieste viata ca pe un dar, ca pe o bucurie responsabila, atenta, ca pe o ardere continua pentru slava Sa si pentru bucuria fratilor sai. El face totul pentru ca Dumnezeu locuieste in el si pentru ca, constiinta lui intru Duhul Sfant, i-o cere.

Insa viata lui pare anacronica. Traind mereu in rugaciune, pare ca nu e la curent cu stirile, cu evenimentele…Insa cand stai de vorba cu el constati ca el stie mai bine decat tine stirile, pentru ca stie sa le analizeze mai bine. Realizand dezrobirea lui de lume, de poftele si tentatiile ei, omul duhovnicesc stie sa scaneze mult mai corect realitatea.

Principiul trezviei sau al concentrarii pe munca pe care o ai este unul profitabil si in viata cotidiana, sociala, nu numai in viata particulara, de rugaciune interioara. Ca sa scrii trebuie sa uiti tot ce te apasa si sa fii logic in ce scrii. Sa ai o logica a ideii, a expunerii…

Ca sa vezi lucrurile bine trebuie sa iesi din ele, sa le privesti distant, pentru ca sa surprinzi esentialul. Tocmai de aceea cand vrei sa te umpli de simplitatea nestiintei duhovnicesti trebuie sa te retragi in tine din lume, sa te aduni in tine si sa te pui in fata lui Dumnezeu simplu, smerit, ca sa vorbesti cu Dumnezeu si sa fii luminat pentru ceea ce trebuie sa faci.

In fata lui Dumnezeu, in rugaciunea simpla, copilareasca, smerita in fata Lui intelegi ca nu stii nimic serios, ca nu poti sa patrunzi taina oamenilor si a vietii, a viitorului tau si ca ai nevoie de dependenta totala de Dumnezeu ca sa vezi. Nu poti sa vezi simplitatea decat daca ajungi sa iubesti nestiinta, nestiinta sfanta venita in urma renuntarii la infumurarea ta proprie ca stii totul, ca esti cel mai bun, ca fara tine lumea se despica in doua si intra in neant.

Cand iti dai seama ca totul are un sens interior si ca tu ai fost un nebun pana acum, un om plin de iluzii, intelegi ca toata cunoasterea de care te-ai bucurat, toate acumularile tale intelectuale, sentimentale, culturale sunt abia inceputul adevaratei cunoasteri. Aceasta coborare in nestiinta, in simplitatea de a crede lucruri smerite despre tine inseamna redobandirea demnitatii umane, aceea de a fi rob slujitor al lui Dumnezeu.

Cand credeai ca tu esti dumnezeu nu aveai prea multe raspunsuri. Insa cand intelegi ca Dumnezeu e Creatorul tau iar tu o biata faptura a iubirii Sale de necuprins, atunci iti place sa stii ca bucuria Ta este El, cunoasterea Ta este El si tot divertismentul interior vine de la El.

Multi cred ca oamenii duhovnicesti, cei adanciti in sfintenie nu se bucura, nu au divertisment in viata lor, ca nu au diversitate. Nimic mai fals. Divertismentul interior si exterior al oamenilor duhovnicesti este tocmai bucuria de simplitate, bucuria de viata, de simtirea vietii ca dar al lui Dumnezeu, bucuria de cuviinta, de veselia reala a oamenilor. Ortodocsii constienti de ceea ce sunt se bucura enorm de bine fara sa faca chefuri, baieramuri, fara sa se bata, fara sa transpire tone de sudoare sau sa faca sex 24 de ore.

Noi stim sa ne bucuram si cand mancam si cand bem si cand privim si cand avem relatii intime cu sotiile noastre sau cand nu avem. Stim sa ne bucuram simplu. Nu avem mare inchipuire despre noi, nu ne credem atotstiutori, nu ne credem Sfinti, ci foarte pacatosi dar, foarte important, robi ai lui Dumnezeu, slujitori smeriti ai lui Dumnezeu.

Constiinta pacatului vine, se mareste in noi, tocmai cand intelegem ca nestiinta de care suferim e formata de pacatele si patimile noastre. De aceea nu putem sa ne credem altceva decat robi ai lui Dumnezeu, pentru ca Dumnezeu ne da sa ne vedem pacatele noastre si sa vedem cat de multe trebuie sa reparam in noi, ca sa ne bucuram vesnic cu El.

Simplitatea in toate este o evidenta a cresterii noastre in viata duhovniceasca, in viata curata cu Dumnezeu. Nestiinta duhovniceasca nu inseamna agnosticism, prostie sau incultura, ci dimpotriva o depasire a culturii, a stiintei, a informatiei, prin constiinta si realitatea, ca adevarata cunoastere care vine de la Dumnezeu este nepretuit de importanta si de mare, ca aceea pe care o putem intelege noi insine, traind aiurea. In mijlocul smereniei, a iubirii vine nestiinta duhovniceasca care e tocmai adevarata cunoastere: cunoasterea voii lui Dumnezeu si implinirea ei.

Pe masura ce te cuplezi la viata lui Dumnezeu intelegi ca orizontul cunoasterii tale se lateste enorm. Cand treci in nestiinta duhovniceasca care te implineste treci de fapt intr-o imensa cunoastere, capeti capacitatea de a vedea adancimile realitatii personale si ale lucrurilor, adancimile voii lui Dumnezeu cu intreaga lume.

Tocmai de aceea aceasta stiinta duhovniceasca se numeste nestiinta, pentru ca e o invatatura si o experienta pe care nu o inveti din carti ci de la Duhul lui Dumnezeu. Viata sfanta este beata vita, viata fericita, in care simplitatea primeaza si unde stiinta duhovniceasca primita din cer e uluitor de frumoasa pentru cei care se trezesc din moartea pacatului si vin la Dumnezeu.

Orice convertit la Ortodoxie care citeste aceste randuri, poate sa confirme diferenta de grad a cunoasterii sale, intre vremea cand nu credea in Dumnezeu si intre viata de acum, in care crede in Dumnezeu si face, dupa masura sa personala, voia Lui. Pentru a crede in Dumnezeu, pentru a avea capacitatea sa vezi trebuie sa ai o cautare reala, adanca, nepervertita a lui Dumnezeu.

Toti converititii la Ortodoxie de astazi pe care i-am cunoscut si pe care ii cunoasteti si dv., au avut o cautare reala a lui Dumnezeu, nu s-au bucurat de putin, de adevaruri neexperimentate. Au vrut sa vada cum este Dumnezeu, daca El exista. Si cand au simtit dulceata pacii lui Dumnezeu, a intelepciunii Lui, inaltimea simplitatii si a smereniei Lui au devenit plini de cunoastere, de o cunoatere a harului, care nu se preda in scoli ci Insusi Dumnezeu o varsa in noi.

Asa ca, sa nu ne temem sa ne privim adanc, realist interiorul nostru si sa nu ne temem sa acceptam adevaruri mai inalte decat cele pe care le stim, cand simtim ca Dumnezeu ne da sa vedem mai mult, sa intelegem mai mult, sa facem mai mult.

Pr. Drd. Piciorus Dorin Octavian.

Sfantul Rafael de Brooklyn

straphsm0.jpg

Troparul

Bucura-te, Sfinte Parinte Rafaele, podoaba Bisericii, tu cel ce ai fost campionul dreptei credinte, cautatorul celor pierduti, mangaietorul celor necajiti, tatal orfanilor si prietenul celor saraci, facatorule de pace si pastorul cel credincios al Domnului. Bucurati-va toti ortodocsii de fiul Antiohiei si de lauda Americii si cu totii sa-i strigam: Roaga-te lui Hristos Dumnezeu pentru noi si pentru toti cei care te cinstesc pe tine!

Condacul

Astazi ne-a stralucit noua pomenirea Fericitului Rafael, a carui rugaciune a fost primita de Hristos Dumnezeu, el, care cu credinta si-a luat crucea sa si a urmat lui Hristos, facandu-se pescar de oameni. Acestuia sa-i strigam cu mare glas: Bucura-te, Sfinte Parinte Rafaele!

           Trad. din limba engleza de Pr. Drd. Piciorus Dorin Octavian, cf. locatiei de aici, unde aveti un link spre mai multe fotografii ale Sfantului.

Ne inspaimanta moartea sau…ne place? Post-scriptum la spanzurarea lui Saddam

De 6 zile incoace articolul nostru despre spanzurarea lui Saddam, scris la vreo 4-5 ore de la actul in sine, a fost vazut de peste 800 de persoane. Majoritatea cautau imaginile video. Nu le-am pus pe blog, dar le am descarcate de pe Demonoid, dupa ce le vazusem si eu la colegii de platforma, adica aici, pe wordpress. com.

Imaginile au produs victime, au creeat tensiuni, copiii aceia s-au spanzurat ca sa vada cum e sau ca sa elogieze moartea lui. Articolele din presa au fost elogiatoare, am cunoscut o biografie pe scurt a lui, intr-o tara musulamana i se va ridica statuie…

Moartea lui ne-a aratat ca fascinatia mortii e vie in noi, ca filmele si jocurile PC cu morti, cu mii de morti, cu morti in lant nu sunt numai povesti de adormit copiii ci o parte din noi. Moartea nu e numai curiozitate elementara sau nu am cautat numai ca sa ne informam, ci am aratat ca e in noi mai degraba o fascinatie bolnavicioasa, demonica, de a vedea cum e interzisul.

Cum e sa mori? Mai mult: cum e sa omori pe altul? Eliminarea altuia staruie in mintea noastra, in fiinta noastra, pentru ca altfel nu stiu de ce toti am cautat acelasi lucru, in mod obsesiv, in aceste zile.

Pentru ca ne e frica sa vorbim despre propria noastra moarte sau sa ne gandim la moarte ca la pragul de trecere spre viata vesnica, ne uitam la moartea altuia. Cei care s-au raliat cu Saddam in inima lor s-au vazut in moartea lui, in umilirea lui. Fascinatia mortii lui are morbiditate dar are si multa frica in subsidiarul ei.

Ne frica sa vorbim de moarte, sa ne gadim la moarte ( asa cum ne-o cer Sfintii nostri Parinti, ca sa nu mai pacatuim spre moarte, spre moartea vesnica) dar ne place moartea altuia. E o bucurie satanica de moartea, de suferinta altuia, de denigrarea altuia. In loc sa ne doara de ceea ce vedem ni se pare ca totul e un film, ca e ceva ireal.

Placerea de imaginile cu moartea lui Saddam ne spun ca nu mai avem prea mult simtul realitatii vietii. Pentru ca informatia ne vine prea repede si ne pierdem prea mult timpul cu realitati livrate la cald, dar pentru care nu trebuie sa ne zbatem prea mult, credem ca totul e foarte usor, e foarte facil, ca moartea lui Saddam pana la urma nu era decat o iluzie, un vis al nostru, pe care l-am trait uitandu-ne la televizor sau pe net.

Frica noastra de moarte ne arata ca moartea nu e numai in Saddam, ca moartea e in noi. Ca moartea se lucreaza in noi, ca noi stim ca nu ne apartinem vesnic, daca nu trecem prin moarte.

Si totusi, nu pot sa cred ca toti cei care s-au uitat la spanzurarea lui Saddam ( care nu a fost o eroare judiciara, ci cel care a filmat a filmat cu libera voie) s-au uitat ca delectare si nu, si ca orore fata de o astfel de moarte prin spanzurare.

Am sentimentul profund ca nu noi am manipulat imaginile cu Saddam, ci ele ne-au vazut pe noi, ele ne-au condus mentalul, inima in aceste zile. Binele acestor imagini vazute a fost acela ca moartea prin spanzurare nu este o solutie, nu ne reprezinta si nu trebuie sa se mai repete.

Daca privim cu intelepciune moartea invatam cum sa ne traim frumos viata. Numai sa nu credem moartea un vis si nici o realitate care nu ne priveste.

Pentru mine, ca preot ortodox, moartea e trecere spre viata, spre bucuria cu Hristosul meu, spre fericirea vesnica. Moartea e o trambulina spre Rai, daca ne traim frumos viata, duhovniceste. Poate ca trebuie sa revedem in noi filmul cu Saddam si sa ne gadim ca acum e momentul sa ne pregatim de moarte, de moartea care duce la viata.

Pr. Drd. Piciorus Dorin Octavian.

Jurnalismul politic romanesc online

Dupa cum titra si ziarul Cotidianul ( vezi articolul de aici) de astazi, jurnalismul politic, creat de insisi politicienii romani, pe site-uri si blog-uri, e in plina afirmare.

Siteul domnului Adrian Nastase (http://www.adriannastase.ro) e sobru, repede de manipulat, intim, gasesti aici articole de presa sau oficiale si declaratii ale dumnealui, fotografii, diferite ipostaze interesante, intr-un cuvant: mie imi place. Imi place masura si bunul simt al siteului. Singurul lucru neplacut e acela ca fotografiile nu sunt date la dimensiunile lor reale.

E prima locatie interesanta pe care ne-o da articolul citat.

Blogul domnului Gheorghe Copos e pe platforma noastra, si il gasim la http://copos.fzr.ro/
Pentru cei care sunt suporterii fotbalului rapidist cred ca este un punct de legatura interesant, atata timp cat comentariile, dupa cum observ, curg ca ninsoarea la domnul Copos.

Doar aceste doua locatii sunt functionale din articolul prezentat de Cotidianul.

Consider ca e un lucru normal ca politicienii, actorii, jurnalistii etc. sa comunice cu noi, sa fie transparenti, dar si noi, cititorii, sa avem amabilitatea de a vorbi civilizat, principial cu dumnealor, fara atacuri la persoana si abjectii.

Nu are cum sa ne strice bunul simt si cumpatarea in discutii.

Pr. Drd. Piciorus Dorin Octavian.

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén

ücretsiz porno