Zi: 7 ianuarie 2007

Nostalgia Paradisului la Eminescu şi Creangă

2 comments

Eminescu şi Creangă au în comun faptul că încearcă să recupereze fericirea pierdută, încearcă să refacă o dimensiune a fericirii supreme, a împlinirii umanului, a regăsirii de sine. Bucuria şi fericirea sunt un dat dumnezeiesc şi gustul lor este unic şi inalienabil.

La Eminescu este evidentă încercarea de a recupera fericirea edenică, de a regăsi iubirea primordială reiterând cuplul primar, în dragostea sa ingenuă, binecuvântată de Dumnezeu, în mijlocul unei naturi feerice care traduce nostalgia după frumuseţea Paradisului.

Dragostea pentru femeie, iubirea este pentru Eminescu un mod de a-şi împlini umanitatea, de a-şi vedea împlinit dorul său de cunoaştere. Cunoaşterea prin iubire este, pentru Eminescu, calea spre fericire.

Pentru Creangă, diacon timp de doisprezece ani, fericirea este regăsibilă în amprenta de neşters a copilăriei pline de bucuria harului, a copilăriei mustind de fericire, de o inexplicabilă, în mod raţional, bucurie, care preschimbă mediul înconjurător, în ciuda sărăciei locuitorilor de la sat.

Amprenta aceasta harică este firul pe care Creangă l-a desfăşurat în „Amintiri”, pentru a regăsi înapoi drumul spre frumuseţe, ingenuitate, candoare, fericire care ţâşneşte din inimă şi îmbracă lumea în veşminte de sărbătoare.

Atât Eminescu, cât şi Creangă dilată universurile în care ei se simt fericiţi, fac enorme dimensiunile acestor spaţii şi a elementelor lor componente, iar de acest lucru nu este capabilă decât fericirea, iubirea, nădejdea enormă că există iubire şi fericire nemărginită, din ale căror izvoare simţeau şi ei că a curs în sufletele lor.

George Munteanu are foarte mare dreptate atunci când afirmă că putem înţelege „Amintirile” ca pe o expresie plenară a „dorului” românesc, în sensul în care a fost interpretată şi opera eminesciană. Iar dorul românesc este expresia dorinţei de reîntoarcere în Rai.

Chiar şi atunci când hiperbolizează defecte umane, când portretizează pantagruelic, Creangă o face în virtutea fericirii interioare pe care o simte inundându-l, a poftei de viaţă şi de bucurie pe care a trăit-o în copilărie şi pe care o rememorează spre asfinţitul vieţii.

Iar bucuria şi exuberanţa nu ţi-o poate da decât nevinovăţia, credinţa neclintită întrr-un bine fără limite, chiar dacă eşti om cu oarecare păcate şi, mai ales, chiar dacă cei din jur nu pot să observe avuţia de nădejde şi de credinţă pe care o ascunde această vitalitate.

Creangă simte că a trăit într-un spaţiu liber, că a trăit bucuria harică a copilăriei, inconfundabilă, iar nostalgia lui este, de fapt, după fericirea pe care a trăit-o omul în Rai, în timpul „copilăriei” omenirii, când omul era curat de păcat şi încă nu căzuse, după cum Eminescu tânjeşte după iubirea sfântă, sinceră, curată, după femeia care să fie ca o icoană şi „candelă aprinsă a iubirii pe pământ”, iubire care să transfigureze pământul şi cosmosul cu puterea ei.

Drd. Picioruş Gianina Maria-Cristina

"Femeia conduce" sau despre minciuna egalitarismului sexual

2 comments

„Femeia conduce”, sună titlul unei binecunoscute emisiuni TV, însă sugestia pe care o inoculează acest titlu, în sine, nu îmi miroase bine deloc. Nu înţeleg de ce trebuie să conducă femeia, pentru că, deşi formulată echivoc această „ştampilă” sau brand al televiziunii respective, toată lumea înţelege ce conduce femeia: pe bărbat. Asta e şi atracţia, sugestia difuză care trebuie, este îndreptată spre a umple de plăcere, de satisfacţie, femeile care vor să conducă, vor să fie lideri în familia lor, cu orice preţ.

Acest titlu ne traduce însă ceea ce se urmăreşte de fapt, în realitate, şi anume inversarea ierarhiei în familie, aşa cum a lăsat-o Dumnezeu. Bărbatul trebuie să fie cap al familiei şi al femeii sale, nu femeia trebuie să fie cap. Ea este trup, după cum şi Biserica este Trupul lui Hristos, Care este Capul Bisericii.

Dacă femeia conduce, bărbatul ce trebuie să facă, să ia el locul femeii? Ce înseamnă perversitatea aceasta, dacă nu acelaşi lucru pe care îl practică şi îl reclamă homosexualii şi lesbienele, anume că în cuplu fiecare dintre parteneri îşi asumă ce funcţie vrea: fie pe cea masculină, fie pe cea feminină, care nu este însă identică cu cea biologică, naturală?

Feministele au acuzat „dominaţia” bărbatului şi au cerut egalitatea în drepturi cu bărbaţii, pentru femei. Unde mai este însă egalitatea şi democraţia, chiar din punctul de vedere secularizat al societăţii contemporane, dacă se schimbă o dominaţie cu alta? Cu ce e mai bună dominaţia femeii decât cea a bărbatului?

Personal, nu cred în imaginea idilică a femeii care e toată numai iubire, grijă, delicateţe, suavitate şi candoare, plină de maternitate şi înţelegere pentru tot ce mişcă. Cred că femeile îşi hiperbolizează prea mult şi îşi exhibă demonstrativ delicateţea şi maternitatea, uneori până la cote care pe mine mă exasperează şi nu de azi, de ieri, nici de când m-am întors la Biserică (la 18 ani), ci de când eram foarte mică. Există femei şi femei. Metehne sunt şi la femei şi la bărbaţi, iar femeile aşezate în anumite posturi, când te aşteptai la mai multă sensibiltate, pot fi chiar mai rele decât bărbaţii, şi acest fapt este o realitate, nu o teorie.

Soluţia nu este să dărâmăm ierarhia rânduită de Dumnezeu, ci fiecare să ne vedem scăderile, lipsurile, patimile şi păcatele şi să devenim mai buni, atât bărbaţii, cât şi femeile.

Asta nu înseamnă că, în Ortodoxie, femeile sunt „sclavele” bărbaţilor sau „slugile” lor. Dimpotrivă, acolo unde femeile sunt înălţate până la rangul de „divinităţi”, acest lucru se întâmplă tocmai pentru faptul că sunt percepute ca procuratoare de „extaze” şi „delicii” şi tocmai acest fapt este ceea ce le degradează cel mai tare, le dezonorează.

O femeie se simte jignită, în societatea de astăzi, pentru că trebuie să asculte de bărbat şi nu să îl contrazică şi să se certe toată ziua cu el, numai de dragul de a i se părea că are dreptate, dar nu se simte deloc jignită când e considerată „marfă”, „marfă de marfă”, când se prostituează pentru bani sau pentru daruri scumpe sau pentru un loc de muncă „vizibil” şi confortabil? O jigneşte pe femeie metania sau statul în genunchi la Biserică, dar nu şi poziţia 69, nu şi faptul că este considerată un obiect şi este tratată ca un wc, chiar dacă i se spune că a fost „bună ca o zeiţă”?

Femeii nu i se refuză iniţiativa, dacă aceasta aduce roade bune şi dacă nu contravine liberei voinţe a partenerului, iar în Ortodoxie au existat şi femei care şi-au adus soţii la credinţă sau chiar i-au îmbărbătat la mucenicie sau la a trăi în aspra viaţă călugărească, aşa cum a făcut, spre exemplu, Sfânta Teodora de la Sihla.

Departe de a o înjosi pe femeie, de a o degrada, aşa cum susţinea neoiconoclastul Emil Moise, Creştinismul Ortodox a înălţat cel mai mult femeia, infinit mai mult decât a făcut-o oricare altă religie. În Ortodoxie, cel mai mare om este o femeie, o Fecioară Maică, mai bine zis, care a născut pe Dumnezeu-Omul şi prin care se revarsă harul dumnezeiesc la toată făptura zidită de Dumnezeu.

Creştinismul este cel care a dus la abolirea sclaviei şi la recunoaşterea demnităţii femeii în societate şi în lume, propovăduind că în Hristos nu mai există diferenţă între liberi şi robi şi nici între bărbaţi şi femei, ci toţi au deschisă calea mântuirii, iar cununile biruinţei se dau după nevoinţa fiecăruia şi nu după rang sau după sex sau vârstă, etc.

Cei ce ne vorbesc şi ne proclamă astăzi libertatea, egalitatea, respectul, democraţia, trebuie să ştie şi să recunoască faptul că nu o altă religie şi nici vreo declaraţie a drepturilor omului sau vreo constituţie modernă nu a proclamat aceste lucruri mai înaintea Bisericii Creştine Ortodoxe şi Soborniceşti. Ele ne-au rămas scrise de la Sfântul Pavel răspicat (deşi le-au propovăduit toţi Sfinţii Bisericii) şi nimeni altcineva nu şi le poate impropria decât prin fraudă şi plagiat.

Acest lucru s-a produs datorită faptului că omul care priveşte spre sine fără perspectiva transcendenţei, nu poate să fie decât deznădăjduit, nu poate să proclame despre sine decât concepţii foarte joase, situându-se pe sine însuşi în rând cu animalele şi chiar inferior lor. Prin urmare, numai Dumnezeu Însuşi, venind şi mântuind pe om, a putut să-l ridice, pentru că numai El cunoaşte adevărata lui ontologie, El, Care l-a zidit după chipul Său.

Religiile păgâne nu puteau să conceapă abolirea sclaviei sau ridicarea femeii de la statutul inferior care îi fusese rezervat în Antichitate (să ne amintim numai ce părere proastă avea Socrate despre soţia sa, Xantipa, şi despre femei, în general) şi, la fel, nici Declaraţia drepturilor omului su Constituţia americană sau Constituţiile liberale europene nu ar fi putut fi vreodată redactate dacă nu ar fi existat Evanghelia, dacă Hristos nu ne-ar fi spus cine suntem şi nu Şi-ar fi asumat umanitatea noastră în întregime, afară de păcat, pentru ca nouă să nu ne mai fie ruşine că suntem oameni.

Aşa încât femeia este deplin femeie în Creştinismul Ortodox. Nu „de 3 ori femeie” şi nici femeie care „conduce”, ci femeie care este simbol al înseşi Bisericii lui Hristos, al Miresei veşnice a lui Dumnezeu. Femeie care trebuie să se adâncească în înţelegerea rolului său de a fi „trup” al familiei, în înţelepciune dumnezeiască, ascultând de capul ei, de bărbat.

Drd. Picioruş Gianina Maria-Cristina