Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

Zi: 16 ianuarie 2007

Sfintii ortodocsi ai Insulelor britanice: o carte de exceptie

Intrati in locatia de aici pentru a downloada o carte exceptionala, scrisa de domnul Vlad Benea si intitulata Vietile Sfintilor Ortodocsi din Apus. Sfintii Insulelor Britanice.

Cartea a fost editata in 2006 si are 350 de pagini, fiind scrisa in limba romana. E o carte care restaureaza istoria succesiunii Sfintilor de pana la schisma din 1054 de pe meleagurile Angliei.

Pr. Drd. Piciorus Dorin Octavian.

Adevarul si puterea credintei (comentariu asupra II Cor., cap.2)

2690778930027772216odqxoj_ph.jpg

Sfantul Pavel le spune celor din Corint (cf. 2,1) ca el le-a vestit mistirion tu Teu (transliterarea expresiei din limba greaca veche) sau testimonium Christi conform Vulgatei.

In limba engleza testimony are rolul de a sublinia faptul ca Pavel a adus dovada, a certificat prezenta lui Dumnezeu in fata lor.

Sfantul Pavel le reaminteste ca el nu a venit sa le vorbeasca cu intelepciune umana, in mod filosofic despre prezenta lui Dumnezeu in lume si in om, ci el le-a adus insasi taina lui Dumnezeu, prezenta lui Dumnezeu in fiinta lor.

Nu le-a prezentat o filosofie, o strategie de viata, ci le-a adus taina lui Dumnezeu in insasi fiinta lor, nu numai in memorie. Cuvantul Taina, acest mistirion din greaca ne pune in fata unei realitati de care ne putem impartasi dar statutarea ei este de la Dumnezeu.

Tainele Biserici nu sunt creatii umane, ci sunt realitatile dumnezeiesti statutate de Dumnezeu pentru noi, prin care noi putem experia prezenta Lui reala in lume. Tocmai de aceea Dumnezeiescul Pavel vorbeste de vestirea tainei lui Dumnezeu si de faptul ca el a privit in corinteni numai pe Iisus Hristos, Rastignit pentru lume (2, 2).

La 2, 1 textul grecesc vorbeste despre: „nu stiu in voi altceva, decat pe Iisus Hristos, si pe Acesta rastignit”. In VUL avem „nu stiu intre voi altceva”, ca si in editia sinodala BOR 1988 sau in SRV (varianta spaniola a Noului Testament) si FLS (varianta franceza).

El vorbeste despre taina lui Dumnezeu in masura in care corintenii, crezand in Hristos, aveau in ei pe Iisus Hristos, pe Domnul nostru Cel rastignit, Care a biruit moartea. El vorbeste corintenilor credinciosi in Hristos, celor care recunosteau pe Hristos mort si inviat.

Taina lui Dumnezeu tine tocmai de credinta in Hristos. In masura in care Hristos si Duhul vin in tine prin Botez, in timp ce intreaga Treime Isi face locas in noi, putem cunoaste taina lui Dumnezeu, puterea tainei lui Dumnezeu in noi.

Propovaduitorul Pavel vine avand in el taina lui Dumnezeu, pe Hristos Cel mort si inviat, pe Cel preaslavit, Il propovaduieste cu frica si cu cutremur mare celor care doreau sa Il cunoasca pe Creatorul lumii si pe Mantuirorul lor (2, 3). Pavel se temea ca din cauza lui puterea lui Dumnezeu, taina lui Dumnezeu, sa nu acapareze sufletele oamenilor.

El a propovaduit in astenia (gr.) taina lui Dumnezeu, in mijlocul neputintelor proprii. Astenia din greaca, de unde vine astenia noastra de primavara, slabiciunea, starea de slabiciune ( ceea ce englezii numesc weakness) nu l-a impiedicat pe Dumnezeiescul Pavel sa propovaduiasca taina lui Dumnezeu, sa o propovaduiasca cu teama sfanta, dar si cu smerenie si bucurie sfanta.

Nici asteniile noastre nu ne impiedica sa vestim taina lui Dumnezeu, a iubirii lui Dumnezeu, cu toate ca sunt tot la fel de multe ca si in cazul lui Pavel. Taina lui Dumnezeu era in Pavel. Ea era iubirea lui Dumnezeu cu care Acesta a iubit lumea. Era taina credintei, a Treimii. A ceea ce a facut Treimea pentru Pavel si pentru lume.

Nu poti sa vorbesti despre iubirea care te-a iubit enorm de mult, de iubirea lui Dumnezeu, fara sa ai teama sfanta si fara sa te umpli de multa ravna si dragoste dumnezeiasca. Taina lui Dumnezeu este prezenta lui Dumnezeu in cei care cred in El.

In 2, 4, Pavel se explica si mai mult. Cuvintele sale nu erau cuvinte care sa induplece inteligenta umana. Propovaduirea sa nu era silogistica. Ci el a venit in fata lor cu ceva cu care nu poate veni nimeni daca nu este robul sfant al lui Dumnezeu: cu taina lui Dumnezeu „in apodixi pnevmatos ke dinameos”, propovauita „in adeverirea Duhului si a puterii”.

Cuvintele lui Pavel asadar nu erau roduri ale mintii autonome si nici nu urmareau facerea de neofiti. Cuvintele adevarului din gura lui Pavel erau pline de prezenta Sfantului Duh si de puterea de a schimba inimile, de a le converti si de a le face sa traiasca taina prezentei lui Dumnezeu in inimile lor, slava Preavesnicului Dumnezeu in viata lor.

Silogismul e bun daca are in spatele lui puterea Duhului. Daca vorbesti prin Duhul lui Dumnezeu, orice cuvant al tau lumineaza pe om. Cei care Il ascultau pe Domnul simteau ca nimeni, nimeni niciodata nu a mai vorbit ca Omul acesta. Multi Il vedeau ca pe un Profet, ca pe un Sfant…dar vedeau ca cuvintele Lui au o forta si aduc o putere in viata lor pe care nu o vedeau la niciun altul.

Pavel era cutremurator pentru cei care vedeau prezenta lui Dumnezeu in el. Era cutremurator si in acelasi timp nu te mai puteai desparti de prezenta lui, ca Sfanta Tecla. El vorbea cele ale lui Dumnezeu cu mintea lui Dumnezeu. De aceea le spune corintenilor ca credinta lor sta nu pe cuvinte umane, ci in puterea lui Dumnezeu (2, 5).

Puterea lui Dumnezeu, harul din oameni marturiseste interior despre adevarul credintei. Hristos e acolo unde e Duhul si acolo unde e Duhul e si Hristos si unde sunt cei Doi este Tatal. Si cei care cred in Treime, in Dumnezeul treimic stiu ca adevarul este cu ei, pentru ca adevarul este garantat interior de Duhul Sfant, Care il marturiseste ca fiind puternic si mantuitor.

In limba greaca dinamis inseamna putere, de unde in romana avem dinamic, dinam, dinamism…Puterea lui Dumnezeu este la modul real, actual in noi si stim in Cine credem si pe Cine iubim.

Nu iubim un Dumnezeu intamplator! Nu iubim fara logica! Nu ne pierdem in cuvinte! Ci iubim intru adevar, in adevarul si puterea credintei, potrivit dogmelor adevarului si ale Duhului sfinteniei.

Nimic in Biserica nu e aiurea, anacronic, vetust, ci e numai frumusete, har, lumina dumnezeiasca. Insa trebuie sa vezi mai departe de pacatele oamenilor, mai departe de pacatele tale, mai departe de ideile preconcepute pe care le ai. Trebuie sa vezi mai departe…

A crede e ca atunci cand incepi sa vezi prima data. A crede se petrece atunci, cand credeai ca stii totul si afli ca esti un banal ignorant, un trecator prea grabit ca sa fii bagat in seama.

In 2, 6, Sfantul Pavel ne aminteste lucruri definitorii: puterea credintei e perceputa de cei desavarsiti in sfintenie, de cei care sunt teliis (gr.), desavarsiti , adica de cei care o pot cuprinde in inima lor.

Cei desavarsiti in intelepciunea veacului viitor: acestia sunt cei care au tezaurul credintei in fiinta lor! Intelepciunea lui Dumnezeu, adica „sofian tu Teu” de care vorbeste grecul, nu este intelecpiunea acestui veac (adica: Fii cool! Fa ce vrei, ca tot o sa ajungi in…Iad!), nici nu e intelecpiune demonica    ( adica: luciferismul e calea spre luminare interioara) ci este intelepciunea de taina a lui Dumnezeu, ascunsa celor care nu isi sfintesc viata.

O taina ascunsa in inima: aceasta e taina sfinteniei! Poti sa il batjocoresti pe Sfant, poti sa il omori, poti sa ii faci ce vrei…dar nu castigi tu, ci el. El va ramane in slava lui Dumnezeu, pe cand tu, denigratorul si criminalul lui ajungi in partea celor care nu suporta iubirea, pentru ca si-au stramtorat inima, si-au facut-o prea mica, ca sa poate intra dragostea in inima lor.

Insa de la 2, 7 aflam ca credinta mantuirii, credinta noastra nu e o aparitie temporara, ci este aceea „pe care Dumnezeu a randuit-o mai inainte de veci, spre slava noastra”. Este credinta pe care Dumnezeu a proorisen (gr.), a randuit-o de mai inainte pentru ca noi sa ne slavim prin ea, sa ne indumnezeim. Si e normal sa fie asa, pentru ca credinta noastra este marturia vietii vesnice a Treimii si a iconomiei din veci, a tainei ascunse din veci a Intruparii Cuvantului si a realitatii Bisericii.

Credinta noastra nu e ceva despre ceva nou, ci despre ceva de dinainte de lume: de viata si voia lui Dumnezeu cu lumea. Taina cea din veac ascunsa, adica nestiuta de nimeni in afara Tremii, a intruparii Domnului se face cunoscuta in timp. Ea apare in timp, dar e voia din vesnicie a Treimii.

De aceea credinta noastra nu e numai de doua mii de ani, ci este vesnica, pentru ca ea contine adevarul despre viata Treimii, despre creatie, despre om, despre istoria mantuirii, despre transfigurarea lumii, despre Judecata finala si despe viata vesnica. Si adevarul credintei noastre nu se sfarseste, dupa cum nici nu a inceput candva, ci e din vesnicie, pentru ca noi vom fi vesnic cu Domnul, in lumina slavei Sale, daca ne vom gasi vrednici de Nunta Stapanului.

Credinta noastra nu a fost cunoscuta insa de stapanitorii veacului, de cei care dau trendul veacului, adica de demoni si de cei cu o viata a-religioasa ( 2, 8). Daca ar fi cunoscut adevarul adanc al credintei, adica comuniunea cu Dumnezeu, nu ar fi rastignit pe Domnul slavei, pe Domnul cel plin de slava.

Cele ale credintei au fost rezervate celor care Il iubesc pe Dumnezeu (2, 9) si pe ele ni le descopera Dumnezeu intru Duhul (2, 10). Prezenta Duhului in noi, spune Sfantul Pavel la 2, 12, are rolul de a ne face sa cunoastem cele pe care le-am primit de la Dumnezeu.

Cu alte cuvinte numai intru Duhul intelegem ce a facut Hristos pentru noi sau recunoastem prezenta lui Hristos si a Tatalui in fiinta noastra. Fara Duhul nu putem sa deschidem comoara adevarului lui Hristos si fara Hristos nu intram la Tatal, pentru ca numai Fiul ne da sa cunoastem pe Tatal si ne duce la Tatal.

Cuvintele noastre sunt cuvinte neinvatate din carti, spune Pavel (2, 13), ci inspirate de Duhul Sfant. Prin Duhul se lamuresc, se invata lucruri duhovnicesti de catre oamenii duhovnicesti.

Iar daca vine unul si spune ca tot ce am scris noi acum e o prostie si ca trebuie sa ne vedem de treaba, se vede ca unul ca acesta nu e din tabara celor duhovnicesti, invatati de Duhul si care recunosc pe Duhul din altii pentru ca Il vad pe Acesta in ei si nu se contrazic din acest motiv pe cuvinte sau in cuvinte.

Adevarul credintei sta mana in mana cu puterea credintei, adica adevarul lui Hristos este impreauna cu puterea Duhului pentru ca adevarul este si al Duhului, ca si al Tatalui iar Hristos ca si Tatal au puterea de a face minuni.

Cuvintele cu putere sunt pentru oamenii care simt in ei puterea Duhului, adica care au Duhul prin curatia vietii lor.

Sfintenia lui Dumnezeu nu locuieste in oameni care nu sunt atenti la datele credintei si nici care neaga pe Sfintii intru care Duhul a viat si viaza. Omul firesc, psihicos (gr.) sau animalis (lat.), care gandeste in limitele gandirii umane nu poate primi adevarul Duhului lui Dumnezeu, caci le considera a fi o nebunie si nici nu poate sa le inteleaga, pentru ca ele se gandesc duhovniceste, prin luminarea mintii noastre de Duhul lui Dumnezeu ( 2, 14).

De aceea omul duhovnicesc nu poate fi judecat de catre cei care nu pot trece cu mintea de cele de acum,pentru ca gandul lui Hristos, cunoasterea lui Hristos este in el si el poate sa judece, sa inteleaga, sa patrunda toate.

Adevarul si puterea credintei sunt, in concluzie, prezenta slavei Treimii in noi, prin care intelegem si gandim totul duhovniceste, potrivit cu viata veacului ce va sa vina. Orice incercare de exegeza a Scripturii, care urmareste sa o transforme intr-o filosofie sau intr-o doctrina socialo-politica se transforma intr-un fiasco. Scopul Scripturii este acela de a fi o cale autentica spre cunoasterea adevarului Treimii, spre experierea prezentei lui Dumnezeu in noi. Scriptura nu inlocuie relatia vie, energetica a noastra cu Dumnezeu, ci ne invita spre ea iar ramanerea la litera Scripturii sau deformarea ei este semn ca Scriptura nu ne-a unit cu Dumnezeul Cel Viu, ci s-a facut o piatra de sminteala pentru noi, pentru ca ne-am atins de ea fara inima buna.

Pr. Drd.  Dorin Octavian Picioruș

Non-idealismul vietii duhovnicesti

foto6.gif

Suntem acuzati de multe ori de idealism, de idealizare a vietii pentru ca vorbim despre indumnezeirea omului si spunem ca ea este reala, ca ea este traita de oameni reali. Insa nu suntem acuzati ca fantazam tot timpul, daca ne pierdem vremea in iluzii porcoase sau…dulci.

Indumnezeirea ca si fantazarea continua sunt realitati interioare si ele nu pot deranja pe cei care trec pe langa mine.

Numai ca indumnezeirea omului e traita de toti cei care, fiind in harul lui Dumnezeu, cresc in pacea, bucuria, curatia si sfintenia lui Dumnezeu, pe cand cei care isi petrec timpul in majoritatea lui printre fantezii si naluci decad mereu, fiind rosi de tot felul de intentii dezumanizante.

E penibil sa faci apologia vietii sfinte unor oameni care nu au nici in clin si nici in maneca cu viata cuvioasa, insa, pe de alta parte, singura apologie care merita sa fie facuta e la o viata sfanta.

Pentru ca nu multi dintre noi au vazut cum arata Sfintii, Sfintii reali, au tot felul de presupuneri fanteziste despre ei. E si normal sa fie asa. Insa cei care au avut privilegiul participarii la viata Sfintilor au inteles ca normalitatea vietii este normalitatea sfinteniei, ca nu trebuie sa faci nici mai mult si nici mai putin decat sa iti impropriezi viata Bisericii in fiinta ta si sa o traiesti ca autentica norma de viata.

Exista multa bucurie in asceza, in drumul curatirii de patimi. Exista multa bucurie cand invingi in tine tendinta de a fuma, de a bea, de a curvi, de a minti, de a fura… In spatele tuturor acestor victorii interioare sta mult har si multa libertate. Sta tocmai pacea noastra, relaxarea noastra autentica.

Ne castigam libertatea scapand de ceea ce ne subjuga. Fiecare patima care ajunge sa taca, pe care harul lui Dumnezeu o anihileaza in noi, prin efortul nostru constant de a lupta cu patimile din noi, ne lasa mai impacati, ne uneste mintea si inima si vointa noastra, actiunile noastre.

Soteriologia ca realitate interioara nu poate fi negata decat de cei care nu o experimenteaza. Asa cum nu poti nega dragostea din cineva daca ea exista, tot la fel nu poti intreba daca exista Dumnezeu atata timp cat tu nu esti inceputul si ar fi trebuit sa te intrebi mai intai de toate de ce exist eu si cine imi da dreptul sa ma intreb despre altcineva decat mine sau despre Creatorul meu, atata timp cat eu sunt o enigma pentru mine.

Spun raspicat: crestinii ortodocsi nu traiesc in vise si nici in copac, ci in har! Cei care simt in ei harul lui Dumnezeu stiu ca sunt fiii lui Dumnezeu, pentru care Hristos Dumnezeu si-a varsat sfantul Sau sange si ca Sfantul Duh viaza intru ei si striga catre Tatal. Realitatea noastra interioara e o minune si nu un paradis in destramare.

Minunea credintei se vede din minunea de om pe care o creeaza. Cel care a inceput sa traiasca duhovniceste in Biserica se pocaieste pentru viata traita aiurea, pe cand nu stia ca cel mai important lucru este intimitatea cu Dumnezeu.

Si pocainta, paradoxal, arata ca orice fel de idealism, de viata descentrata, de viata traita pe muchia prapastiei nu are nici o finalitate pozitiva. Daca ti-e rusine cu ce esti sau cu ce ai fost e semn ca stii cruda realitate a idealismului existential.

Insa exista si cazuri de oameni care cred ca ce atinge trupul nu atinge si sufletul. Cu alte cuvinte ca nu exista o repercusiune interioara a faptelor noastre.

Pocainta arata insa ca orice ne atinge, orice se intersecteaza cu noi ne modifica. Ne modifica in bine sau in rau. Dar aceasta modificare in rau pe care ne-o aduce pacatul ( pentru ca viata interioara e dinamica si harul poate sa rezideasca pe om in fiecare clipa) este renovata prin har, si harul ne face plini de lumina dumnezeiasca.

Icoana invierii Domnului este icoana ce prezinta extrem de concret starea reala a indumnezeirii noastre. Asa cum El, trupul si sufletul Sau s-au umplut de lumina dumnezeirii Sale, tot la fel si noi ne vom umple total de lumina, daca ne vom curati de patimi si vom fi in viata vesnica plini de lumina Dumnezeirii.

Trairea acestei realitati indumnezeitoare nu e o fantezie, ci cea mai mare implinire! Cei ce ne acuza de idealism, de viata traita de pomana se insala amarnic, atata timp cat nu pot sa observe interioritatea noastra, tocmai din cauza intunericului demonic din viata lor.

Cand ne botezam, prin exorcismele Botezului, scoatem afara pe demonii din om, care sunt incuibati in om si ne umplem de harul Prea Sfintei Treimi. Pe masura ce crestem in varsta si
ne afundam in rele, incepem sa simtim tot mai firav harul Treimii in noi sau nu mai il simtim deloc.
Indumnezeirea omului inseamna tocmai readucerea in noi, prin pocainta si iertarea pacatelor, puterea de a simti in noi harul lui Dumnezeu, pe care l-am primit la Sfantul Botez, si trairea permanenta in harul lui Dumnezeu.

Tocmai de aceea am spus ca viata duhovniceasca e o viata normala, e viata cotidiana, pentru ca e viata intru Duhul de fiecare zi.

Noi traim cu Duhul Sfant si ne bucuram intru El. E trist, stim, cel care nu are nici o bucurie, care nu are bucuria lui in Domnul si care nu vede nici o fericire in viata lui in afara fericirilor telurice, descentrate, castigate prin multa sudoare.

Pentru un om duhovnicesc e mai dulce si intaritoare citirea si meditarea la un text al Scripturii decat o excursie in Alpi sau in Banglades. E mai frumoasa linistea rugaciunii decat o zbantuiala hip-hopista sau un rock de toata noaptea si cea mai mare bucurie e sa te impartasesti cu Domnul decat sa castigi la loto 1 miliard de euro.

Cine nu crede acest lucru inseamna ca este inca trupesc la minte sau nu vede cat efort depune el sa fie bucuros, sa aiba o bucurie lamentabila, dar sa o aiba, si cat de putin efort depune omul care se roaga si traieste smerit si are o bucurie care se castiga cu putin efort, pentru ca e dar: e darul lui Dumnezeu.

Ca sa isi procure placere, un tanar se duce si cerseste o noapte de sex cu prietena lui sau cu o straina. Un om duhovnicesc isi procura placere duhovniceasca, liniste duhovniceasca, bucurie duhovniceasca privind curat lumea, pe oameni si rugandu-se pentru ei. Epuizarea tanarului se termina cu rusine si cu neimplinire interioara. Orele de rugaciune ale omului duhonicesc se termina bine: se termina cu pace.

Si cel care si-a cautat pacea in droguri, in sex, in alcool nu stie cat de usor o gasesti in rugaciunea in care iti ceri iertare lui Dumnezeu pentru pacate si recunosti ca fara El nu esti viu.

Diferenta de optica conteaza. Eu mizez pe implinirea duhovniceasca atata timp cat stiu, din propria-mi experienta, cat de devastatoare este viata traita aiurea, fara sens, fara smerenie.

Am fost un scriitor postmodern care a crezut ca bucuria inseamna risipa de energie. Acum sunt un preot ortodox care am fost furat literaturii de catre Dumnezeu, pentru ca sa imi gasesc pacea sau Dumnezeu mi-a dat pacea Sa, ca sa vad ce trebuie sa stea in spatele cuvintelor pe care le scriem.

Daca nu avem pacea sau daca dupa cuvintele noastre ne paraseste pacea Sfantului Duh scrisul nostru e ceva care nu ne tine de foame. Am invatat ca scrisul ingrasa, hraneste, tocmai cand am inceput sa vad logica supradumnezeiasca a evenimentelor care se petrec cu oamenii si cu istoria.

Pr. Drd. Piciorus Dorin Octavian.

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén

ücretsiz porno