Prima zi în UE a fost luminoasă

Anul care a trecut, 2006, am putea spune că a fost însorit, că Dumnezeu şi Preacurata ne-au dăruit un an frumos inclusiv din punct de vedere climateric, după ce 2005 ne-a zguduit cu ploi multe şi inundaţii în lanţ. Am privit acest lucru, împreună cu Părintele Dorin, ca pe un dat al Providenţei dumnezeieşti, ca pe o mare purtare de grijă a lui Dumnezeu pentru noi.

Nu am putut să nu observăm că prima zi a lui 2007 a fost o zi cu soare, o zi de primăvară afară, dar şi cu mult har în sufletele naostre, cu o bucurie prin care credem că Dumnezeu ne-a dat semn să nădăjduim.

La 1 ianuarie 2007 am intrat în Europa. Din ceea ce am citit până acum, multe pronosticuri făcute de oamenii credincioşi sunt sumbre. Mulţi analişti, inclusiv ortodocşi, avertizează asupra faptului că privim cu prea mult idealism spre Europa, că politicienii europeni sunt nemiloşi şi politica Europei este secularistă şi atee până în măduva oaselor, ba chiam am întâlnit avertismente dintre cele mai alarmiste cu privire la viitorul Bisericii noastre, venind chiar din partea unor teologi şi jurnalişti ortodocşi sau din partea unor voci cu mare rezonanţă în cultura românească, care şi-au asumat Ortodoxia, precum este domnul H. R. Patapievici.

Primul sentiment este de bucurie la vederea faptului că oamenii reacţiunează, tind să se apere, vor să treagă semnale de alarmă cu privire la cele ce nu sunt bune în Europa: înseamnă că le pasă.

Al doilea sentiment este însă că ne punem prea multe întrebări, vrem să rezolvăm toate problemele deodată, vrem ca Biserica Ortodoxă să iasă imediat trimfătoare din contactul cu bastionul ateismului care este Europa încă de pe vremea lui Voltaire, a lui Diderot, a lui Spinoza.

Considerăm însă că, dacă Dumnezeu a vrut să mărim rândurile în Europa, noi, românii şi fraţii noştri bulgari, alăturându-ne grecilor care erau acolo mai de mult, înseamnă că lucrurile au un rost şi un sens dumnezeiesc. Personal, aştept ca şi Serbia şi celelalte ţări ortodoxe din fosta Iugoslavie să-şi vindece dureroasele răni ale războiului şi să vină alături de noi, precum şi fraţii noştri de peste Prut şi (de ce nu?) Ucraina, Bielorusia şi Rusia.
Viitorul este unul pe care pronosticurile nu-l pot detecta, pentru că el este în mâinile lui Dumnezeu.

Deocamdată, ni se pare că glasurile ortodoxe sunt subversive şi catacombale – ca mod de exprimare într-un ambient mediatic dominat de politica furibundă consumistă, de hedonism şi de filosofia materialistă – chiar în propria ţară, în care Ortodoxia este religie naţională. Intrând în Europa, nu facem decât să prelungim catacombele credinţei noastre ortodoxe (inclusiv prin bloguri!) în Europa, să erodăm fundaţiile ateismului turnate odată cu Revoluţia franceză, deşi săpăturile acestor fundaţii au început în Renaştere şi s-au adâncit prin Umanism.

Şi apropo de Umanism, observăm cu multă bucurie că apărarea dreptului la identitate ortodoxă duce, în mediile culturale româneşti, la dezavuarea filosofiei umaniste şi a moştenirii ideologice renascentiste, de la care a început răul, dar care până de curând erau considerate valori şi virtuţi culturale tabu.

Ţările vest-europene (ca şi America, de altfel), încearcă să ne predea sentimentul stabilităţii lor de neclintit şi al invincibilităţii politicii şi filosofiei lor capitalist-ateiste, însă ele însele sunt subminate din interior, de glasurile unor comunităţi pe care noi nu le auzim prea bine şi nu le prea cunoaştem în acest moment, dar le vom percepe în curând. Comunităţile magrebiene din Franţa, precum şi cele indo-pakistaneze din Anglia (predominant musulmane) nu s-au putut integra nu numai din punct de vedere economic, dar mai ales din punct de vedere cultural, pentru că nu s-au aliniat ateismului impus ca politică de stat şi „culturii” consumiste, fără valori morale stabile.

Amintiţi-vă anii ’90, când ni se cerea imperios să ne integrăm ţiganii! Amintiţi-vă cum era când orice critică sau observaţie venită din Vest ne făcea să plecăm ochii de ruşine şi să ne credem ultimii oameni de pe pământ!

Faptul că astăzi ripostăm, denunţăm impostura şi ipocrizia „moralei” occidentale, ne afirmăm cu tărie trecutul şi tradiţiile, nu mai roşim şi nu ne mai lăsăm călcaţi în picioare, este o mare victorie. Atunci nu aveam curaj să zicem nimic, pentru că ştiam că apărarea noastră va provoca şi mai mult aruncarea cu pietre în noi.

Altfel vom purta dialogul cu Europa însă, când vom fi pe picior de egalitate. Descoperirea şi bucuria noastră a fost, în aceste zile, că românii ard de nerăbdare să se afirme, să strige că sunt români şi să trăiască după credinţa şi obiceiul lor. Integrarea în UE a redeşteptat credinţa şi patriotismul din noi!

Cel mai esenţial este faptul că, cu cât primejdia care ne paşte e mai mare, cu atât ne trezim mai mult, iar semnalul trezirii e un îndemn haric şi nu o iniţiativă a noastră, ci o inţiativă de la Dumnezeu care ne mişcă inimile spre a fi mai curajoşi, spre a ne întoarce la propovăduirea Adevărului Său în lume.

Drd. Picioruş Gianina Maria-Cristina

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *