Intre extremele ascetismului si falsele harisme. O invitatie la reflectie continua

Trecem pe scurt cateva observatii directe ale noastre.

Am observat apetenta pentru asceza a multor crestini ortodocsi, o apetenta normala pana la un anume punct,insa o inapetenta totala pentru teologie. Doresc sa tina post, sa se roage, sa faca metanii dar mai putin sa se lumineze prin cunoasterea Sfintilor Parinti, prin comentariile directe ale credintei, prin cartile de teologie.

Aceasta dorinta pentru concret, pentru concretul pe care il dicteaza mintea si trupul lor le pare incurajator si le e teama, la multi, de studiu, de asceza mintii, de a pune in concordanta interioara postul cu iertarea vrajmasilor, rugaciunea cu contemplatia, impartasirea euharistica cu intelegerea duhovniceasca a Scripturii si a lumii.

Cu alte cuvinte nu pot suporta mesajul care ii depaseste, in loc sa li se scurga inima dupa el.

Observatiile mele nu sunt urmarea observarii a anumitor persoane, in mod monoman, ci a unui numar mare de persoane.

La polul opus al celor care sunt centrati pe ce pot sa faca, sunt cei care cunosc multe, care au cunoscut teologie la greu, dar stau prost la capitolul umilinta a trupului si a cugetului, vorbind de harurile speciale, de capacitatile unice pe care le au, pe care le-au dobandit, dar pe care nu le pot proba.

Am intalnit cazuri frecvente de oameni care se credeau posesori de daruri duhovnicesti dar nu puteau sa explice in ce constau, cum se manifesta si de ce reactioneaza negativ cand li se pune problema veridicitatii, autenticitatii lor.

Spre exemplu cineva se crede nebun pentru Hristos, altcineva mare traducator, altcineva mare scriitor de teologie, iar altcineva mare liturgist. Insa toate aceste 4 persoane au ceva in comun, desi nu se prea plac reciproc: au in comun ideea ca sunt mai mult decat unici.

La polul opus am vazut oameni care nu se cred buni de nimic, care se cred foarte pacatosi, dar pocainta lor nu produce in timp efecte bulversante.

Schimbarea tuturor acestora exista, este evidenta in timp, dar e minora. Extremismul duhovnicesc se arata prin aceea, ca nu stie unde este echilibrul intre asceza si viata mistica, intre citire si rugaciune, intre rigoare si iconomie, intre frumusete de suflet si badaranie sufleteasca.

Poate ar fi mai bine de spus ca tocmai in asta consta extremismul: in a nu putea intelege ca viata lor indurereaza in mod coplestitor pe cei care ii iubesc sau ii respecta.

Pe de alta parte daca nu vedem in noi nici o tentatie extremista sau extremism in anumite directii ale vietii noastre, iarasi e grav. Daca nu imi dau seama ca sunt si eu, ca suntem cu totii expusi extremismului de fiecare clipa, atunci nu am rezolvat nimic observand, chiar si corect, extremismul altora.

Insa, intre a fi tot timpul extremist si a fi numai in anumite momente extremist si a te corecta imediat e o mare diferenta. Problema care agaseaza este insesizarea faptului ca nu ne miscam bine, frumos, pentru altii si nici noi nu ne simtim impacati cu ceea ce suntem.

Dar ca sa ajungi la echilibru inseamna a trece si tu, la randul tau, prin tot felul de excese. Intelepciunea inseamna tocmai constiinta ca trebuie sa te reconsideri continuu, sa iti revezi continuu atitudinile de orice fel, interioare sau exterioare, pe care le ai.

Cand colegul hip hoper de aseara ne-a acuzat de fariseism, de duplicitate pe oamenii Bisericii se referea tocmai la faptul ca viata noastra crestina nu este evidenta pe fata noastra si in faptele noastre, in asa fel incat, sa nu mai fie nevoie sa dam alte explicatii.

Dumnealui o fi intalnit numai crestini neinteresanti, adica care nu i-au spus nimic prin prezenta lor.

Lupta ascetica a noastra nu este insa numai cu mania, pofta, prostia, nesimtirea, badarania noastra ci cu o mie si una de alte patimi, pe care le intelegem in timp si pe care le abordam in chip diferit de la o varsta la alta.

Important e sa cautam sa fim atenti la tot ce misca in noi si in afara noastra pentru ca sa putem intelege unde e centrul de greutate al vietii noastre duhovnicesti, unde este calea noastra cumpatata, corecta.

Insa e normal sa existe aceste disfunctii atata timp cat fiecare are un anume nivel de intelegere duhovniceasca, o anume varsta in viata cu Hristos. Prezentarea pacatelor noastre nu este una ostentativa ci iluminatoare, daca suntem mereu atenti la noi.

Vigilenta, trezvia noastra consta tocmai in a ne observa si a ne acuza de tot felul de lucruri care nu ne plac in noi, pentru a fi si mai liberi in viata noastra intru Duhul Sfant.

Pr. Drd. Piciorus Dorin Octavian.