O discutie despre credinta ortodoxa in Europa

La OTV, 12 ianuarie 2007, in jurul orei 20. Domnii Bichir, Roncea, Teodorescu,Puric, Becali si altii vorbind despre credinta ortodoxa si Biserica Ortodoxa Romana intre statele Europei.

Teodorescu: nu suntem de acord ca sa existe culte ultra-minoritare care sa se inchine la orice.

Legea cultelor e un punct bun in atmosfera vietii romanesti.

Alocutiuni extraordinare.

Am prins doar finalul.
Puric: avem de-a face in aceste zile cu o unire profunda ortodoxa si nu cu un act politic.
Trebuie sa fim uniti in jurul unei stari de spirit crestin-ortodoxe.
Trebuie sa ne unim sub constiinta crestina ortodoxa.
Vom face un pol ortodox?
Becali cere o implicare politica a intelectualilor. Vrea o miscare ortodoxa crestina.
Cineva ii cere lui Becali sa ii transfere presedentia partidului Noua Generatie domnului Puric.
Becali e de acord cu asta, daca domnul Puric poate sa conduca partidul.
Domnul Puric nu doreste presedentia partidului.
Puric: Noi romanii stim sa tacem cu o inteligenta extraordinara.

In incheiere.
Domnul Anghelos Augustidis.
Romania nu e ruda mai saraca, spune invitatul grec.
In Europa exista un foarte puternic sentiment de solidaritate.

Pr. Drd. Piciorus Dorin Octavian.

Intre Bultmann si Rahner despre vederea lui Dumnezeu

In celebra carte a lui Rudolf Bultmann, Kerigma si mit, atunci cand vorbeste despre hristologie, despre persoana lui Hristos, hristologia este pentru teologul protestant o discutie din punctul de vedere al credintei despre evenimentul Hristos. Pentru Bultmann evenimentul Hristos, care nu are nimic de-a face cu mitologia, cu o abordare mitologica, este centrul kerigmei, al propovadurii Noului Testament.

Pentru Karl Rahner ( teolog romano-catolic), in Dogmatica sa care poarta titlul Continutul credintei , discutia despre vedere este pusa la jonctiunea dintre transcendenta si imanenta lui Dumnezeu. El vede vederea fericitoare in relatia credintei dintre om si Creatorul sau.

Ambii teologi au hristologia in centrul teologiei lor. Numai ca Bultmann Il vede pe Hristos prin ochelarii unui nestorianism evident, unde divinitatea si umanitatea nu par sa se intalneasca real in Hristos, pe cand la Rahner, fortat de falsa dogma catolica de care am discutat aici, pe blog, a vederii lui Dumnezeu ca vedere a esentei divine, vorbeste de vederea fericitoare, de visio beata, ca despre o consecinta a harului creat.

Bultmann pune accentul in cartea enuntata mai sus pe cruce si inviere, pe care le gaseste a fi intr-o unitate esentiala. Crucea Domnului spune el, si se refera la rastignirea pe cruce a Mantuitorului Hristos, este o judecata a lumii si a diavolului si in acelasi timp un act rascumparator. El vede in cruce judecata si mantuire, dar nu vede deloc pnevmatizarea trupului Domnului, umplerea Sa de lumina, la invierea Sa din morti.

Tocmai de aceea pentru Bultmann invierea Domnului este o prelungire a crucii si nu icoana indumnezeirii omului. Ca si Rahner, Bultmann nu are apetenta pentru har inteles ca energie necreata a Treimii si nici pentru indumnezeire ca realitate interiora, ca crestere in har.

Rahner vrea sa modifice in teologia sa perceptia intelectualista a lui Toma de Aquino in ceea ce priveste extazul, vederea, ca sa nu mai fie vazut doar ca o contemplare a mintii din care ar lipsi continutul deplin al interioritatii noastre.

Ambii fac eforturi uluitoare in cadrul credintei Bisericilor lor spre a percepe mantuirea si sfintirea personala in Hristos, dar ambii esueaza din cauza unor preconceptii adanc inradacinate: Bultmann nu poate explica extazele Sfantului Pavel si spune ca nu exista in Noul Testament o abordare mistica a cunoasterii lui Dumnezeu, adica nu exista in NT experienta extatica, pe cand Rahner se opreste cu discutia despre vedere la falsa dogma a vederii lui Dumnezeu ca vedere a esentei divine si spune ca nu avem de-a face decat cu o consecinta reala a harului creat.

Ce nu pot percepe teologii eterodocsi? Prezenta interioara a harului ca realitate permanenta,dobandita ca un dar dumnezeiesc intr-o viata de curatie, interioritatea de iubire si de credinta intre toti Sfintii din toate veacurile, impartasirea reala de contintul dogmelor, al cultului si al libertatii interioare si mai ales adancimile duhovnicesti ale intimizarii reale cu Dumnezeu prin vederea slavei Sale.

Tocmai de aceea Bultmann apara kerigma, vestirea Evangheliei, pentru ca centreaza experienta religioasa in propovaduire, pe cand Rahner este schilodit in teologia sa de raportarea sa teologica la noile dogme catolice de dupa 1054, care sunt intr-un antagonism zdrobitor cu realitatea ecumenica a Bisericii una. Rahner se vede nevoit sa includa teologia purgatoriului si a harului creat in doctrina despre vedere, desi ambele sunt creatii filosofico-fanteziste ce nu au nimic de-a face cu Revelatia.

Punctam insa lucruri interesante de detaliat din punct de vedere ortodox pe care cei doi teologi le-au atins in cartile lor. Bultmann observa crucea ca judecata a lumii, si pe buna dreptate, folosind trei versete concrete din Sfantul Matei. Cand vorbeste de judecata lumii, Bultamnn spune ca Hristos, prin moartea Sa, ne-a eliberat de demoni si de noi, ne-a despovarat de pacatul nostru si viata noua a crestinilor este una eshatologica.

Bultmann are dreptate, pentru ca ii da dreptate intru totul aici Dumnezeiescului Pavel, care spune ca acum, daca suntem fapturi noi in Hristos, trebuie sa crestem spre statura barbatului desavarsit, crescand in har in fiecare zi. Insa, desi afirma dimensiunea eshatologica a vietii crestine, aceasta aflare a mantuirii prin Hristos, pe de o parte, iar pe de alta parte, tindere continua spre mantuirea lui Hristos, pentru ca mantuirea se lucreaza in fiecare zi, teologul protestant nu arata cum se face asta in mod practic.

Imbacsita de voie sau de nevoie de filosofie, de categorii filosofice, teologia romano-catolica nu ii ofera lui Rahner ( desi a fost o eminenta, a scris peste 4000 de carti de teologie) mari oportunitati teologice, cum ii ofera protestantismul lui Bultmann.
El e nevoit sa accepte falsele dogme catolice si sa porneasca de la ele discursul teologic despre vederea lui Dumnezeu, bineinteles neajungand niciodata la experienta reala a vederii. De ce? Pentru ca harul era pentru el o entitate supranaturala, dar, paradoxal, creata si vederea era discutata in termenii vesniciei si nu ai realitatii de acum a omului.

Lipseste in ambele parti dimensiunea sfintitoare, transfiguratoare a hristologiei, si unul si altul vorbind despre Hristos ca Rascumparator, dar deloc ca Sfintitor al umanitatii Sale, si prin El, si a trupurilor si sufletelor noastre.

Pr. Drd. Piciorus Dorin Octavian.

O lecţie pentru a ne învăţa să ne iubim ţara

Reproducem mai jos unul dintre izvoarele de inspiraţie ale romanticilor, dar nu numai, în a cânta frumuseţea plaiurilor româneşti şi anume legenda lui Dragoş, din Poema în limba polonă a lui Miron Costin (a se vedea Opere, vol I, EPL, Bucuresti, 1965):

” În ţara Maramureşului se află un sat numit Cuha. Acolo locuia Dragoş, fiul lui Bogdan, împreună cu ai lui. Bogdan se mândrea că se trage din domnii cei vechi, iar fiul său ardea de dorinţa să arate ce poate.

Multă vreme mama lui l-a împiedecat să plece, ca să nu-l piardă în acele locuri aşa de primejdioase. Pînă ce un zimbru se arată lîngă sat; tineretul se repede pe urmele lui. Dragoş îl socoate ca un semn prevestitor de bine şi-şi alege trei sute de tineri înarmaţi, obişnuiţi să sufere cu bărbăţie orice trudă.

Pornesc pe urmele zimbrului în adâncimile munţilor, şi urmele îi duc la un pârâu necunoscut până atunci. Sperând să găsească un semn, ei merg de-a lungul râului, oriunde-i duce albia lui.

Iar căţeaua Molda îi ajută cu mirosul ei, căci, oriunde s-ar ascunde zimbrul, fie în locuri strimte între stânci, ca să scape, lăsând pe gonaşi să treacă înainte, ea, gâdilată în nări de mirosul animalului, latră, adunînd cu glasul ei, ca la un clopot, pe soldaţii risipiţi, până ce şi trâmbiţa dădea de ştire despre animalul ascuns. Îndată tinerii se reped într-acolo, dar zimbrul, văzându-se descoperit de neobosiţii lui urmăritori, îşi face loc cu putere printre gonaşi, şi ei încep iarăşi goana după dânsul.

De-abia au trecut Munţii Carpaţi, şi de pe coama munţilor înalţi privesc spre pământul Moldovei viitoare. Ochiul cuprinde luncile Prutului, în care se oglindesc câmpiile curate ce se întind pînă la Nistru, câmpii întinse, care se arată ca o întindere fumurie sau ca mărime asemenea oceanului.

Nistrul cel măreţ îşi are izvoarele în ţările coroanei polone, şi chiar acolo unde desparte în două Podolia, curge pintre stânci sculptate natural, ca şi cum ar fi lucrate de mână de om; e mai frumos ca Nilul, deşi e slăvit Nilul, ce curge încunjurat de trestii. Nistrul întrece chiar Dunărea, a cărei ape sunt nesupuse albiei. Valurile Nistrului, în umbră, udă maluri cu pereţi strimţi, şi fluviul poartă război cu Phoebus, ca să prindă din razele lui, căci stâncile aplecate îi ascund cerul.

Ţânţarul, duşmanul somnului oamenilor, nu se află aci. Şi, când se arată totuşi maluri joase la vaduri, ele sînt asemenea labirintelor de grădini pe ape, sau asemenea sprâncenelor sublime de pe fruntea veselă a regelui slăvit, cu fruntea senină ca cerul! Dacă zeiţele din fabulele greceşti ar fi aflat de aceste ţinuturi, ar fi venit desigur aci din Olimpul lor. Peste tot, câmpii mănoase, păşuni întinse; care alte pămînturi în lume se pot asemăna cu acestea?

Şi Prutul iese din acest regat, râu bogat, şerpuind pe şesuri întinse cu câmpii mănoase pe maluri. Aci zadarnic te mai lauzi, Egiptule, că acolo în ţara ta întreci Prutul în bogăţie. Aci o jumătate de copeică produce şapte măsuri de grâu, ceea ce cu greu s-ar vedea între graniţele tale nisipoase. În anii roditori, ovăzul, secara, grâul dau unsprezece măsuri, iar meiul peste douăsprezece.

Tu ce poţi avea mai mult, de te lauzi cu protecţia Cererei, decât că în ţările tale creşte zahărul? Aci iapa adesea fată doi mînzi şi oaia trei miei deodată, iar vaca tânără de trei ani fată un viţel. Şi pe tine, Bârlade, râu roditor, nu pot să nu te amintesc: e greu de uitat cum curgi în bogăţie îmbelşugată, ducând cu unda ta miere şi lapte, desfătări ca în Rai. Mai departe, ei văd şi păduri, şi pe unde curg râurile, şesuri întinse, şi, când aplecară ochii, văzură o ţară, cum ar fi o grădină înflorită cultivată între gardurile ei cu patru laturi.

Privind spre răsărit, se minunară de aşa ţară cu câmpii pline de flori, asemenea Raiului. Acum nădejdea în prinderea pradei bogate se schimbă, altă dorinţă le umple sufletul. Privesc locurile şi apoi pornesc mai departe de-a lungul rîului, şi acum, ieşind din ceaţa munţilor, dau de câmpiile curate. Aci, deodată, căţeaua latră cu glasul ei obişnuit, şi toţi împreună se reped la sunetul cunoscut. Pe stânga râului se află o pădurice foarte deasă, încunjurată de jur împrejur de şanţuri; acolo, zimbrul, obosit şi fără puteri după atâta trude, se odihnea liniştit, dar nările căţelei agere nu-l pierdură nici aci.

Acolo tinerimea dornică de pradă îl înconjură, ca şi cum tunurile dese ar fi fost îndreptate asupra lui. Animalul simte din instinct că i-a venit ultima clipă a vieţii şi nu iese din desiş în câmp. Atunci tineretul năvăleşte asupra lui cu unelte de fier, unii cu topoare ungureşti, alţii cu lăncii de Rohatyn, şi acolo ucid zimbrul. „O! tineri — strigă Dragoş — aci e patria noastră, nu mai e nevoie să ne sfătuim, eu nu mă mai întorc înapoi de aici. Voi restabili locuinţele strămoşilor noştri.

Chiar acum jur că o voi face şi trimit de veste acasă. Iar care dintre voi gândeşte altfel îl trimit îndată înapoi.“ Toţi strigară: „Îţi jurăm că şi noi vom locui aci cu tine pe veci!“ Capul zimbrului îl aşezară pe un stâlp, ca un semn aducător de bine, şi Boureni a fost întâiul sat după această ispravă, căci zimbrul se numeşte pe moldoveneşte bour. De aci şi ţara are drept pecetie un cap de zimbru, şi pe acel loc ei întemeiară cel dintâi sat şi-i dau numele Boureni de la bour.

Căţeaua, obosită sau rănită în desiş de către fiara slăbită de puteri, după atâta muncă alergă încălzită la apă, dar după ce bău, crăpă acolo istovită. Dându-se acestui râu pe vecie numele de Moldova, de la Molda, el a păstrat şi azi numele dintâi. Izvoreşte din apropierea Maramureşului, tot din Munţii Carpaţi, şi se varsă în Siret lîngă Roman. Râul Moldova a dat un nume veşnic şi ţării, şi poporului: de la Moldova este şi moldoveanul.” (p. 256-259)

Puteţi vizita şi http://www.bmb-on-line.ro/scripts/master.htm pentru a citi opera lui Miron Costin.

Psa. Drd. Gianina Picioruş

Alte locatii care merita din plin a fi vizitate

O pagina despre Biserica dintr-un lemn din judetul Valcea:

http://www.cimec.ro/Monumente/Bislemn/index.htm

Un site cu monumentele si locurile sub patronajul UNESCO din Romania:

http://www.cimec.ro/Monumente/UNESCO/UNESCOro/indexMold.htm

Faptele raman si oamenii acestia sunt multumiti de domnul George Becali
[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=T0fbeSeleQQ]

Biserica Nasterii Domnului din Betleem
[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=-OPdPm_oqAM]

O minune a Prea Curatei la Observatorul Antenei 1

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=hMMGMtGTHn8]

O descoperire a ecumenicitatii ortodoxe a Bisericii

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=Gj4pUphDitA]

Parintele Michael vorbind despre marturisirea pacatelor

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=nJ_wleFf0X8]

PS Hristodulos despre rugaciunea ortodocsilor

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=sG_3pZvMQ4g]

Imaginea si cuvatul, gesturile si tot ce ne inconjoara sunt ferestrele spre intelegerea maretiei de neinteles a lui Dumnezeu. Trebuie sa ne bucuram bine de tot ceea ce vedem si traim!

Pr. Drd. Piciorus Dorin Octavian

Paterice online

Cu toate ca pagina pe care acum v-o prezentam este in lucru, proiectul e deja avansat si puteti gasi in locatia http://pateric.credo.ro/ Matericul, Parintii aghioriti, urmand sa apara aici texele integrale ale Patericului athonit, ale celor de la Optina si Solovat, ale Patericului egiptean si giorgian, ale Valaamului sau Saravolui, ca sa spicuim doar cateva dintre ele.

Pagina creata sub pseudonimul Voscreasna si administrata de domnul Gigel Chiazna, este un proiect online ce se contureaza a fi drept unul de exceptie in peisajul paginilor ortodoxe romanesti.

Pr. Drd. Piciorus Dorin Octavian