Omul care sfideaza linistea ideologica a postmodernitatii: Mel Gibson
Articolul de fata va fi un elogiu adus gandirii acestui vechi catolic, a lui Mel Gibson, care a scos la suprafata fata frustra a lumii in care traim si in acelasi timp a regizorului Mel Gibson, care vrea sa ne invete cu un alt fel de a gandi lumea, detaliile ei. Un articol elogiator si in acelasi timp un tur de forta prin ultimele 4 filme ale lui, care se inscriu intr-un plan re-civilizator, in opinia noastra, a lumii occidentale.
In Inima viteaza (1995) am avut de-a face cu eroul scotian care ridica la lupta, dinamizeaza intreaga etnie si biruie. Paradigma eroului ne spune ca omul de astazi, in masura in care are un tel durabil poate sa inflacareze o intreaga lume, poate sa redestepte constiinte, sa darame frontiere si ziduri. In acest film Mel ne propune sa reafirmam taria de caracter a omului, astupata de tot felul de directive corecte si care nu mai stie sa strige, pentru ca omul nu mai are lucruri in care sa creada. Daca ne reamintim lucrurile care ne fac oameni, daca ne reamintim crezurile, daca ni le facem una cu bataile inimii noastre si la ele aditionam o intreaga asteptare nationala sau planetara atunci crezul e mai puternic decat boala, neputinta si moartea.
Teoria Conspiratiei ( 1997), care porneste de la faptul ca un taximetrist vede lucruri suspecte in jur si pare trasnit, ajunge in definitiv la constatarea realitatii dure ca suntem monitorizati clipa de clipa de serviciile secrete si ca atunci cand mirosi sistemul devii deodata insuportabil. Eroul autentic, ne spune Mel in subsidiar, nu poate sa se manifeste in lumea postmoderna, pentru ca aici eroii sunt cei care nu au nici un caracter, nici un scrupul, ci au numai arme si invizibilitate procedurala pentru a opera cum vor. Noi ucidem eroii daca nu vorbesc ca noi, daca vor lucruri mai bune decat le dam noi, daca ne lezeaza interesele. Nu ne intereseaza adevarul, ci banii corporatiei!
De aceea Mel ne invata sa privim atent pe cei care ne monitorizeaza, pe cei care ne educa, pe cei care ne cumpara la un pret derizoriu vietile, pentru ca sa ne traim viata la modul propriu si nu prin intermediul reclamelor, al modei si al ideologiei.
In ambele filme este atacata ideologia postmoderna in osatura sa de suprafata, tinazand spre adancime si anume, in faptul ca marile corporatii si statul in principal consuma resursele umane intr-un mod discretionar,ne folosesc, incercand sa ne transforme in roboti si sa ne fure ratiunea, simtirea noastra, modul nostru propriu de dezvoltare interioara.
Odata cu Patimile lui Hristos (2004) Mel trece in faza a doua a planului sau cinematografic, lovind in fundamentele ideologiei postmoderne. Daca postmodernitatea a pus omul in centrul ei, in locul lui Dumnezeu, Mel aduce in centrul atentiei pe Fiul lui Dumnezeu intrupat, Care a fost vandut si batut cu cruzime de catre oameni si ne spune ca sangele lui Hristos, si, implicit, intreaga Sa iconomie a intruparii trebuie sa stea in centrul lumii si ca trebuie sa ne vedem prin ochii lui Hristos, daca vrem sa ne regasim pe noi insine. Imaginea sangelui, ce a scandalizat occidentul, care a facut poporul evreu sa transpire iarasi rece, ne-a vorbit despre realitatea cruda si mantuitoare a intruparii Fiului lui Dumnezeu si ca iubirea lui Dumnezeu nu poate fi strivita si nici alterata de ura si demonismul uman, ci ea este cea care ne sustine, inca ne sustine, in nebuna noastra dezlipire de tot ce e sfant.
Durerea reala, sangele, inflatia de sange cum spuneau unii critici rauvoitori ai filmului se intalnea cu noi, cei care stam toata ziua si vedem filme cu morti si raniti si le consideram un spectacol relaxant si nu am facut fata prea bine acestei intalniri. Noua ne place sa ne imaginam moartea, sa o vedem de la distanta, dar daca cadrul se apropie si se posteaza pe locul unde maltratam pe om, unde se omoara, e prea mult pentru noi.
Mel Gibson ne-a aratat in acest film ca nu facem fata mortii reale, ca suntem prea fragezi la minte pentru durere. Noi nu stim cum arata moartea, ci numai ne-o imaginam. Nu stim cum arata atrocitatea, ci o privim ca pe un soi de stranietate interesanta, care ne consoleaza.
Odata cu Apocalypto (2006), Mel a dat lovitura finala ideologiei postmoderne, aratand ca la baza democratiei americane si a democratiei in general, ca si a teoriei postmodernitatii sta cruzimea, indiferenta fata de om, intoleranta pentru gandirea lui, daca acest om nu pactizeaza cu fortele de putere, cu gandirea pe care o disemineaza acestea pe orice canal media. Imaginea de deasupra este una din cele mai socante ale filmului, in care marele preot mayas infinge cutitul direct in inima barbatului adus spre jertfa, ii scoate inima, i-o arunca pe altarul zeilor, apoi ii taie capul si arunca corpul si capul pe treptele parca nesfarsite ale ziguratului sacrificial.
Sunt imagini, ca si in cazul Patimilor lui Hristos, pe care un om sensibil, un om normal, nu le poate vedea fara sa ramana marcat de ele de-a lungul intregii sale vieti. Criticile nu s-au lasat prea mult asteptate ci s-au repezit spre el intr-o avalansa poate mult mai mare decat cea de la filmul precedent.
Mel a indraznit sa le arate super-civilizatilor ca stramosii lor, ai americanilor, au fost niste monstri si ca lumea pagana in ansamblul ei nu a fost o lume frumoasa, inteligenta, plina de gratie, spre care noi ar trebui sa privim cu delicatete si cu duiosie sau chiar sa dorim sa ne intoarcem la ea, ci a fost o lume cruda, condusa de demoni, de instincte, de salbaticie.
Cadrele din Apocalypto se scurg greu pentru ca imaginea e statica. Ea are darul de a ti se implanta in minte, de a te acapara pentru tot restul vietii. Sunt aceleasi cadre de la ciocanul care lovea preacuratele maini ale Domnului sau din acel periculos silent al elicopterelor serviciilor secrete americane.
Pentru ce trebuie sa mai avem nevoie de o civilizatie fara grija de om si fara Dumnezeu, ne intreaba Mel Gibson? Nu ne-a ajuns atata sange? De ce vrem alte si alte razboaie si atat de multa cruzime, oroare? Nu ne-am invatat prea mult lectia decadentei?
Nu sangele din film ne doare, ci faptul ca el este imaginea unui sange real, pe care daca il privim de aproape ne trece pofta de mancare si ni se usuca superbia. Vedem atatea filme cu sange artificial pe ecrane, cu vieti inventate. Insa cand stam fata in fata cu realitatea nu facem fata. Suntem prea slabi. Ne trece toata grandilocventa.
Bietii soldati americani, acei tineri, in marea majoritatea a lor de conditie umila, care au luptat in ultimul razboi in Irak, trageau cu tancul avand muzica pregatita special la castile din urechi, ca sa ii faca sa se simta ca la un video game. Omorau avand constiinta irealitatii crimelor lor. Bombardierele americane trimise in Kosovo si in Irak, aruncau bombele de la mare inaltime, loveau si tinta si cele aflate pe o raza de sute de metri pe langa ea, si viata parea un mic punct pe ecran.
In Iran, domnul omoara tot al Americii vrea sa duca in acest an un razboi de pe mare, care sa loveasca in mod preponderent resursele de petrol ale Iranului cat si zonele unde se concentreaza munca de dezvoltare a imbogatirii uraniului. Nu ne facem griji ca nu o sa omoare si o sa distruga in stanga si dreapta in numele democratiei, a democratiei si a religiei, ca si conqistadorii de odinioara.
Pe noi o sa ne doara, o sa plangem pentru acei oameni, o sa ne rugam pentru ei, o sa ni se mareasca ranile ( doar viata e o inmultire progresiva a ranilor interioare)…si o sa scriem. Dar in timp ce noi o sa scriem, ei vor dovedi ca democratia noastra e la fel de terorista ca si terorismul impotriva caruia luptam, ca suntem plini de ura, ca varsam sange nevinovat in numele ideilor, ca suntem niste oameni religiosi care ne comportam pagan si ca nu am invatat nimic din masacrul nesfarsit al istoriei.
Mel sfideaza linistea noastra de doi bani, bunul nostru simt de trei lei, ne pune fata in fata cu ticalosia din noi si ne arata ca nu numai ei, ceilalti, cei din trecut sunt criminalii, ci ca si noi suntem tot la fel de criminali.
Ca sa fim mai buni decat cei din trecut, trebuie sa nu le mai urmam ororile.
Apocalyto incepe cu o fraza memorabila, prin care ni se sugereaza sa daramam civilizatia urii daca vrem o noua civilizatie. Apocalypto nu e pesimist in esenta lui, ci e un film care exprima nadejdea noastra, schimbarea noastra, schimbarea noastra posibila.
Putem sa nu mai fim monstri. Hristos Dumnezeu ne face dumnezei prin har in loc de brute. Trebuie numai sa optezi in inima ta intre a ramane o bruta si a fi omul normal, omul induhovnicit pe care il vrea Dumnezeu.
Pr. Drd. Piciorus Dorin Octavian.
Alte comentarii la ultimele doua filme ale lui Mel, gasiti aici:
http://richard_watts.blogspot.com/2007/01/mel-gibsons-apocalypto.html
http://www.jewishjournal.com/home/preview.php?id=16935
http://www.wsws.org/articles/2006/dec2006/apoc-d14.shtml