Una din datoriile de constiinta ale teologiei contemporane ortodoxe, credem noi, este aceea de a teologhisi intr-un mod preeminent despre Sfanta Treime, despre Dumnezeul treimic ca despre Dumnezeul Cel Viu. Dumnezeul care vorbeste cu omul, Dumnezeul in fata Caruia toate tac si se cutremura, dar Care este in acelasi timp bun, iubitor de oameni, multmilostiv, despre care ne invata Scriptura, trebuie sa fie propovaduit ca realitatea coplesitoare din viata noastra.

Prezenta energetica, harica a lui Dumnezeu in istorie si in Biserica, in fiecare cuta a vietii noastre trebuie tusata cu mare concretete. Teologia treimica a Scripturii si a Parintilor trebuie reevaluata, adancita, pentru a percepe modul paradoxal in care Dumnezeu e prezent in noi si cu noi fara sa Isi piarda ceva din transcendenta Sa si in acelasi timp este imanent, este in noi, fara ca prin aceasta sa Se transforme intr-o iradiere diminuata a maretiei Sale.

Altfel pendulam intre o viziune autoritara a lui Dumnezeu care nu ne apropie de El si una de mare larghete, in care spunem orice despre El, fara sa simtim modul smerit si corect intru care trebuie sa ne situam pentru a vorbi despre relatia cu Sine.

Postmodernitatea, promotoarea colajului si a relativizarii prin re-fabricarea aleatorie a ideilor si a imaginilor religioase ne ofera un Dumnezeu iconoclast ori prin aceea ca Ii creaza un chip difuz lui Dumnezeu, compus din zeci de imagini disparate, ori Il transforma intr-o prezenta spirituala care nu are nimic de-a face cu viata noastra.

Icoana lui Hristos nu pare relevanta pentru postmodernitate deoarece urand metalimbajul si metapovestirile nu poate sa inteleaga iubirea Tatalui fata de lume, care atat de mult a iubit-o, incat L-a dat pe Unul-Nascut Fiul Sau spre viata lumii.

Cand asistam astazi la o neintelegere frapanta a icoanei, ne intalnim de fapt cu neputinta de a percepe comunicarea reala dintre Dumnezeul treimic si om, de a percepe consecintele reale si personale ale intruparii Fiului lui Dumnezeu si ale rolului Bisericii in lume.

Daca lumea, universul in totalitatea sa nu e vazut ca spatiul in care Dumnezeu Se manifesta si este intotdeauna prezent, pentru ca El e preexistent lumii si lumea e creatia Sa, atunci tot procesul vietii nu isi gaseste finalul decat in sensul lamentabil al terminarii a tot ce am nazuit odata cu moartea, orice fapta a noastra nu are nici o transcendenta iar noi nu suntem niste fiinte profunde, realmente taine revelatorii, pentru ca nimic nu ne predece si nu ne urmeaza.

Relatia noastra cu Dumnezeu, cu Preacurata Treime trebuie subliniata de fiecare data ca o lucrare harica, in care simtim in mod real prezenta Sa in noi. Experienta eclesiala a lui Dumnezeu, a legaturii noastre vii cu Dumnezeu se face prin Sfintele Taine, unde experiem viata lui Dumnezeu, vesnica putere si lucrare indumnezeitoare a Treimii, se face prin intregul nostru cult, prin rugaciunea noastra, prin viata noastra de pocainta si de fapte bune.

Daca nu vedem intreaga Treime lucrand in fiecare moment al iconomiei mantuirii, de la creatie si pana la Judecata finala, plasam evenimentul istoric ori numai pe seama Tatalui, ori numai pe seama Fiului, ori numai pe seama Sfantului Duh, in detrimentul experientei autentice a vietii duhovnicesti si a pozitionarii Bisericii pe solul fundamental al triadologiei.

Daca teologia dogmatica nu are ca punct de plecare triadologia aceasta devine o filosofie umanista, existentiala, o politica liberala sau o nihilista abordare ideatica postmoderna, unde nu Dumnezeu e in centrul lumii si al vietii Bisericii cat si al vietii persoanele duhovnicesti, ci omul, aflat intodeauna ori sub presiunea istoriei ori sub amenintarea propriilor sale patimi care par incontrolabile.

Iesirea din capcana umanismului ateu se face printr-o experiere harica a prezentei lui Dumnezeu, prin sesizarea Lui in tot ce exista, printr-un efort concret de sfintire personala. Prezenta sfinteniei lui Dumnezeu se percepe cu simturi schimbate de sfintenie. Poate ca tocmai acest lucru, lipsa unei vieti duhovnicesti reale a unor teologi a dus la ideea nefasta ca in prim-planul teologiei e mai degraba discursul teologic care ocoleste experienta, decat discursul teologic care este o urmare a experientei reale a vietii Treimii in viata noastra.

Poporul Bisericii in totalitatea sa, observam cu totii in ultimul timp, este avid de experienta reala, personala a lui Dumnezeu si cauta Parinti si Maici harismate, care sa fi avut experiente reale, mistice in viata lor. Cautandu-se experienta teologica concreta, dobandita intr-o viata de curatie interioara, de sfintenie, se elimina insa, fara prea multa judecata, teologia adanca a Bisericii, care trebuie rediscutata cu fiecare in parte.

Se greseste prin alunecarea ori numai in viata practica a Bisericii ori numai in cea contemplativa. De aceea, cei care sunt oameni ai concretului militeaza pentru gestiunea, patrimoniul si jurisdictia Bisericii, pe cand cei contemplativi refuza orice angajare prezenta pentru o abordare strict personalista a teologiei si a vietii Bisericii.

Consumismul teologic am spune se manifesta cand ca ingurgitare nemestecata a unuia din faldurile vietii Bisericii in detrimentul celorlalte, cand ca reducere a vietii Bisericii la o privire ideologica asupra credintei.

Si cand ne raportam doar partial si nu holistic la viata Bisericii nu putem avea o relatie plenara cu Dumnezeul treimic, ci vom trai din plin tot felul de tendinte extremiste.

In viziunea noastra, triadologia implica o asumare integrala a vietii Bisericii si o raportare smerita la orice asepct care tine de viata Bisericii. Oricand slujim, predicam, ajutam pe cineva, scriem sau cantam, zidim sau reparam o Biserica sau o casa, comunicam sau ne odihnim noi ne vedem prin Dumnezeu orice miscare interioara si orice actiune pe care o intreprindem.

Orice eveniment al istoriei nu trebuie separat de voia Treimii, dupa cum in fata grijilor si a mortii, a durerilor si a cataclismelor nu putem gandi si nu ne putem panica atata timp cat traim prezenta lui Dumnezeu pretutindeni.

Discutarea realitatii cand din punctul de vedere al teoriilor stiintifice despre lume, cand din punctul de vedere al credintei inseamna un mod de viata schizoid, dilematic. Un crestin ortodox trebuie sa se raporteze la teoriile stiintifice despre lume in masura in care ele indica realitati experimentale si nu ipotetice. Nu trebuie sa reducem taina, isondabilul vietii si al legaturii noastre cu Dumnezeu la simple definitii, dupa cum nici nu putem sa ne hazardam, la fiecare noua descoperire stiintifica, care e proclamata mereu ca revolutionara, atata timp cat cunoasterea onesta presupune o cercetare experimentala de durata, intre limite umane.

Prezenta lui Dumnezeu in istorie si in om este resimtita ca fiind abisala, este traita ca o realitate coplesitoare de mare adancime. Din aceasta cauza nu putem sa explicam din afara relatia noastra cu Dumnezeu, atata timp cat experienta duhovniceasca e taina vietii noastre, a relatiei noastre incomprehensibile cu Dumnezeu.

Prezenta lui Dumnezeu in istorie si in om este mereu o experienta interioara si din ea raman numai momentele consemnate si pastrate de-a lungul timpului. Analiza stiintifica a lumii cere recursul la teologie atata timp cat stiinta este o cunoastere in parametrii umani a existentei.

De aceea rolul teologiei ortodoxe nu este acela de a da un contur pur descriptiv Dumnezeului treimic ci de a arata ca El Se reveleaza si este trait ca fundamentul lumii, al omului si al Bisericii numai in relatia harica, directa pe care o avem cu El.

Pr. Drd. Piciorus Dorin Octavian.

Did you like this? Share it: