Paradoxurile lui I. L. Caragiale sau despre tragi-comedie

I

Caragiale a fost promovat şi este perceput cu precădere ca autor de comedii şi de schiţe cu caracter umoristic, piese care au fost puse în scenă sau ecranizate de multe ori şi au cunoscut numeroase difuzări le tv. Mai puţin cunoscute au rămas însă nuvelele psihologice, precum şi drama „Năpasta”.

Însă cine percepe caracterul lui Caragiale ca fiind unul esenţialmente fundamentat pe umor, pe ironie, comedie şi sarcasm, credem că se înşală. Nici măcar comediile sale atât de bine cunoscute publicului larg, „O scrisoare pierdută”, „O noapte furtunoasă”, „Conul Leonida faţă cu reacţiunea” şi „D-ale carnavalului”, nu sunt în esenţa lor „comice”, ci mai degrabă dramatice. Acest fapt a fost intuit de la bun început de Titu Maiorescu care, în „Comediile d-lui I. L. Caragiale”, scria: „cu multă cunoştinţă a artei dramatice, d. Caragiale ne arată realitatea din partea ei comică. Dar uşor se poate întrevedea prin această realitate elementul mai adânc şi mai serios, care este nedezlipit de viaţa omenească în toată înfăţişarea ei, precum în genere îndărătul oricărei comedii se ascunde o tragedie [subl. n.]”.

Este una din cele mai bune aprecieri – dacă nu cea mai bună – a lui Titu Maiorescu şi, din păcate, credem noi, tocmai aceasta nu a fost reţinută de-a lungul timpului. Tragismul intrinsec şi profunda analiză psihologică pe care o operează Caragiale asupra naturii umane, prin reprezentara personajelor sale, prin tipologiile dar şi prin individualităţile pe care le propune, sunt lucruri care nu au ieşit în evidenţă, care nu au fost puse în lumină aşa cum trebuie.

Caragiale, în piesele sale, ne dă impresia unui spectator pentru că fidelitatea reproducerii unor crâmpeie banale de viaţă contemporană ne face să cădem în plasa considerării sale ca simplu privitor şi reproducător fascinat al realităţii, când de fapt, Caragiale e un contemplativ. Nu s-a înţeles prea bine acest lucru şi de aceea, mai ales în perioada comunistă (şi fără reevaluări decisive postdecembriste), accentul s-a pus pe umor şi ironie.

O analiză atentă a personajelor caragielene va scoate la iveală o profunzime abisală, dostoievskiană, a realismului său psihologic, înţeles ca o autentică sondare a psihicului uman (şi aici avea dreptate Paleologu, care proiectase, după câte am înţeles, să scrie o carte cu acest subiect: „Abisalul Caragiale”; acelaşi Paleologu care ne-a deschis o altă perspectivă asupra lui Sadoveanu, scriind „Treptele lumii sau calea spre sine a lui Mihail Sadoveanu”, recent reeditată).

Momentan, dorim să atragem atenţia asupra a numai trei din ceea ce noi sesizăm ca fiind paradoxurile unei psihologii umane care trebuie privită cu mult mai multă seriozitate, aşa cum au fost ele subliniate (credem noi) de autor în ceea ce el însuşi a numit şi este îndeobşte cunoscut cu titlul de „comedii”.

Cel mai important paradox dintre toate este cel al iubirii care schimbă caracterul oamenilor. Un alt scriitor al literaturii noastre, Marin Preda, a avut multe lucruri în comun cu I. L. Caragiale prin felul care a rămas uimit (inclusiv la nivel declarativ, nu numai la nivel ficţional, scriitoricesc) în faţa manifestărilor aparent incompatibile, în funcţie de situaţie, ale unuia şi aceluiaşi caracter uman, ale aceleiaşi persoane. Marin Preda sesiza, în cazul unor cupluri, discrepanţa enormă dintre felul brutal, lipsit de orice urmă de compasiune sau delicateţe, în care bărbatul şi femeia care formau cuplul respectiv, se comportau cu restul oamenilor, şi armonia şi înţelegerea perfectă, transfigurarea lor când erau singuri, când vorbeau între ei, care făcea să dispară cu totul modul lor insensibil şi grobian de a se manifesta şi să se nască alţi oameni, incompatibili cu cei dinainte (deşi tot ei), o altă faţă, nebănuită, a lor (vezi cuplul Isosică şi Ciulca, din Moromeţii II, spre exemplu).

Solidaritatea cuplului este nefirească în condiţiile în care lumea din jur nu poate să vadă, pentru că nu i se oferă prilejuri să vadă, bazele sentimentale, fundamentele de iubire şi de sinonimie caracterologică, care fac să existe şi întăresc relaţia.

Înaintea lui Marin Preda însă, Caragiale a sesizat acelaşi lucru şi ne permitem să vă atragem atenţia asupra aceleiaşi subtil precizate realităţi psihologice, surprinse de el în piesa „O noapte furtunoasă”. Chiriac tejghetarul şi Veta, soţia lui jupân Dumitrache (negustor de cherestea şi căpitan în garda civică), se iubesc şi trăiesc împreună de mai mult timp, situaţie pe care bărbatul legitim, Dumitrache adică, nu o percepe (un alt paradox, despre care vom vorbi mai jos), ba mai mult, îl consideră pe Chiriac omul său de încredere şi care „ţine la onoarea mea de familist”. Ceea ce ne interesează pe noi aici este faptul că o ceartă între cei doi, Chiriac şi Veta, pornită de la gelozia lui Chiriac, duce la ruptura vremelnică între cei doi şi la o (apreciem) sinceră suferinţă a amândurora. Monologul Vetei nu ni se pare trucat („A! De ce mai dă Dumnezeu omului fericire, dacă e să i-o ia înapoi!? De ce nu moare omul când e fericit!? De ce am mai trăit eu s-ajung la aşa ceva!?”, etc., etc.), după cum nu ni se pare trucată nici dorinţa lui Chiriac de a se sinucide şi nici îngrijorarea pe care aceeaşi Veta o manifestă pentru amantul său.

Toate aceste ne dovedesc o dragoste reală între cei doi precum şi faptul că suntem în faţa a două caractere capabile de sentimente înalte, a două suflete care pot să fie nobile, sensibile, delicate, generoase.

Aici intervine însă paradoxul, pentru că ele se comportă astfel numai între ele, nu şi cu ceilalţi. Chiriac, sergent în garda civilă, imediat după ce are loc împăcarea cu Veta, ne dă o mostră de comportament ignobil, incalificabil, insistând în hotărârea lui de a aresta şi a aduce sub escortă la exerciţiile militare un om bolnav de lingoare (febră tifoidă), sub motiv că „îl am pe listă, trebuie să se prezinte la ezerciţ”. Încrederea în sine, că este un om al datoriei îndeplinite fără rest, face din el, ca şi din jupân Dumitrache, care aprobă şi apreciază gestul şi „excesul” de zel al lui Chiriac, un sclav fără conştiinţă al regulilor şi regulamentelor, care îi insuflă însă şi îi alimentează mândria şi orgoliul. Importanţa pe care o au în ochii lor aceşti oameni – şi care este corectată de realitate – este sursa „superiorităţii” lor morale şi sociale, ei nefiind capabili să sesizeze contradicţiile.

Iar Caragiale se „răzbună”, ca să zicem aşa, lăsându-i să fie nimic altceva decât ei înşişi.
Însă în momentele de mărturisire a iubirii, în momentele de tandreţe, adevăratul suflet se revelează de sub stratul gros de neghiobie şi egoism care îi orbeşte altfel.

Într-un mod foarte asemănător, deşi la un nivel social puţin mai înalt, se petrec lucrurile şi între Ştefan Tipătescu şi Zoe Trahanache, din „O scrisoare pierdută”.

Acest fapt ne precizează încă odată, în mod artistic, că sufletul uman nu există decât în lumina iubirii, în iubirea împărtăşită a celuilalt, în oglinda inimii celui iubit. Aşa cum noi toţi existăm în iubirea lui Dumnezeu, numai pentru că El nu ne scoate afară din iubirea sa.

Iubirea acestor personaje, ale lui Caragiale sau ale lui Marin Preda, este un nivel de împlinire a iubirii din noi, un nivel care reprezintă atâta cât vrem noi să primim din iubirea dumnezeiască, să ne deschidem iubirii lui Dumnezeu, care poate să ne umple şi să ne facă să iubim pe toţi oamenii, să ne iubim vrăjmaşii, să iubim fiecare colţişor de pământ şi fiecare făptură, dar şi întreg universul.

Al doilea paradox prezent în „comedii” (folosim ghilimele pentru că nu ni se pare că tocmai caracterul lor comic ar fi cel mai important) este dragostea soţilor, Zaharia Trahanache („O scrisoare pierdută”) sau jupân Dumitrache („O noapte furtunoasă”) pentru soţiile lor, Zoe şi Veta, care îi înşeală cu prietenii lor cei mai buni, cu oamenii lor de încredere (dar nu se despart de ei, din cauza poziţiei sociale şi materiale a soţilor superioare celei a amanţilor, deşi nu cu mult) şi naivitatea acestora de a nu observa nimic, de a fi absolut convinşi de prietenia prietenilor şi de fidelitatea nevestelor, pe care le consideră femei curate şi pudice.

În faţa unor dovezi incontestabile ale infidelităţii soţiilor şi ale trădării lor de către prietenii de nădejde, anume scrisoarea de amor a lui Tipătescu către Zoe sau legătura de gât a lui Chiriac descoperită de Dumitrache pe perna Vetei, soţii reacţionează prin a nu crede nimic rău şi prin a se întări în convingerile lor anterioare. Faptele se petrec oarecum asemănător şi în „D-ale carnavalului”, unde Didina şi Miţa îi înşală pe Pampon şi pe Crăcănel cu Nae spiţerul, iar Pampon şi Crăcănel, după o serie de evenimente dramatice care se petrec în căutarea celui vinovat de acestă dublă „traducere” [trădare], se mulţumesc cu o explicaţie banală din partea lui Nae şi îl consideră cel mai bun prieten al lor.

Deşi critica se mulţumeşte să exalte comicul de situaţie, în acest caz, iar publicul râde de prostia şi de orbirea celor înşelaţi, credem că o analiză psihologică mult mai profundă a acestor personaje şi a motivaţiilor lor, este imperios necesară şi ne-ar lăsa să vedem faptele într-o lumină cu mult mai profundă.

În fine, un al treilea paradox în ceea ce priveşte caracterul personajelor, este acela că tocmai oamenii care par cei mai ramoliţi, care sunt amnezici şi incoerenţi în gândire până la a-i bănui de schizofrenie, Zaharia Trahanache şi Agamemnon (Agamiţă) Dandanache (sinonimia fonetică a numelor, Trahanache şi Dandanache, este oare o întâmplare, din acest punct de vedere?), se dovedesc a fi singurii în stare să judece la rece realitatea şi să o direcţioneze în sensul dorit de ei, lucru pe care nu îl reuşesc ceilalţi, care par mai întregi la minte decât ei şi chiar mai perfizi, în primă instanţă.

Concluzia este că realitatea nu se prezintă în alb şi negru în opera lui Caragiale, simplificare care a fost dusă la extrem în perioada comunistă, în care ironia la adresa societăţii corupte şi a politicii perfide era subliniată până la extenuare. Convingerea noastră este că nu politica sau pamfletul la adresa ei l-a interesat pe Caragiale, ci caracterul uman, cu jocurile lui de umbre şi lumini, caracter pe care l-a surprins în mediul lui de desfăşurare, în ambianţa lui care a fost, uneori, pigmentată de lupta politică.

Pe Caragiale, însă, l-au interesat oamenii care se mişcă în mediul urban, cu turburările lui politice, în acelaşi fel în care l-au interesat şi cei care nu aveau acces la asemenea preocupări şi probleme. El a vrut să dezvăluie psihologii şi caractere, în mod evident condiţionate de ambientul lor social, dar fără ca „veşmintele” sau „decorurile” sociale să fie ţinta analizei sale, ci felul în care oamenii reacţionează şi aleg să trăiască, în condiţii diferite.

Încheiem aici, nu înainte însă de a spune că perseverenţa personajului Anca din drama „Năpasta” în a-l pedepsi pe ucigaşul soţului ei, în afară de faptul că este un alt mod de a pune în lumină taina puterii iubirii, se aseamănă mult cu perseverenţa Vitoriei Lipan, deşi considerăm că drama lui Caragiale întrece în tragism şi este mai copleşitoare – chiar dacă mai redusă ca dimensiuni – decât romanul lui Sadoveanu. Vitoria Lipan nu face decât să depăşească rigorile unei călătorii pline de primejdii, pentru a-şi atinge scopul, în timp ce Anca săvârşeşte această „călătorie” în plan interior, prin căsătoria cu ucigaşul soţului ei (şi care comisese crima tocmai pentru că o iubea pe ea, pe Anca), învăţând să deceleze din comportamentul acestuia, semnele unei conştiinţe vinovate.

II

Furia criticii împotriva personajelor lui Caragiale este furia împotriva propriilor noastre vicii, graba de a ne delimita de patimi care ne caracterizează şi pe noi, din păcate, la fel de mult. Ea denotă faptul că autorul lor a atins o coardă foarte sensibilă şi a intuit destul de bine şi de profund patimile adânci ale românilor.

Societatea românească, inclusiv cea contemporană, postmodernă, poate foarte bine să se uite ca într-o oglindă fidelă în „comediile” lui I. L. Caragiale şi a putut să facă acest lucru de la conceperea lor, trecând prin perioada primei modernităţi, cea interbelică şi cea comunistă şi până azi.

Caragiale este fotograful nostru cel mai fidel, pentru că a înţeles patimile noastre adânci, el, care iubea naturaleţea vieţii nepervertite, care iubea mănăstirile, pe Eminescu dar şi oamenii simpli şi fireşti, el, care a arătat primul ce înseamnă românul mutat la oraş prin forţa împrejurărilor (înaintea instalării comunismului cu mult!) şi europenizat cu forţa!

Denunţând „progresul” proclamat de Caţavencu, „liber-schimbismul” şi „liber-pansismul” (vezi liber-cugetătorii de azi), Caragiale nu face decât să deplângă falsificarea vieţii, demonetizarea adevăratelor virtuţi şi idealizarea altora, de import.

Garabet Ibrăileanu este singurul care a arătat foarte corect, în opinia noastră, că personajele comediilor lui Caragiale nu sunt „comice”, că nu sunt întrupări satirice ale indignării autorului, ci ele sunt foarte reale, cu tot cu modul lor de manifestare şi mai ales de exprimare, care nouă ni se pare desuet, dar în epocă nu era deloc desuet.

Modul de a vorbi al personajelor lui Caragiale nu este unul fals, artificial – iar noi ne prăpădim de râs degeaba, pentru că aşa ne-am obişnuit şi pentru că nu vrem, mai ales, să ne recunoaştem adâncul penibilului, al prostiei, al incompetenţei şi al imposturii care ne caracterizează – ci este unul foarte veridic. Dacă un Caragiale ar scrie azi piese în care să surprindă fanfaronada intelectualistă a unor persoane vii şi nu neapărat dintre cele celebre, care apar la TV, poate că peste o sută de ani alţii ar râde copios, fiindcă n-ar vrea să recunoască (ca şi noi astăzi) similitudinile cu ei înşişi, în timp ce noi privim azi sau vorbim cu toată seriozitatea cu astfel de persoane, fără să ne vină în minte să le confundăm cu cele caragialene.

Caragiale simţea adânc şi dureros, ca şi Eminescu, pierderea tradiţiei şi îndepărtarea de simţul natural al trăirii istoriei nostre. Ei simţeau europenizarea şi modernizarea forţată, mai ales la nivelul mentalităţilor, ca pe o dezrădăcinare şi o îndepărtare care le provoca suferinţă de străvechiul mod de viaţă românesc, ca pe o dezrădăcinare şi o pierdere irmediabilă a unei inocenţe şi naturaleţi a vieţii caracteristice acestui pământ.

Exegeza literară a pus în lumină faptul că societatea urbană face subiectul comediilor lui Caragiale, în timp ce ruralul este subiect pentru dramele şi tragediile aceluiaşi autor. Este semnificativ acest fapt, dacă înţelegem că patimile omeneşti apar ca tragice în ambientul natural al omului, la sat, în timp ce aceleaşi patimi, transmutate cu oameni cu tot la oraş, devin comice, obiecte satirice. Ceea ce subliniază Caragiale este faptul că transmutarea patimilor din mediul rural în cel urban nu face decât să le penibilizeze, până la absurd, prin faptul că oamenii nu mai sunt ei înşişi, nu mai ştiu să se comporte normal prea bine, într-o lume în care normalitatea trăită veacuri de-a rândul, nu mai are acum loc în noua societate.

Ce ne dezvăluie nouă acest lucru? Că autorul nu simte că ar putea vreodată să ridiculizeze satul, că ar putea să ridiculizeze tradiţia, pe omul trudit, în timp ce ia peste picior cealaltă faţă a României, care este „societatea progresistă”.

Omul transmutat la oraş (mai întâi în mahalalele oraşelor), civilizat de voie de nevoie, îşi pierde o parte din seriozitatea vieţii, din conştiinţa adâncă a existenţei, iar personajele comediilor caragialene nu sunt decât oameni cu o greu alienabilă mentalitate ţărănească (s-a spus adesea „de mahala”), cu o vigoare a vieţii care se simte claustrată în societatea modernă şi care eşuează în penibil căutând debuşeuri.

Motivul este că oraşul nu amendează imoralitatea aşa cum o face satul şi nici mentalitatea „progresistă” aşa cum o face învăţătura creştină. În aceste condiţii oamenii îşi pierd busola, trăiec în umbra unor aşa zise idealuri pe care nu le înţeleg prea bine, politice şi sociale, pe care şi le impropriază haotic, care nu sunt decât mascarada eroismului şi a patriotismului înaintaşilor. Vigoarea acestor oameni se epuizează la nivel declarativ inflamator şi în vicii procurate de „civilizaţie”, în absenţa mediului lor tradiţional de dezvoltare.

O sinteză a întregului proces de punere în paralel a tradiţiei cu modernitatea, în toată opera sa, comparaţie soluţionată de autor în favoarea tradiţiei, este satira incredibilă şi de nimeni sesizată ca atare, la adresa modernităţii secularizate, pe care o realizează Caragiale în discursul final al lui Caţavencu: „ieri obscuritate, azi lumină! ieri bigotismul, azi liber-pansismul! ieri întristarea, azi veselia!”

Pentru cei ce acuză Ortodoxia şi pe ortodocşi de obscuritate şi bigotism, este foarte bună o trimitere la aceste declamaţii ale lui Caţavencu! Iar dacă tot se fac a nu înţelege cât de nefericită este alternativa pseudo-progresului modern la tradiţia Bisericii şi a lumii îmbisericite şi aşezate pe temelii veşnice, au la dispoziţie comediile lui I. L. Caragiale pentru a face cunoştinţă cu ceea ce înseamnă „lumina”, „liber-pansismul” (care azi este în vogă) şi „veselia” lumii progresiste!

În consecinţă, nu numai că râdem degeaba la comediile lui Caragiale, dar însăşi critica literară şi cultura umanistă aplaudă în autorul lor pe cel mai mare detractor al ideologiei lor.

Drd. Gianina Picioruş