Fragment din slujba de canonizare a Sfintei Xenia, cea nebuna pentru Hristos

Proslavirea Sfintei Xenia a avut loc in anul 1978. In prim plan este mitropolitul rus Filaret, cf. prescriptiei pe care o gasim in You Tube la acest video. Filmul a fost postat pe 15 ianuarie 2007.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=7DEmBnAbKgI]

Pr. Dorin

Cel mai bun film postmodern romanesc

Regele luminat e prost ca noaptea. El trage cu tunul si arunca in aer casele subalternilor. Un talmes-balmes funambulesc, o satira fara scrupule, sublinieri negre ale realitatii.

Dragoste in mijlocul unui turnir intre Craiul frunzelor si Craiul conservelor. Gradinarul Mariei Sale devine iubitul copilei regelui.

Regele porunceste inecarea gradinarului.

Replici tampite, replici ascunse, replici cu duritate. Soricelul vine si asculta. Anii comunismului se strecoara in irealitate si irealitatea demasca uratenia momentului.

Soarecele devine liliac si intra la fata regelui. O s-o facem si mai, si mai lata… Liliacul e zmeu, dar un zmeu aiurea de tot.

Timpul trecut e vazut la televizor. Razboiul incepe. Arma secreta e pusa in joc. In mijlocul razboiul se consuma idila. Gradinarul e salvat si e alaturi de o fata foarte frumoasa. Paradisul din spatele unui vis ingrozitor.

Multe cantece in acest film, un musical cu mult umor, cu umor gros, incredibil pentru perioada comunista. Nu stiu daca a fost vizionat vreodata. Este incredbila satira de esenta a acesui film.

Fluierul fermecat. Gradinarul se intoarce in momentul razboi. Razboiul e cu cantec si in mijlocul cantecelor. Poezie si descantec. Fiica regelui e vizitata de vampirul Diaconu care vine la ea.

Fata nu vrea pe vampir ci un barbat frumos. Barbatul frumos asteptat…iar vampirul o mangaie pe fata. Si vampirii iubesc. Vampirul e dat afara.

Poezie patriotica la greu. Razboiul e o vraiste. Razboi vraiste. Imparatia zmeului. Claxonatul interzis! Jazz impuns de patriotardica poezie. Apar si note demente de caragialism societard.

Spaima lumii are o dragoste. Dragostea e un microb ii zice verisoara zmeului lui vampiru. Regele se scoala din nisip. Vrea sa se bronzeze dupa ce face razboiul.

Razboi sfant…sau crunt. E sfant pentru ca va fi crunt. Cu cat mai barbar va fi un razboi, cu atat trebuie sa para mai sfant .

Zmeul domiciliaza la subsol. Facem sapaturi. Istoria te invata multe matrapazlacuri. Rata pe varza. Rata e very big, dar ea este calul troian. Fata adoarme.

Din rata very big iese armata. Cantec spaniol. Zmeul e Romeo care ii canta in noapte. Imparatul iese din rata si incep cu …arama secreta.

-De ce am adunat atata ostire?
-Ca sa moara eroic.

Obuzul ocoleste globul si apoi loveste armata din spate. Rata troiana ataca cu arma secreta. Fiecare se omoara pe sine.

-Ne auto-distrugem.
-Dar e razboi?!

Ratoiul arde si toata armata e moarta. Se ridica stafiile armatei.

(publicitate)

E greu sa alergi dupa zburatoare, vers. Zana si barbatul. Al doilea fluier fermecat. Povestea zanei. Voinicul meu, de ce te-am omorat eu pe tine? Rock’n’roll. Ah, inima mea de piatra! Au, au, au…fluieraturi la adresa verisoarei zmeului.

Voinicul a inviat. Glasul vrajitoarei. Frumoasa si voinicul. Frumoasa e fiica regelui. Salveaza-ma, voinicule! Voinicul vine pe fereastra, vampirul zmeu e la usa. Frumoasa e in bratele zmeului dar voinicul vine pe fereastra. Voinicul si zmeul sunt fata in fata.

Bataia dintre cei doi. Pumni si suturi in fund. Hai, Voinicu! Sa impingem zidurile putin. Cum? Cu mana. Bataie fara sens. Zmeul farama decorul. Stau la taifas zmeul cu voinicul. Voinicul e invitat de zmeu la masa. Cantec. Un cantec frantuzesc.

Slujitorii zmeului evadeaza. Mitica Popescu e unul dintre cei doi care vor evada de la zmeu. Ce e iubirea? Iubirea vrea pace. Razboiul ofileste si desface iubirile petrecute pe pamant. Verisoara zmeului se indragosteste de voinic. Verisoara zmeului face piruiete.

Batai de clopot. Zmeul vrea sa il omoare pe voinic, dar se lamenteaza ca nimeni nu il iubeste. Cum sa omori pe prietenul tau? Nu o fac din rautate ci din necesitate. Il face taietei pe prietenul drag.

Vine alter-egoul ei, al fetei. O veste buna: vine voinicul sa te salveze. Doua frumoase pentru evadati. Dar alter-egoul este verisoara zmeului. Vine voinicul si…se sperie. Fantoma. Cei doi ies din frigider. Nu suntem la polul nord…dar nici la polul sud.

( reclama)

Verisoara si zmeul sunt incuiati in camera. Zmeul si…voinicul. Voinicul nu e mort. Zmeul omorase pe altul. Peste frumoasa intra alt inselator. Voinicul vine si nu mai e crezut de frumoasa. Fata il recunoaste. Fata il declara iubitul ei. Disco. Vor canta pana la batranete.

Stimata fantoma, daca vrei sa ne ucizi… ( nu poti sa nu razi). Au venit ai nostri! ( cand vad acum filmul parca vad ceva din zilele revolutiei, din cantecele de partid, din cenaclul Flacara… din cantecele pentru regimul Ceausescu).

Fata e orfana. Fata a fost crescuta de rege dar nu a fost a lui. Fata pleca in codru cu voinicul. Cei doi mafioti vorbesc tacut. Mafioti someri. Vor sa faca o carciuma la castel. Nu e nici o concurenta. Pacea are si ea farmecul ei. Fantoma se intoarce. Marele sfetnic se intoarce si el este Dem Raulescu.

Eroii au devenit fantome. E fantoma si nu mort. Fantomele vor sa vanda castelul unor turisti bogati. Fantomele vor razboi iarasi. Arma secreta a fost perfectionata. Arma trage acum in fata si nu inapoi. Fantomele trecutului vom fi de acum fantomele viitorului. Fantomele sunt vegetariene.

( reclama)

Razboiul fantomelor ( are o dimensiune vizionara acest film). Un suflet isi canta aicia drama. Fantomele lovesc rau de tot. Zmeul si ceilalti sunt la iarba verde. Fantome revansarde. Zmeul e negativ. Voinicul e chemat la duel. In ochi sa ne privim. Acum nu sunt disponibil, zice zmeul.

Cei doi si-au facut vinarie. Fantomele sunt pe deal si trag cu tunul. Zmeul zboara impreuna cu fantoma si se scuipa reciproc. Langa ei zboara un zmeu de hartie. Copii foarte multi. Fata i-a facut impreuna cu voinicul dar intr-un viitor ipotetic.

Final cu cantec leganat. Nu am crezut sa vad un film atat de bun asta seara. M-a luat pe nepregatite.

Pr. Drd. Piciorus Dorin Octavian.

Mai multe detalii din programul online al televiziunii B1TV:

Ora 20:00, Sâmbătă (27 ianuarie 2007), B1TV

Secretul armei…secrete
România, 1988, comedie, 88 minute
Recomandat acordul părinţilor

regizor: Alexandru Tatos
scenarist: Alexandru Tatos
operator: Vivi Dragan Vasile
Distribuţia:

Victor Rebengiuc
Mircea Diaconu
Carmen Galin
Mitică Popescu
Horaţiu Mălăele
Dem Rădulescu
Manuela Harabor
Emilia Dobrin
Aristide Teica
Coca Bloos

Promo:

Sub platoşa unui basm despre doi regi ce se urăsc şi încearcă să se distrugă, unul mai nătâng decât celălalt, regizorul ascunde nu foarte transparenta sa poveste satirică. Mircea Diaconu, în rolul gogomanului ce îşi nimiceşte cu ajutorul armei secrete (un tun ce trage înapoi) propria sa armată, este delicios. Ca şi zâna cea plângăcios liricoidă, de altfel.

Filmul este după părerea mea cea mai bună comedie românească, pentru că întrece în subtilitate mai comercialul „Nea Marin Miliardar”.

Intre smerenie si infatuare la inceputul Triodului

119px-wiki.gif

Ceea e ne aminteste de fiecare data perioada pregatirii pentru Sfantul si Marele Post e aceea ca pocainta nu este o stare interioara invechita, ci aceasta se constituie intr-o continua intoarcere reala la noi insine. Pocainta vamesului, in care toti ne regasim, dupa cum ne regasim si in rugaciunea infumurata a fariseului, ne arata depotriva ca inaltarea inseamna smerire, ca ori de cate ori ne autoidolatrizam intelegem ca ne dezlipim de Dumnezeu in fiinta noastra, ca ne rupem de iubirea lui Dumnezeu.

Smerenia inseamna constientizarea finitudinii proprii si a pacatoseniei proprii. Daca nu ne-am fi inaltat cu mintea si nu am fi pacatuit nu am fi simtit golul interior si devastatoarea raceala a singuratatii care se disloca din noi numai prin pocainta.

De-a lungul timpul am constientizat faptul ca regretul si pocainta pentru o fapta este o stare in care omul intra de la sine, dar din care iese foarte usor daca ea nu este o pocainta in fata lui Dumnezeu. Simpla durere pentru un pacat nu e de ajuns. Durerea pentru pacat trebuie sa fie insotita cu nadejdea in iertarea lui Dumnezeu.

Pericopa Vamesului si a Fariseului de astazi nu ne scufunda in deznadeje ci in bucurie. Urmarea pocaintei nu e intrsitarea ci bucuria. Pocainta reala ne aduce iertarea lui Dumnezeu, pentru ca trebuie sa spunem pacatele noastre si Dumnezeu ne iarta interior, ne face sa simtim iertarea Sa.

Smerenia insa vine ca urmare a constientizarii pacatelor, dar si ca urmare a constientizarii marilor daruri pe care le-am primit de la Dumnezeu. Smerenia e o adanca si fundamentala intelepciune, pentru ca este o evidenta reala a vietii proprii dar si o evidenta si mai reala a bunatatii lui Dumnezeu cu noi.

Smerenia este o adancime impenetrabila cand e reala, pentru ca ea nu se epuizeaza nici in comportamentul evlavios, nici in cuvintele smerite si nici in atitudinile publice disparate. Smerenia reala, in comparatie cu cea falsa, cu fatarnicia, este starea noastra interioara in fata lui Dumnezeu, in care ne recunoastem, fara eschive, abisul faradeligilor noastre alaturi de abisul abisurilor milei lui Dumnezeu fata de noi.

Fatarnicia incearca sa vanda adancime inchipuita unor oameni care nu prefera nici ei adancimile. Un fel de castraveti vanduti la gradinari sau de ceapa degerata data ca salata la friptura.

Smerenia este o harisma pentru ca e o adancire in pocainta si in recunostinta in acelasi timp, in sensibilitate si in indrazneala cuvioasa, in atentie si in revarsare de inima. Smerenia nu exclude indrazneala, parrisia grecului, in care cel care urca prin pocainta la intimitatea cu Dumnezeu are indrazneala catre Domnul in rugaciunea sa.

Intimitatea cu cineva presupune delicatete dar si indrazneala, transanteitate, spunerea lucrurilor in mod franc, raspicat. Smerenia reala e plina de indrazneala cuvioasa dar si de recunostinta nemarginita. Fariseul nu gresea pentru ca multumea lui Dumnezeu sau pentru ca se ruga, ci pentru ca interioritatea sa vedea in recunostinta o laudare de sine, o grandomanie si nu o preaslavire a lui Dumnezeu.

Rugaciunea este spatiul interior al spunerii directe, a relatiei directe cu Dumnezeu, cu Prea Curata, cu Sfintii, cu Sfintii Ingeri. Rugaciunea e directete. Dar o directete smerita, iubitoare, delicata, nu un barbarism, nu o presupunere ca ti se cuvine ceva, nu o gadilare a propriului orgoliu.

In rugaciune nu oferi ceva lui Dumnezeu ci te deschizi Lui. Te oferi pe tine insuti. Ale Tale dintru ale Tale al Sfintei Liturghii traduce tocmai darea de sine a noastra lui Dumnezeu, faptul ca ne dam pe noi si tot ce gandim si ce facem si ce avem Lui, pentru ca sa slavim bunatatea Lui. Reintoarcem lui Dumnezeu darurile Sale, dar le reintoarcem amprentate de deschiderea noastra iubitoare, smerita, recunoscatoare fata de El.

Infatuarea insa nu e atat neputinta de a percepe realitatea adanca a darurilor lui Dumnezeu ci mai degraba o folosire utilitarista a lor. Ramanem la suprafata lucrurilor si ne laudam cu ce am facut sau cu ce credem ca facem, nevazand scopul adanc al cunoasterii. Cunoasterea duhovniceasca, implinirea interioara nu e o treaba de trei carti citite sau de doua milostenii facute, ci e o treaba continua de o viata intreaga, care se va continua in intreaga vesnicie.

Cunoasterea lui Dumnezeu prin tot ceea ce facem ca si cunoasterea de sine sunt complementare si ele nu se sfarsesc odata cu viata aceasta. Vesnicia buna, fericita, ca si cea nefericita, adica Raiul si Iadul presupun crestere spre ceea ce esti centrat, spre ceea ce ai tins toata viata.

Dintr-o asemenea perspectiva eshatologica, dintr-o perspectiva a vesniciei, cunoasterea isi gaseste adevarata ei valoare, pentru ca cunoasterea are drept scop induhovnicirea noastra, sfintirea noastra, transparentizarea fiintei noastre. Si cunoasterea se dobandeste numai din relatii personale cu fiinte sau obicte, printr-o intimizare cu ele.

Cunoasterea care se reduce la orgoliul intelegerii de sine, a intelegerii din sine pentru sine se numeste infatuare. Infatuatul isi reduce cunoasterea la prea putin: numai la ceea ce poate percepe si experia el insusi. In masura in care se farama centrarea pe sine a infatuatului el intelege cat de vasta e cunoasterea, experienta personala, ca si altii au experiente personale, ca si ale lor sunt tot la fel de bogate si de paradoxale ca si a lui si asta il smereste.

Publicanul { cum spune americanul vamesului} nu era un exemplu de fapta buna prin ceea ce facea el cotidian. Vamesul facea rele multe. Numai ca pocainta lui e cea care il inalta. Il inalta recunoasterea de sine. Fariseul era un om invatat, un posibil preot, slujitor al templului si nu invatatura lui, rugaciunile si milosteniile sale au fost neplacute lui Dumnezeu ci ambitusul interior pe care il avea in urma acestora. In loc sa exceleze in multumire, excela in autosuficienta.

Trecerea de la semetirea de sine la umilinta ca si rocada acestora se face foarte repede. Nu numai prin aceste stari de spirit trecem zilnic. Suntem traversati de manie, de pofta, de enervare, de iritare interioara, de frica, de somnolenta, de griji… Toate ne incearca, ne schimba, ne contorsioneaza in chip si fel interiorul nostru. Insa asta inseamna viata si intelegerea fiecarei stari inseamna cunoastere interioara, duhovniceasca.

Pledoaria Sfintei Biserici din aceasta zi este ca trebuie sa ne acumulam cunoastere duhovniceasca, bucurie, recunostinta, impacare si prin acestea toate sa traim un optimism linistit, realist, intre vederea de sine si bucuria minunilor lui Dumnezeu cu noi si cu intreaga umanitate.

Pr. Drd. Piciorus Dorin Octavian.

Intre griul vietii si exaltare

Nuanta de vechi a orasului se imbina perfect cu mohorala iernii sau cu primavara desfundata, cu vremea dezgheturilor. Griul nu iti afecteaza vederea desi te poate indispune cand e suprasolicitant. Griul e o culoare care te aseaza intr-o anume atmosfera interioara, propice contemplarii, relaxarii intelectuale, insa pentru cei avizi de viata, da un mare disconfort interior, pentru ca afluxul de viata interior cauta culorile vii, stridente, rautacioase.

Am mers zilele astea spre gara Basarab si observam culorile estompate, sterse ale caselor, cladirilor vechi, care imi faceau bine, alaturi de culorile exaltate ale cladirilor noi sau ale magazinelor.

Noutatea bucuresteana este construita agasant, pentru ca e noutatea unei tinereti importate, chemata cu forta in viata noastra. Viitorul democratic si european al Romaniei este si el o manusa straina, pe care trebuie sa ne fortam sa ne-o pliem pe mana noastra. Cand o sa invatam culoarea propriei democratii, cand vom intui culoarea viitorului, poate ca vom alege o culoare intre gri si rosu inchis sau intre gri si galben stricat pentru a ne linisti vederea.

Nu ma apuca melancolia cand vad culorile vii, inflamate, desi, ca fost scriitor si pictor postmodern preferam albastrul ultramarin, verdele crud, rosu acela compact, interiorizat, cat si ultranegrul. Viata duhovniceasca insa, ca vedere interioara a pacatelor si neputintelor proprii ne fixeaza in culorile sterse, in gri, in galbenul ros de vreme, in caramiziu, in negrul deschis placerii sufletului, confortului nostru interior.

Impacarea cu culorile pe care le avem in jur sau inconjurarea noastra de lucruri de o anume culoare arata starea noastra interioara, dezvoltarea noastra interioara. Iar cei care prefera culorile sterse dovedesc ca au privirea deschisa pentru vesnicie, ca nu raman la forma lucrurilor ci le traverseaza in spiritul lor.

Insa tineretea nu poate fi non-exaltata si nu poate sa nu fie extremista daca e o tinerete reala, traita la capacitate maxima. Numai ca tineretea exaltata ne oboseste repede, mult prea repede si ne invata cu tacerea, cu meditatia, cu interiorizarea, cu dialogul interior, in masura in care omul se scufunda din lume in sine, cand omul se descopera pe sine.

Culorile lucrurilor ne insotesc tot timpul vietii. Pentru a ne odihni mintea avem nevoie de verde, de verdele ierbii, de copaci, de drumetii, de plimbari, de parcuri. Gingasia florilor, a lucrurilor sta langa sobrietatea lor, langa formele mereu deschise intelegerii. Taietura unei pietre transformata in opera de arta, culoarea unei reclame, culorile hainelor pe care le imbracam pe strada, culoarea canii din care bem ceai, a cestii de cafea, culoarea computerului nostru, a imaginii pe care o avem pe display etc., etc. … se imprima in noi chiar daca nu staruim pe aceste detalii.

Intr-o anume doza avem nevoie de toate culorile cate exista, insa ochii nostri suporta, prefera numai pe unele. Ochii se educa. Gustul se educa. Nu ne conformam pur si simplu culorilor, ci le acceptam numai daca le intelegem semnificatia lor interioara.

Excesul de culoare ne transpune in stari agasante. La fel excesul de lumina. Multe firme romanesti nu au inteles inca faptul, ca excesul de culoare, lumina si caldura e neproductiv si dezvolta o stare de indispozitie marcanta pentru cumparatori. Trebuie sa gasesti acel punct de focalizare al obiectelor, in care obiectele sa nu fie supradimensionate pe stand dar nici minimalizate.

In ceea ce ma priveste nu cumpar obiecte, marfuri, pentru ca sunt cu mult sclipici, ca sunt ambalate bine sau ca sunt depuse cu o oarecare atentie pe stand. Ma uit la folosul, la utilitatea obiectului pe termen lung si mai ales, ii gasesc de mai inainte locul unde sa se potriveasca in casa mea.

Trebuie sa gandim bine atat utilitatea cat si culoarea, pentru ca arealul nostru casnic sa nu sufere transformari iritante.

Casele vechi stau langa cele noi si vorbesc despre mentalitati diferite. Privind obiectiv lucrurile, tot ce astazi e nou se va invechi maine. Noutatea cautata pentru ea insasi este o filosofie a inconsistentei interioare. Cel care cauta noutatea imaginii e semn ca nu are sufletul implinit de realitatea contemplarii creatiei lui Dumnezeu.

Imaginile sunt numai portiuni de vedere care nu ne pot satisface interior daca nu cunoastem experienta intalnirii reale cu piesajul, cu obiectul, cu imaginea, cu starea de spirit pe care fotografia ne-o schiteaza. Idolatrizarea imaginii arata o frica de realitate. Realitatea va avea intotdeauna puncte pe care imaginea nu le-a suprins si nu le poate surpinde niciodata.

Prefer griul, culorile care nu ma distrag si care ma insotesc in munca si pocainta mea interioara, in viata mea ascunsa de ochi indiscreti.

Pr. Drd. Piciorus Dorin Octavian.

Autenticitatea Sfintelor Evanghelii

Domnul Dumitru Manolache a semnat in numarul de astazi al ziarului Gardianul, un articol concis despre autenticitatea celor patru Sfinte Evanghelii recepte. Linkul catre articol de aici.

Articolul are drept punct de plecare achizitionarea unui nou codicil biblic de catre papa Benedicat al XVI-lea.

Redam inceputul articolului:

„Pe 22 ianuarie 2007, Radio Vatican anunta ca arhivarul si bibliotecarul Vaticanului, Cardinalul Jean-Louis Tauran, i-a prezentat Papei Benedict al XVI-lea papirusul Bodmer XIV-XV, care dateaza de la inceputul secolului al III-lea, daruit recent bibliotecii Sfantului Scaun. Acest artefact cuprinde ample fragmente din Evangheliile dupa Luca si Ioan. Exceptionalul document a fost pastrat pana acum la Cologny, in Elvetia, in apropiere de Geneva, de catre Fundatia Bodmer, caruia ii apartinea. El reprezinta una dintre cele mai importante marturii ale textului Noului Testament si are o imensa valoare critica si istorica, demonstrand, daca mai era nevoie, veridicitatea faptelor descrise in Legea cea Noua.”

Multumim domnului Tony, webmasterul  care ne-a indicat astazi dimineata acest articol.

Pr. Drd. Piciorus Dorin Octavian.