325px-jacques-benigne_bossuet_2.jpg

Citind predicile lui Bossuet, ne dăm seama că el este cu predilecţie un panigirist de primă mână, un encomiast, indiferent de natura predicii sale: panegiric propriu-zis, omilie funebră, etc. De fapt, omiliile sale funebre sunt tot nişte panegirice la aşa numite persoane „sfinte”, prin viaţa lor, după cum susţine autorul, chiar dacă ele nu fuseseră canonizate de Biserica Catolică şi nici nu ştiu dacă au fost canonizate vreodată.

Predicile lui Bossuet sunt întotdeauna precedate de un motto biblic – care poate deveni uneori leit-motiv –, omilia fiind încărcată cu nenumărate citate biblice, de preferinţă din Noul Testament. El a fost numit „cel mai mare liric al secolului XVII”. În ce ne priveşte, îl considerăm un reprezentant al catolicismului efervescent şi exaltat.

Din această perspectivă, el priveşte nerealist apariţia confesiunlor protestante, pe care le consideră o pedeapsă dumnezeiască de scurtă durată (Bossuet, „Oraisons funebres”, Ed. La Renaissance du livre, Paris, f. a., p. 15).

Predicile lui au o mare întindere şi nu cunosc pauze sau întreruperi. Numai că Bossuet are o percepţie nelimitată asupra propriilor sale capacităţi oratorice şi teologice („…trebuie să mă ridic deasupra destinului uman, pentru a face să tremure orice creatură la judecăţile lui Dumnezeu” – p. 17) şi cel puţin o percepţie disproporţionată în ce priveşte destinul persoanelor la în mormântarea cărora predică.

Astfel, în „Oraison funebre de Henriete-Marie de France”, el spune că regina, „venind să primească sceptrul Marii Britanii, ea vedea, ca să zicem aşa, undele îndoindu-se sub ea şi valurile supunându-se stăpânei mărilor” (p. 28), şi o compară cu Sfânta Iudita, cu Sfânta Estera, cu Sfântul David (ca umilinţă!), iar durerea aceleia i se părea mai mare decât plângerile Sfântului Ieremia.

În „Oraison funebre de Henriette-Anne d’ Angleterre, duchesse d’ Orleans”, Bossuet consideră adunarea în faţa căreia vorbeşte „cea mai ilustră adunare din univers” (p. 35), iar despre prinţesa moartă şi despre casa regală a Franţei are următoarele cuvinte (care se regăsesc şi în alte omilii): „…ce ar putea fi în univers mai distins decât prinţesa de care vorbesc?” (p. 36); „Văd casa [regală a] Franţei,cea mai mare, fără asemănare, în tot universul” (ibidem); prinţesa „era în mijlocul binecuvântărilor tuturor popoarelor” şi era „ceea ce are universul mai înalt” (p. 37); ea ocupa locul al doilea în Franţa (după regină), „pe care demnitatea unui regat atât de mare îl face să se asemene cu ceea ce este pe locul întâi în estul lumii” (ibid.) şi era „prinţesa cea mai iubită din tot universul” (p. 39).

13620_poza.jpg

În aceste condiţii (şi nu am terminat cu exemplificările), în exegeza românească Sfântul Antim Ivireanul a fost adesea comparat cu Bossuet, în ceea ce priveşte lirismul, poezia stilului, însă unii critici au încercat să facă această comparaţie în defavoarea Mitropolitului nostru. George Ivaşcu apreciază, pe nedrept, că Sfântul Antim „ar fi devenit un Bossuet român, dacă ar fi avut simţul grandios al destinului uman” („Istoria literaturii române”, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1969, vol. I, p. 231).

Credem însă că există o mare diferenţă între ceea ce este cu adevărat grandios şi grandomanie, iar în ceea ce-l priveşte pe Bossuet, este limpede că avem de-a face cu grandomanie, cu exagerări incredibile ale trăsăturilor unor persoane care, în afară de faptul că erau nişte personalităţi nobiliare în epocă, nu mai au nicio altă calitate şi nici nu a mai auzit nimeni despre aceste persoane. În niciun caz ele nu au fost niciodată idolii unei lumi întregi, aşa cum susţine oratorul francez.

Şi Sfântul Antim vorbea despre „stăpâna mărilor”, dar se referea la luna de pe cer, care luminează noaptea şi care era simbol fie al Sfântului Pavel, fie al Luminii dumnezeieşti.

Ne mirăm că George Ivaşcu, văzând la Sfântul Antim „o undă de fanatism şi acea lipsă de supleţe care face dintr-însul un cenzor al veacului” (p. 230), nu vedea, în schimb, niciun pic de fanatism, nici naţionalist, nici religios, la Bossuet. Dacă Sfântul Antim ar fi vorbit în termeni cât de cât asemănători cu cei ai lui Bossuet, despre Stanca Brâncoveanu (+1714) sau despre Pulheria Mavrocordat (+1716), toată critica românească l-ar fi considerat patetic şi deplasat şi executant de temenele la poalele domnitorilor, aşa cum s-a şi grăbit să-l califice în urma parenezei sale în versuri, „Sfăturiri creştine-politice”, dedicate lui Şerban Cantacuzino, în care spune că domnitorul este icoană a lui Dumnezeu pe pământ, deşi nu face decât să dea glas unei străvechi concepţii bizantine.

Dacă ne-am opri numai aici cu exemplificările, şi tot ar fi de ajuns ca să demonstrăm că Bossuet avea un „simţ al grandorii destinului uman” cel puţin „excentric”, că exagera şi era mai exaltat decât se cuvenea să fie.

În ce priveşte stilul predicilor, el poate fi considerat poetic – strict literar vorbind, din punctul de vedere al figurilor de stil – dar nu se poate vorbi de un lirism interior, de un sentiment autentic, ci de un sentiment în mod conştient exagerat, de o hiperbolizare a realităţii obositoare prin redundanţă, mai ales atunci când este vorba de destine umane care nici măcar nu au rămas în istorie şi ale căror nume au căzut în desuetudine şi uitare.

Astfel, în „Oraison funebre de Marie-Therese d’ Autriche, infante d’Espagne”, Franţa este numită „regatul cel mai ilustru care a existat vreodată sub soare, în faţa lui Dumnezeu şi a oamenilor: în faţa lui Dumnezeu, de o inalterabilă puritate a credinţei…” (op.cit., p. 61) – ceea ce este o exagerare evidentă şi dovedeşte un profund nerealism şi un orgaoliu naţional ce nu este nici pe departe creştinesc.

Iar despre prinţesa decedată se afirmă: „Astfel viaţa sa şi moartea sa, pline de sfinţenie şi de graţie, au devenit o învăţătură pentru umanitate. Secolul nostru nu putea cunoaşte ceva mai desăvârşit, pentru că nu vedea nicăieri unite o asemenea măreţie a elevaţiei şi o asemenea puritate” (p. 59) – cuvinte gratuite despre o ilustră necunoscută, cum s-ar spune, care este asemănată, în privinţa „virtuţilor” sale, nici mai mult, nici mai puţin, decât cu: Sfântul David, Sfântul Ilie, Sfântul Ioan Botezătorul, Sfântul Avraam (p. 71-74) şi chiar cu Sfânta Fecioară: „Regina, plină de credinţă, nu şi-a propus un model mai prejos decât al Mariei”.

În acelaşi fel, ”Oraison funebre d’ Anne Gonzague de Cleves, Princesse palatine” este „suprarealist”, zicem noi, fiind asemănătoare panegiricului închinat Teresei d’Avila.

Toate aceste predici sunt împănate cu ceea ce în Biserica Ortodoxă ar fi imediat semnalate ca blasfemii la adresa Preacuratei şi a Sfinţilor (cel mai adesea reginele sau prinţesele cu pricina, care s-au pierdut în negura uitării, îi întrec pe Sfinţii Vechiului sau Noului Testament prin „smerenia” sau „iubirea” lor), iar în ceea ce priveşte poezia oratoriei sale, ea este numai o podoabă exterioară, plastică, a predicii, o ornamentaţie stilistică ieftină, atâta vreme cât este falsă, în timp ce lirismul interior al predicilor Sfântului Antim Ivireanul este întemeiat pe adevăr şi este motivat de o dragoste adâncă de Dumnezeu, de toţi Sfinţii şi de toţi oamenii, dragoste pentru şi prin care Sfântul Antim a trăit şi a murit ca un Martir.

Did you like this? Share it: