Intre gandurile Satanei si mireasma lui Hristos ( exegeza la II Cor. 2, 11-17)

Sfantul Pavel ne propune aici o privire din interiorul vietii unui crestin ortodox spre in afara. Nu poti sa vezi din afara mai bine decat ce se poate spune dinauntrul tainei vietii duhovnicesti. El le spune corintenilor in II: 2, 11, ca nu trebuie sa ne lasam coplesiti, covarsiti, bulversati de Satana, pentru ca ta noimata ( gr.)[ de unde noima din limba romana: inteles, gand, semnificatie], gandurile Satanei nu ne sunt necunoscute.

Pentru un om duhovnicesc, pentru un om atent la toate gandurile care intra in fiinta lui, gandurile Satanei nu sunt o surpriza. Gandurile Satanei, insuflarile sale spre tot pacatul nu ne sunt necunoscute, pentru ca sesizam ca suntem impinsi de catre demoni spre lucruri pe care nu le dorim, spre lucruri pe care le stim si le simtim ca pacatoase.

Gandurile Satanei par sa fie ale noastre, se inflitreaza in noi ca fiind ale noastre dar sunt gandurile unor fiinte spirituale care ne induc ganduri rele, niste virusi intrati in calculatorul mintii noastre si care par ale noastre dar nu sunt.

De aceea, de multe ori la spovedanie trebuie sa le spunem oamenilor ca hulele care le vin in cap, toate intentiile sinucigase, toate indemnurile spre pacat nu le apartin, ci ele sunt influente demonice care vor sa fie crezute propriile noastre ganduri.

Indemnul spre patima curviei, spre relatiile homosexuale, spre masturbare, sinucidere, ucidere, hotie, violenta, vrajitorie, spre tot felul de excentricitati, desi oamenii inselati de ele nu inteleg ca nu sunt gandurile lor, ca nu ei au gandit acest mod original de viata, le trec in fapt cu ajutorul demonilor, fara sa inteleaga prea bine efectul devastator asupra lor.

E normal ca astfel de oameni, care si-au perturbat foarte grav ratiunea, intelegerea, sa nu poata sa ne inteleaga sau sa conteste faptul ca ei sunt intr-o eroare existentiala. Gandurile Satanei ne populeaza din interior insa si nu din afara, in masura in care acceptam acest mod de viata satanic, pacatos, ca modul normal de existenta al unui om.

Un om care minte toata ziua sau care se masturbeaza foarte des va considera ca minciuna si masturbarea nu i-au adus un prejudiciu vietii sale si ca el este un om normal, un om cu judecata sanatoasa. Tot la fel va considera si un betivan inrait, un curvar nonsalant sau un tabagist invechit in rele. Pacatul nu mai e simtit ca o pata neagra, ca o uratenie, pentru ca nu incerci sa scapi de ea.

E ca atunci cand stai intr-o casa, zile intregi, cu geamurile inchise si crezi ca la tine in casa miroase bine dar unde mirosul e unul irespirabil pentru cel care vine de afara. Pentru cel invatat cu mirosul lui, nu e nicio problema. Dar pentru cel care il viziteaza, care nu e bolnav de patima respectiva, boala lui sufleteasca e o duhoare urata.

Asa se face ca omul care se induhovniceste continuu, care se curateste de patimi, nu mai suporta sa vada amprenta patimilor nici in el si nici in altii si oriunde patima e prezenta ea este o prezenta care il agaseaza si il indurereaza.

Sfantul Pavel le vorbeste corintenilor despre gandurile demonilor, pentru ca sa ii conduca spre mireasma cunostintei [gr: tin osmin tis gnoseos] lui Hristos (2, 14).

Daca gandurile demonilor se amesteca intr-un mod direct cu noi, in masura in care le acceptam interior, tot la fel, daca acceptam harul lui Dumnezeu in inimile noastre si daca lucram virtutile in noi, mireasma frumusetii lui Dumnezeu ne inunda.

In masura in care lucram in noi bunatatea, iubirea, iertarea celor care ne-au gresit, curatia interioara, blandetea, bucuria de tot lucrul bun, de toata frumusetea, ne umplem pe zi ce trece de mireasma lui Hristos, de mireasma harului, de acea interioritate care face bine oricui ne intalneste.

Parintii duhovnicesti ai Bisericii atrag pe oameni tocmai datorita acumularii lor interioare de bunamireasma a harului. Omul patimas care incepe sa isi vada neputintele, patimile, se simte bine langa cel care biruie zilnic patimile in el si care in acelasi timp da nadejde, incredere, liniste celor care il viziteaza. Omul duhovnicesc trmite celui care se pocaieste Duhul blandetii din el, Duhul bucuriei, al intelegerii, al pacii, adica il iradiaza pe cel care il viziteaza cu harul lui Dumnezeu.

Daca vrajitoarea te iradiaza de mirosul urat al demonilor, ca si cel care dracuie toata ziua, ca si cel care blesteama, care neaga pe Dumnezeu, tot la fel, cel care e plin de har umple totul in jur de frumusete, de frumusetea Duhului Sfant care emana din el, pentru ca el s-a facut locas al Duhului.

Sfantul Pavel era cu adevarat o uluitor de frumoasa mireasma a lui Hristos. El mirosea bine, mirosea a multa sfintenie. Si daca suntem plini de mireasma, spune Dumnezeiescul Pavel, atunci suntem ai lui Dumnezeu, pentru ca suntem „buna mireasma a lui Hristos intre cei ce se mantuiesc [gr: sozomenis] si intre cei ce pier [gr:apollimenis]” ( 2, 15). Daca cei ce se mantuiesc se mantuiesc tocmai pentru ca ii inspiram cu frumusetea noastra duhovniceasca, pe cand cei ce pier, pier tocmai pentru ca se lupta cu frumusetea din noi si neaga in ei insisi, frumusetea de care si ei pot fi capabili.

Tocmai de aceea suntem pentru unii piatra de reazem, punct de sprijin iar pentru altii afundare in rau, pentru ca ii indemnam la rau prin viata noastra buna, paradoxal, in loc sa se invete la bine din ceea ce vad la noi.

In 2, 16, „mireasma a mortii spre moarte” sau „mireasma a vietii spre viata” se intelege conform frazei anterioare. Cei duhovnicesti nu sunt decat mireasma a lui Hristos.Numai raportarea noastra fata de Sfinti ne ridica sau ne scufunda. Nu ei sunt de vina daca ne afundam in rele vazandu-i si pizmuindu-i, dupa cum nu lor li se datoreaza progresul nostru in sfintenie daca le urmam lor, ci efortului pe care il facem impreuna cu Dumnezeu. Sfintii ne inspira, ne ajuta, ne sustin cu rugaciunile lor si cu sfaturile lor, dar ei nu pot face pentru noi ceea ce trebuie sa facem noi insine pentru noi, impreuna cu Dumnezeu. Trebuie sa ne sfintim si noi impreuna cu Dumnezeu, sa ne luptam cu noi, pentru ca sa ne umplem de ajutorul care ne vine de la Sfintii inca in viata de aici, de langa noi sau din cer.

In 2, 17, Sfantul Pavel nu se lauda, ci atesta o situatie de fapt, remarca o evidenta:”caci nu suntem ca cei multi, care strica cuvantul lui Dumnezeu, ci graim ca din curatia inimii, ca de la Dumnezeu inaintea lui Dumnezeu in Hristos”.

Cei care strica cuvantul lui Dumnezeu sunt cei care nu il percep prin sfintenia vietii lor ci cu o minte si cu o inima plina de patimi, de necuratie. A strica cuvantul inseamna a-l interpreta fara sfintenia cu care a fost spus sau a nu-l recepta ca pe unul sfant si care indeamna la sfintenie, ci ca pe un cuvant oarecare. Cuvintele lui Dumnezeu sunt sfintenie si lumina dumnezeiasca si ele se percep in curatia inimii.

Tocmai de aceea Sfantul Pavel spune ca el predica din curatia inimii, primind intelegerea cuvintelor lui Dumnezeu de la Dumnezeu si ni le propovaduieste stand inaintea lui Dumnezeu, datorita iconomiei mantuirii lui Hristos, Domnul nostru. El propovaduieste ceea ce intelege cu harul lui Dumnezeu datorita sporirii sale in sfintenie.

Intelegerea Scripturii, a lumii si a omului tine de sfintenie, de curatia inimii. In masura in care ne curatim de patimi intelegem frumusetea lui Dumnezeu si raul pe care ni l-am provocat de unii singuri, lasandu-ne condusi de gandurile Satanei.

In Filocalie paza mintii sau a simturilor are drept echivalent pe acest privegheati sau fiti treji al Scripturii. Cel care sta treaz, care incearca sa stea treaz in orice clipa, care incearca sa fie atent la ce ganduri ii vin in minte si in inima, va simti deopotriva atat gandurile Satanei care il chema spre excese si spre tulburare, cat si indemnurile harului, care il chema spre tot lucrul bun, spre toata iubirea si pacea.

Pr. Drd. Piciorus Dorin Octavian.