Intre aberatie si intoleranta in filosofie

metamorphosis-of-the-poppy-print-c10071623.jpeg

Acest articol este o continuare a celui pe care il gasiti in pagina de aici.


Articolul d-lui Sorin Lavric, „Filosofia ca act de credinta”, din nr. 11/ 2006 al revistei „Idei in dialog” a starnit reactii diferite. Noi am luat atitudine pe blog, pentru a atrage atentia ca nu ne recunoastem in ceea ce crede domnia sa ca ar fi sentimentele unui crestin atunci cand citeste Scripturile Sfinte si nici nu identificam credinta noastra cu seductia puterii, ci dimpotriva, avem sa ne asteptam numai la atitudini ostile din partea puterii lumesti si a curentelor care sunt la putere in lume.

Nici bransa filosofilor nu a stat cu mainile in san, nepasatoare, in fata a ceea ce domniile lor catalogheaza ca o atitudine „iconoclasta” a filosofului Sorin Lavric in fata unei intregi istorii a filosofiei, incepand de la Aristotel si pana la Hegel. In consecinta, in numarul urmator al revistei, d-l Stefan Vianu ia atitudine („Filozofia si revolta omului de azi”), intr-un mod in care, in opinia noastra, ii jigneste inteligenta d-lui Lavric, oferindu-i definitii filosofice la modul pedagogic cel mai pueril si mai pedant cu putinta. Nu vrem sa retinem decat un singur lucru din acest articol, anume dovada pe care autorul sau o aduce in spiritul instituirii filosofiei ca adevar obiectiv, nu numai ca adevar al mintii umane imaginative, cum sustine d-l Lavric (afirmatie cu care suntem si noi de acord); prin urmare, spune d-l Vianu: „cum au ajuns marii filozofi sa insire mii de pagini de nonsensuri crezand ca spun ceva?” (p. 20)

In virtutea acestei intrebari esentiale, pe care dansul a subliniat-o in articol, domnia sa ar trebui ca sa citeasca alte mii de pagini din alti mii de autori din alte zeci de domenii si sa renunte la filosofie, daca simplul fapt de a scrie mii de pagini te face infailibil la non-sens.

Mai mult decat atat, daca noi, ortodocsii, venim si aducem argumentul miilor si milioanelor de pagini de teologie sau morala ortodoxa (din care mai mult de jumatate s-au pierdut), scrise de Sfintii si teologii ortodocsi, singura reactie cu care am fi tratati ar fi sa ni se rada in nas. Numai Sfantului Fotie cel Mare (sec. X), spre exemplu, i s-au ars de catre inamicii sai, 8 saci de scrieri!

In fine, in numarul curent al revistei „Idei in dialog”, ambii filosofi isi reitereaza punctul de vedere, continuand disputa. Ceea ce a inteles d-l Sorin Lavric, anume faptul ca gandirea este preponderent imaginativa si ca este bombardata de „sugestionari psihice”, la care reactioneaza pozitiv sau negativ si prin urmare, nu se vede nicaieri libertate deplina, nu este decat definitia omului cazut, a omului lipsit de orice transcendenta, care nu are niciun „instrument” interior de masurare a adevarului din lucruri, care merge adulmecand mirosul „puterii” si al „seductiei” in ceea ce i se prezinta drept veritabil in aceasta lume.

D-l Lavric nici nu stie ca ceea ce afirma dansul despre sine nu este decat confirmarea, portretul pe care Biserica il face de milenii omului cazut din Rai si care e amagit de diavoli in fel si chip, mai ales prin gandurile si imaginatiile pe care acestia i le insufla si tocmai de aceea rugaciunea mintii sau rugaciunea cu mintea in inima are drept scop curatirea mintii de ganduri patimase si a sufletului de patimi.

D-l Lavric spune ca nu crede in Dumnezeu „pentru simplul fapt ca nu am nicio dovada ca, undeva in realitate, ar exista ceva purtand numele acesta” („Filosofia de amvon”, p. 27). Insa Dumnezeu e foarte „palpabil” in Biserica, unde noi Ii mancam adesea Preasfantul Trup si Preacuratul Sange si ne unim cu El, iar prezenta Lui in suflet este inconfundabila si incomparabila cu orice experienta si cu orice bucurie omeneasca.

D-l Stefan Vianu replica, dar replica domniei sale se mentine dezamagitor in acelasi cadru ideologic sec („Ce e brut nu e (neaparat) bun”). D-l Vianu ii preda d-lui Lavric, din nou, pe un ton de superioritate filosofica, niste notiuni absolut elementare, care pot fi contestate si de un student oarecare. Elementaritatea si banalitatea explicatiilor dumnealui, desi cu pretentii mari, nu au darul sa lamureasca pe nimeni, nici pe colegul sau de breasla si nici pe noi.

Am dat insa peste o fraza care, in ciuda a tot ceea ce vrea sa afirme d-l Vianu in articolul sau, nu face decat sa ii dea suta la suta dreptate d-lui Lavric: „Din fericire exista si azi un alt mod de a intra in contact cu operele filozofilor decat stearpa exegeza; mai exista oameni care dovedesc prin scrisul si cuvantul lor ca aceasta disciplina este pentru ei ceva viu. Acesti truditori considera ca zecile de mii de ore consacrate lecturii operelor filozofice si meditatiei nu sunt timp pierdut. Prin meditatie continutul acestor opere devine carne din carnea lor” (p. 28).

Repet, prin urmare, daca noi, ca ortodocsi, am prezenta acelasi argument, d-l Vianu probabil ca si-ar astupa urechile. Surprinzator insa, pentru a-si dovedi abnegatia sa pentru filosofie, totala sa daruire, d-l Vianu incearca sa ne convinga folosind o expresie biblica.

Dar daca noi ii spunem, domniei sale si intregii tagme filosofice, ca prin rugaciune, Spovedanie, Impartasanie, prin citirea Scripturilor Sfinte si prin trairea in ritm liturgic a vietii ne simtim vii, devenim „carne din carnea” lui Hristos, ca cei pe care El ii face madulare vii ale Trupului Sau Viu, de ce nu ne cred?

De ce e mai nobil sa devii „carne din carnea” ideilor filosofice, un trup cu abstractiunile mentale, decat un trup cu Hristos, Dumnezeu-omul?

Prin aceste afirmatii insa d-l Vianu nu face decat sa-i dea dreptate d-lui Lavric, in afirmatiile acestuia ca filosofia nu este decat o credinta, o optiune de a crede in altceva decat in Dumnezeu.

Ignorarea si dispretuirea crestinismului insa nu ne mai mira, intr-o societate moderna si postmoderna in care, asa cum constata d-l H. R. Patapievici in articolul sau de pe ultima pagina, „ura fata de crestinism, exprimata prin libertatile pe care ni le luam impotriva traditiei lui, a devenit aproape unicul continut spiritual al modernitatii noastre”.

Drd.  Gianina Maria-Cristina Piciorus

Aurelian Pavelescu si dezamorsarea enigmei

Interviul domnului Aurelian Pavelescu de la OTV, de pe data de 19 ianuarie 2007. Se stia bomba din ianuarie de la sfarsitul anului 2006. Biletelul era pus in plan. Domnul Pavelescu spune ca 40 de angajati ai serviciilor secrete de la Cotroceniamenajeaza imaginea presedintelui in media.

Suntem intr-un moment de criza politica. Ca in 1998. PSD pune la cale procedura de suspendare a presedintelui. Domnul Bodu a fost concendiat. Premierul va contracara orice atac al presedintelui la nivelul imaginii publice. PSD cere demisia premierului si suspendarea presedintelui. PSD-ul vrea din nou la putere.

Se pun bazele daramarii puterii alese in 2004. Presedintele Basescu este cel care darama actuala putere. Populatia este dezamagita. O greseala imensa a presedintelui.

PSD reclama democratia, dupa ce a fost un partid-stat inainte de 2004. Ii pare rau de promisiunile Aliantei DA, care nu s-au implinit. Domnul Pavelescu regreta ca a facut campanie cu presedintele Basescu.

Iesirea celor de la PIN din Alianta a fost in 2005 un avertisment. Alianta va merge pana in 2008 dar va merge la vale. PNTCD a fost inlaturat de la putere prin actiunile lui Basescu, Valeriu Stoica… PNTCD trebuie sa revina pe scena, spune domnul avocat.

Pr. Drd. Piciorus Dorin Octavian

Tacerea din fata Portii sarutului

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=TkbRv_ZXUu8]

Intotdeauna Constantin Brancusi ne va mai invata ceva important despre tacere si despre regasirea de sine. Numai cand renunti la multul care te acopera, regasesti simplitatea. Si simplitatea e majestuoasa fata a sfinteniei.

Pr. Drd. Piciorus Dorin Octavian

Nevroze de rating

362504649_4ed23aa71f.jpg

Cred ca am ajuns mult prea departe cu psihoza ratingului si cu ceea ce facem pentru el. Televiziunile, ziarele, siteurile, blogurile, scad pe zi ce trece, per-total, consistenta informatica,prestigiul pentru munca, normalitatea informatiei si se dedau la cancanuri si pornografie verbala sau imagistica.

Devenim lamentabili din ce in ce mai mult. Se anunta doua noi televiziuni ( Cosmo TV, a domnului Vadim si Becali TV a domnului George Becali), o noua fata a postului Romatica prin doamna Teodora, dar pana unde suntem dispusi sa mergem cu destrabalarea si cu incultura?

Am observat ca difuzarea manelelor a coborat in grila de programe si s-a stabilizat tot mai mult talk-showul si amuzamentul dezmatat. Cand gasesti un interviu normal, o discutie si un zambet cu capul pe umeri este un eveniment.

Ieri am vazut un nou interviu cu doamna Mociornita la National TV si am vazut prin dumneaei, un fel de normalitate care mi-ar placea sa existe mai des pe ecrane. Emisiunea domnului Patapievici de pe TVR Cultural, joia, si Altfel-ul de duminica, ca si Garantat 100% au ramas printre rarerele emisiuni unde poti respira normalitate.

Trebuie sa intelegem odata, ca nu putem merge cu anormalitatea programelor pana la cote insuportabile, si sa mai putem sa fim, in acelasi timp, oameni echilibrati. Acest mod de a fi al omului extremelor e cel mai daunator lucru la nivel personal.

Prea mult dezgust in ceea ce facem sau prea multa facilitate. Scriem lucruri usoare si le mestecam pe nerasuflate. Ne plictisim prea repede de noi si de ideile noastre si in acelasi timp incepem sa uitam foarte repede, de la zi la zi, ce se petrece cu noi si cu lumea in care traim.

Trebuie sa diminuam goana dupa rating! Trebuie sa ne punem pe construit lucruri serioase si sa nu mai fugim dupa a fi primii in top.

Pr. Drd. Piciorus Dorin Octavian.

Bossuet şi Sfântul Antim Ivireanul sau despre denigrarea iubirii adevărate în profitul mândriei exaltate

325px-jacques-benigne_bossuet_2.jpg

Citind predicile lui Bossuet, ne dăm seama că el este cu predilecţie un panigirist de primă mână, un encomiast, indiferent de natura predicii sale: panegiric propriu-zis, omilie funebră, etc. De fapt, omiliile sale funebre sunt tot nişte panegirice la aşa numite persoane „sfinte”, prin viaţa lor, după cum susţine autorul, chiar dacă ele nu fuseseră canonizate de Biserica Catolică şi nici nu ştiu dacă au fost canonizate vreodată.

Predicile lui Bossuet sunt întotdeauna precedate de un motto biblic – care poate deveni uneori leit-motiv –, omilia fiind încărcată cu nenumărate citate biblice, de preferinţă din Noul Testament. El a fost numit „cel mai mare liric al secolului XVII”. În ce ne priveşte, îl considerăm un reprezentant al catolicismului efervescent şi exaltat.

Din această perspectivă, el priveşte nerealist apariţia confesiunlor protestante, pe care le consideră o pedeapsă dumnezeiască de scurtă durată (Bossuet, „Oraisons funebres”, Ed. La Renaissance du livre, Paris, f. a., p. 15).

Predicile lui au o mare întindere şi nu cunosc pauze sau întreruperi. Numai că Bossuet are o percepţie nelimitată asupra propriilor sale capacităţi oratorice şi teologice („…trebuie să mă ridic deasupra destinului uman, pentru a face să tremure orice creatură la judecăţile lui Dumnezeu” – p. 17) şi cel puţin o percepţie disproporţionată în ce priveşte destinul persoanelor la în mormântarea cărora predică.

Astfel, în „Oraison funebre de Henriete-Marie de France”, el spune că regina, „venind să primească sceptrul Marii Britanii, ea vedea, ca să zicem aşa, undele îndoindu-se sub ea şi valurile supunându-se stăpânei mărilor” (p. 28), şi o compară cu Sfânta Iudita, cu Sfânta Estera, cu Sfântul David (ca umilinţă!), iar durerea aceleia i se părea mai mare decât plângerile Sfântului Ieremia.

În „Oraison funebre de Henriette-Anne d’ Angleterre, duchesse d’ Orleans”, Bossuet consideră adunarea în faţa căreia vorbeşte „cea mai ilustră adunare din univers” (p. 35), iar despre prinţesa moartă şi despre casa regală a Franţei are următoarele cuvinte (care se regăsesc şi în alte omilii): „…ce ar putea fi în univers mai distins decât prinţesa de care vorbesc?” (p. 36); „Văd casa [regală a] Franţei,cea mai mare, fără asemănare, în tot universul” (ibidem); prinţesa „era în mijlocul binecuvântărilor tuturor popoarelor” şi era „ceea ce are universul mai înalt” (p. 37); ea ocupa locul al doilea în Franţa (după regină), „pe care demnitatea unui regat atât de mare îl face să se asemene cu ceea ce este pe locul întâi în estul lumii” (ibid.) şi era „prinţesa cea mai iubită din tot universul” (p. 39).

13620_poza.jpg

În aceste condiţii (şi nu am terminat cu exemplificările), în exegeza românească Sfântul Antim Ivireanul a fost adesea comparat cu Bossuet, în ceea ce priveşte lirismul, poezia stilului, însă unii critici au încercat să facă această comparaţie în defavoarea Mitropolitului nostru. George Ivaşcu apreciază, pe nedrept, că Sfântul Antim „ar fi devenit un Bossuet român, dacă ar fi avut simţul grandios al destinului uman” („Istoria literaturii române”, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1969, vol. I, p. 231).

Credem însă că există o mare diferenţă între ceea ce este cu adevărat grandios şi grandomanie, iar în ceea ce-l priveşte pe Bossuet, este limpede că avem de-a face cu grandomanie, cu exagerări incredibile ale trăsăturilor unor persoane care, în afară de faptul că erau nişte personalităţi nobiliare în epocă, nu mai au nicio altă calitate şi nici nu a mai auzit nimeni despre aceste persoane. În niciun caz ele nu au fost niciodată idolii unei lumi întregi, aşa cum susţine oratorul francez.

Şi Sfântul Antim vorbea despre „stăpâna mărilor”, dar se referea la luna de pe cer, care luminează noaptea şi care era simbol fie al Sfântului Pavel, fie al Luminii dumnezeieşti.

Ne mirăm că George Ivaşcu, văzând la Sfântul Antim „o undă de fanatism şi acea lipsă de supleţe care face dintr-însul un cenzor al veacului” (p. 230), nu vedea, în schimb, niciun pic de fanatism, nici naţionalist, nici religios, la Bossuet. Dacă Sfântul Antim ar fi vorbit în termeni cât de cât asemănători cu cei ai lui Bossuet, despre Stanca Brâncoveanu (+1714) sau despre Pulheria Mavrocordat (+1716), toată critica românească l-ar fi considerat patetic şi deplasat şi executant de temenele la poalele domnitorilor, aşa cum s-a şi grăbit să-l califice în urma parenezei sale în versuri, „Sfăturiri creştine-politice”, dedicate lui Şerban Cantacuzino, în care spune că domnitorul este icoană a lui Dumnezeu pe pământ, deşi nu face decât să dea glas unei străvechi concepţii bizantine.

Dacă ne-am opri numai aici cu exemplificările, şi tot ar fi de ajuns ca să demonstrăm că Bossuet avea un „simţ al grandorii destinului uman” cel puţin „excentric”, că exagera şi era mai exaltat decât se cuvenea să fie.

În ce priveşte stilul predicilor, el poate fi considerat poetic – strict literar vorbind, din punctul de vedere al figurilor de stil – dar nu se poate vorbi de un lirism interior, de un sentiment autentic, ci de un sentiment în mod conştient exagerat, de o hiperbolizare a realităţii obositoare prin redundanţă, mai ales atunci când este vorba de destine umane care nici măcar nu au rămas în istorie şi ale căror nume au căzut în desuetudine şi uitare.

Astfel, în „Oraison funebre de Marie-Therese d’ Autriche, infante d’Espagne”, Franţa este numită „regatul cel mai ilustru care a existat vreodată sub soare, în faţa lui Dumnezeu şi a oamenilor: în faţa lui Dumnezeu, de o inalterabilă puritate a credinţei…” (op.cit., p. 61) – ceea ce este o exagerare evidentă şi dovedeşte un profund nerealism şi un orgaoliu naţional ce nu este nici pe departe creştinesc.

Iar despre prinţesa decedată se afirmă: „Astfel viaţa sa şi moartea sa, pline de sfinţenie şi de graţie, au devenit o învăţătură pentru umanitate. Secolul nostru nu putea cunoaşte ceva mai desăvârşit, pentru că nu vedea nicăieri unite o asemenea măreţie a elevaţiei şi o asemenea puritate” (p. 59) – cuvinte gratuite despre o ilustră necunoscută, cum s-ar spune, care este asemănată, în privinţa „virtuţilor” sale, nici mai mult, nici mai puţin, decât cu: Sfântul David, Sfântul Ilie, Sfântul Ioan Botezătorul, Sfântul Avraam (p. 71-74) şi chiar cu Sfânta Fecioară: „Regina, plină de credinţă, nu şi-a propus un model mai prejos decât al Mariei”.

În acelaşi fel, ”Oraison funebre d’ Anne Gonzague de Cleves, Princesse palatine” este „suprarealist”, zicem noi, fiind asemănătoare panegiricului închinat Teresei d’Avila.

Toate aceste predici sunt împănate cu ceea ce în Biserica Ortodoxă ar fi imediat semnalate ca blasfemii la adresa Preacuratei şi a Sfinţilor (cel mai adesea reginele sau prinţesele cu pricina, care s-au pierdut în negura uitării, îi întrec pe Sfinţii Vechiului sau Noului Testament prin „smerenia” sau „iubirea” lor), iar în ceea ce priveşte poezia oratoriei sale, ea este numai o podoabă exterioară, plastică, a predicii, o ornamentaţie stilistică ieftină, atâta vreme cât este falsă, în timp ce lirismul interior al predicilor Sfântului Antim Ivireanul este întemeiat pe adevăr şi este motivat de o dragoste adâncă de Dumnezeu, de toţi Sfinţii şi de toţi oamenii, dragoste pentru şi prin care Sfântul Antim a trăit şi a murit ca un Martir.