foto6.gif

Suntem acuzati de multe ori de idealism, de idealizare a vietii pentru ca vorbim despre indumnezeirea omului si spunem ca ea este reala, ca ea este traita de oameni reali. Insa nu suntem acuzati ca fantazam tot timpul, daca ne pierdem vremea in iluzii porcoase sau…dulci.

Indumnezeirea ca si fantazarea continua sunt realitati interioare si ele nu pot deranja pe cei care trec pe langa mine.

Numai ca indumnezeirea omului e traita de toti cei care, fiind in harul lui Dumnezeu, cresc in pacea, bucuria, curatia si sfintenia lui Dumnezeu, pe cand cei care isi petrec timpul in majoritatea lui printre fantezii si naluci decad mereu, fiind rosi de tot felul de intentii dezumanizante.

E penibil sa faci apologia vietii sfinte unor oameni care nu au nici in clin si nici in maneca cu viata cuvioasa, insa, pe de alta parte, singura apologie care merita sa fie facuta e la o viata sfanta.

Pentru ca nu multi dintre noi au vazut cum arata Sfintii, Sfintii reali, au tot felul de presupuneri fanteziste despre ei. E si normal sa fie asa. Insa cei care au avut privilegiul participarii la viata Sfintilor au inteles ca normalitatea vietii este normalitatea sfinteniei, ca nu trebuie sa faci nici mai mult si nici mai putin decat sa iti impropriezi viata Bisericii in fiinta ta si sa o traiesti ca autentica norma de viata.

Exista multa bucurie in asceza, in drumul curatirii de patimi. Exista multa bucurie cand invingi in tine tendinta de a fuma, de a bea, de a curvi, de a minti, de a fura… In spatele tuturor acestor victorii interioare sta mult har si multa libertate. Sta tocmai pacea noastra, relaxarea noastra autentica.

Ne castigam libertatea scapand de ceea ce ne subjuga. Fiecare patima care ajunge sa taca, pe care harul lui Dumnezeu o anihileaza in noi, prin efortul nostru constant de a lupta cu patimile din noi, ne lasa mai impacati, ne uneste mintea si inima si vointa noastra, actiunile noastre.

Soteriologia ca realitate interioara nu poate fi negata decat de cei care nu o experimenteaza. Asa cum nu poti nega dragostea din cineva daca ea exista, tot la fel nu poti intreba daca exista Dumnezeu atata timp cat tu nu esti inceputul si ar fi trebuit sa te intrebi mai intai de toate de ce exist eu si cine imi da dreptul sa ma intreb despre altcineva decat mine sau despre Creatorul meu, atata timp cat eu sunt o enigma pentru mine.

Spun raspicat: crestinii ortodocsi nu traiesc in vise si nici in copac, ci in har! Cei care simt in ei harul lui Dumnezeu stiu ca sunt fiii lui Dumnezeu, pentru care Hristos Dumnezeu si-a varsat sfantul Sau sange si ca Sfantul Duh viaza intru ei si striga catre Tatal. Realitatea noastra interioara e o minune si nu un paradis in destramare.

Minunea credintei se vede din minunea de om pe care o creeaza. Cel care a inceput sa traiasca duhovniceste in Biserica se pocaieste pentru viata traita aiurea, pe cand nu stia ca cel mai important lucru este intimitatea cu Dumnezeu.

Si pocainta, paradoxal, arata ca orice fel de idealism, de viata descentrata, de viata traita pe muchia prapastiei nu are nici o finalitate pozitiva. Daca ti-e rusine cu ce esti sau cu ce ai fost e semn ca stii cruda realitate a idealismului existential.

Insa exista si cazuri de oameni care cred ca ce atinge trupul nu atinge si sufletul. Cu alte cuvinte ca nu exista o repercusiune interioara a faptelor noastre.

Pocainta arata insa ca orice ne atinge, orice se intersecteaza cu noi ne modifica. Ne modifica in bine sau in rau. Dar aceasta modificare in rau pe care ne-o aduce pacatul ( pentru ca viata interioara e dinamica si harul poate sa rezideasca pe om in fiecare clipa) este renovata prin har, si harul ne face plini de lumina dumnezeiasca.

Icoana invierii Domnului este icoana ce prezinta extrem de concret starea reala a indumnezeirii noastre. Asa cum El, trupul si sufletul Sau s-au umplut de lumina dumnezeirii Sale, tot la fel si noi ne vom umple total de lumina, daca ne vom curati de patimi si vom fi in viata vesnica plini de lumina Dumnezeirii.

Trairea acestei realitati indumnezeitoare nu e o fantezie, ci cea mai mare implinire! Cei ce ne acuza de idealism, de viata traita de pomana se insala amarnic, atata timp cat nu pot sa observe interioritatea noastra, tocmai din cauza intunericului demonic din viata lor.

Cand ne botezam, prin exorcismele Botezului, scoatem afara pe demonii din om, care sunt incuibati in om si ne umplem de harul Prea Sfintei Treimi. Pe masura ce crestem in varsta si
ne afundam in rele, incepem sa simtim tot mai firav harul Treimii in noi sau nu mai il simtim deloc.
Indumnezeirea omului inseamna tocmai readucerea in noi, prin pocainta si iertarea pacatelor, puterea de a simti in noi harul lui Dumnezeu, pe care l-am primit la Sfantul Botez, si trairea permanenta in harul lui Dumnezeu.

Tocmai de aceea am spus ca viata duhovniceasca e o viata normala, e viata cotidiana, pentru ca e viata intru Duhul de fiecare zi.

Noi traim cu Duhul Sfant si ne bucuram intru El. E trist, stim, cel care nu are nici o bucurie, care nu are bucuria lui in Domnul si care nu vede nici o fericire in viata lui in afara fericirilor telurice, descentrate, castigate prin multa sudoare.

Pentru un om duhovnicesc e mai dulce si intaritoare citirea si meditarea la un text al Scripturii decat o excursie in Alpi sau in Banglades. E mai frumoasa linistea rugaciunii decat o zbantuiala hip-hopista sau un rock de toata noaptea si cea mai mare bucurie e sa te impartasesti cu Domnul decat sa castigi la loto 1 miliard de euro.

Cine nu crede acest lucru inseamna ca este inca trupesc la minte sau nu vede cat efort depune el sa fie bucuros, sa aiba o bucurie lamentabila, dar sa o aiba, si cat de putin efort depune omul care se roaga si traieste smerit si are o bucurie care se castiga cu putin efort, pentru ca e dar: e darul lui Dumnezeu.

Ca sa isi procure placere, un tanar se duce si cerseste o noapte de sex cu prietena lui sau cu o straina. Un om duhovnicesc isi procura placere duhovniceasca, liniste duhovniceasca, bucurie duhovniceasca privind curat lumea, pe oameni si rugandu-se pentru ei. Epuizarea tanarului se termina cu rusine si cu neimplinire interioara. Orele de rugaciune ale omului duhonicesc se termina bine: se termina cu pace.

Si cel care si-a cautat pacea in droguri, in sex, in alcool nu stie cat de usor o gasesti in rugaciunea in care iti ceri iertare lui Dumnezeu pentru pacate si recunosti ca fara El nu esti viu.

Diferenta de optica conteaza. Eu mizez pe implinirea duhovniceasca atata timp cat stiu, din propria-mi experienta, cat de devastatoare este viata traita aiurea, fara sens, fara smerenie.

Am fost un scriitor postmodern care a crezut ca bucuria inseamna risipa de energie. Acum sunt un preot ortodox care am fost furat literaturii de catre Dumnezeu, pentru ca sa imi gasesc pacea sau Dumnezeu mi-a dat pacea Sa, ca sa vad ce trebuie sa stea in spatele cuvintelor pe care le scriem.

Daca nu avem pacea sau daca dupa cuvintele noastre ne paraseste pacea Sfantului Duh scrisul nostru e ceva care nu ne tine de foame. Am invatat ca scrisul ingrasa, hraneste, tocmai cand am inceput sa vad logica supradumnezeiasca a evenimentelor care se petrec cu oamenii si cu istoria.

Pr. Drd. Piciorus Dorin Octavian.

Did you like this? Share it: