In viata nu jonglam cu paradoxuri, ci traim paradoxal. Ori avem idei mai mari decat timpul si nu avem timp sa le implinim, ori suntem marginiti de tot felul de griji cand nu vrem sa avem nici o grija.

Ne luptam sa ne uitam trecutul pentru ca vrem sa-l vindecam prin asceza noastra sau vrem sa umplem zonele necugetate ale trecutului cu amintiri pe care nu le mai avem nici prin buzunare, nici prin sertare, nici prin fotografii si nici prin oameni.

Sunt sentimente, zambete, gesturi, oftari, dureri pe care am vrea sa le revedem, asa, ca la televizor, si noi sa fim mereu, contemporani cu ele, pe cand, tot la fel de mult, am vrea sa uitam definitiv niste fleshuri de viata care sunt insuportabile si cand ne aducem aminte pentru o secunda de cum a fost.

Am vrea sa uitam bine pe masura ce am dori sa ne amintim bine. De cine sa ne amintim? Ne amintim numai de iubirile noastre, de lucrurile cu noi? Nu! Memoria nu e atat de egoista pe cat am vrea. Ea ne trage mereu spre imagini tranzitorii, dinspre alb spre negru.

Un gest ni-l amintim recurent si am uitat zeci de zile din care nu mai stim nimic. De cate ori am baut apa? De cate ori am avut ocazia sa citesc o carte? De cate ori m-am rugat, m-am impartasit cu Domnul sau mi-am vizitat bunicii? De cate ori am stat cu mine de vorba si m-am intrebat despre altii, despre altii din mine, despre altii de la ei spre mine, despre altii din ei si din mine?

Intrebarile isi cer amintirea lor. Si cand am vrea sa ne sece amintirile, ne dam seama ca ele se pot confunda foarte bine cu fabulatia, cu istoria, cu filmul, cu un roman, cu o poezie, cu un cantec, pana intr-atat incat iti privesti propria viata, cu o asa detasare, incat te gandesti si tu, daca nu e o poveste pe care ti-a spus-o altul.

Nu, nu ne dedublam, nu uitam cand uitam, nu devenim stersi pe masura ce imbatranim, nu pierim de fapt, ci invatam ca viata trebuie sa fie uitare daca vrei sa mergi mai departe si ca viata inseamna sa mergi mai departe chiar daca te cantonezi in trecut, chiar daca te crezi mort sau viu si chiar daca nu mai iti aduci aminte cine esti.

Viata nu merge niciodata inapoi.
Nici noi nu mergem inapoi, ci numai inainte. Si ritmul nostru interior nu greseste niciodata, si ne aminteste cine suntem cand vrem sa parem altii sau cand incercam sa ne substituim altora.

Chiar daca noi strangem in brate miliarde de pixeli de informatie, chiar daca noi vrem sa ne facem parul mov, pentru ca blonzi am fost toata viata si chiar daca vrem o mie de euro in plus sau un miliarde de euro in plus, uitarea noastra nu se va schimba niciodata, ea va fi tot la fel de inceata sau de rapida, viata noastra nu se va modifica esential daca ne imbracam in alte forme aspectuoase sau daca incercam sa ne simtim mai rapizi, fara sa intelegem ca imbatranirea in cunoastere are nevoie de decantare.

Noi uitam pe masura noastra si ne aducem aminte pe masura noastra. Nu putem sa ne intrecem cu nici un cot masura, cum ne-a spus-o Domnul.

Traim cu o luciditate care se pierde de multe ori in uitare. Masura uitarii sta in aceasta luciditate: ce uitam mai intai ca sa putem sa respiram mai bine? Pardoxurile sunt insasi bogatia noastra, experienta bogatiei noastre, atunci cand vrem sa fracturam taina persoanei umane si sa o explicam in detalii, in linii directoare.

Cand ne traim si ii traim si pe altii ca fiinte depline paradoxurile sunt viata noastra. Insa cand incerci sa vezi daca ceva de acum se lipeste cu ceva de ieri, atunci mintea noastra nu poate sa fuzioneze doua clipe complet legitime, dar care au tendinte diferite si sunt traite in timpi personali diferiti.

Cu timpul, am invat sa uit si sa imi aduc aminte din ce in ce mai frumos. Am invatat sa uit ce ma incomodeaza din mine si sa imi aduc aminte recunostinta fata de ceea ce ma zideste din altii. Si pentru ca mintea care uita bine, are o mare dilema in a-si aminti toate persoanele carora le sunt recunoscator, pentru ce mi-am insusit din fiinta lor in mod plenar, ma rog pentru toti ca pentru unul, fiind astfel multumitor tuturor.

Si sunt constient ca tocmai acest lucru ma umple de har si de dragoste, de calmitate, de curatie si de bunavointa, pe mine si pe toti de fapt: recunostinta fata de cei care sunt in tine pentru ca te-au construit si te-ai construit prin ei. Pe ei nu ii poti uita chiar cand, omeneste, ii uiti.

Iubirile reale nu sunt pahare de cristal pe care nu stii cum sa le tii mai bine in mana ca sa nu le spargi. Iubirile reale, profunde, chiar cand le negi, iti devin mai clare, chiar cand le uiti, iti devin mai vii, chiar cand le ignori, iti mai spun o poveste de demult, pe care iti place, uneori foarte mult, sa o spui celor mai mici decat tine.

Insa iubirile reale au povesti de neuitat, iubirile care s-au nascut pentru ca cineva ti-a raspuns in mod real inimii tale cu inima lui si, impreuna ati invatat traseul acesta atat de majestuos al comuniunii prin iubire.

Iubirile numai de o singura parte sunt sortite sa fie niste morminte care te schimonosesc si care, din pacate, nasc cei mai multi monstri.

Insa si uitarea are monstrii ei, si amintirea ii are pe ai ei. Exista un echilibru existential intre uitare si rememorare, pe care invatam cu timpul sa il pastram nealterat. Fara el viata ar parea o poveste care se repeta mereu si noi am deveni tot mai exasperati de acest reloaded naucitor.

Pr. Drd. Piciorus Dorin Octavian.

Did you like this? Share it: