Intre griul vietii si exaltare
Nuanta de vechi a orasului se imbina perfect cu mohorala iernii sau cu primavara desfundata, cu vremea dezgheturilor. Griul nu iti afecteaza vederea desi te poate indispune cand e suprasolicitant. Griul e o culoare care te aseaza intr-o anume atmosfera interioara, propice contemplarii, relaxarii intelectuale, insa pentru cei avizi de viata, da un mare disconfort interior, pentru ca afluxul de viata interior cauta culorile vii, stridente, rautacioase.
Am mers zilele astea spre gara Basarab si observam culorile estompate, sterse ale caselor, cladirilor vechi, care imi faceau bine, alaturi de culorile exaltate ale cladirilor noi sau ale magazinelor.
Noutatea bucuresteana este construita agasant, pentru ca e noutatea unei tinereti importate, chemata cu forta in viata noastra. Viitorul democratic si european al Romaniei este si el o manusa straina, pe care trebuie sa ne fortam sa ne-o pliem pe mana noastra. Cand o sa invatam culoarea propriei democratii, cand vom intui culoarea viitorului, poate ca vom alege o culoare intre gri si rosu inchis sau intre gri si galben stricat pentru a ne linisti vederea.
Nu ma apuca melancolia cand vad culorile vii, inflamate, desi, ca fost scriitor si pictor postmodern preferam albastrul ultramarin, verdele crud, rosu acela compact, interiorizat, cat si ultranegrul. Viata duhovniceasca insa, ca vedere interioara a pacatelor si neputintelor proprii ne fixeaza in culorile sterse, in gri, in galbenul ros de vreme, in caramiziu, in negrul deschis placerii sufletului, confortului nostru interior.
Impacarea cu culorile pe care le avem in jur sau inconjurarea noastra de lucruri de o anume culoare arata starea noastra interioara, dezvoltarea noastra interioara. Iar cei care prefera culorile sterse dovedesc ca au privirea deschisa pentru vesnicie, ca nu raman la forma lucrurilor ci le traverseaza in spiritul lor.
Insa tineretea nu poate fi non-exaltata si nu poate sa nu fie extremista daca e o tinerete reala, traita la capacitate maxima. Numai ca tineretea exaltata ne oboseste repede, mult prea repede si ne invata cu tacerea, cu meditatia, cu interiorizarea, cu dialogul interior, in masura in care omul se scufunda din lume in sine, cand omul se descopera pe sine.
Culorile lucrurilor ne insotesc tot timpul vietii. Pentru a ne odihni mintea avem nevoie de verde, de verdele ierbii, de copaci, de drumetii, de plimbari, de parcuri. Gingasia florilor, a lucrurilor sta langa sobrietatea lor, langa formele mereu deschise intelegerii. Taietura unei pietre transformata in opera de arta, culoarea unei reclame, culorile hainelor pe care le imbracam pe strada, culoarea canii din care bem ceai, a cestii de cafea, culoarea computerului nostru, a imaginii pe care o avem pe display etc., etc. … se imprima in noi chiar daca nu staruim pe aceste detalii.
Intr-o anume doza avem nevoie de toate culorile cate exista, insa ochii nostri suporta, prefera numai pe unele. Ochii se educa. Gustul se educa. Nu ne conformam pur si simplu culorilor, ci le acceptam numai daca le intelegem semnificatia lor interioara.
Excesul de culoare ne transpune in stari agasante. La fel excesul de lumina. Multe firme romanesti nu au inteles inca faptul, ca excesul de culoare, lumina si caldura e neproductiv si dezvolta o stare de indispozitie marcanta pentru cumparatori. Trebuie sa gasesti acel punct de focalizare al obiectelor, in care obiectele sa nu fie supradimensionate pe stand dar nici minimalizate.
In ceea ce ma priveste nu cumpar obiecte, marfuri, pentru ca sunt cu mult sclipici, ca sunt ambalate bine sau ca sunt depuse cu o oarecare atentie pe stand. Ma uit la folosul, la utilitatea obiectului pe termen lung si mai ales, ii gasesc de mai inainte locul unde sa se potriveasca in casa mea.
Trebuie sa gandim bine atat utilitatea cat si culoarea, pentru ca arealul nostru casnic sa nu sufere transformari iritante.
Casele vechi stau langa cele noi si vorbesc despre mentalitati diferite. Privind obiectiv lucrurile, tot ce astazi e nou se va invechi maine. Noutatea cautata pentru ea insasi este o filosofie a inconsistentei interioare. Cel care cauta noutatea imaginii e semn ca nu are sufletul implinit de realitatea contemplarii creatiei lui Dumnezeu.
Imaginile sunt numai portiuni de vedere care nu ne pot satisface interior daca nu cunoastem experienta intalnirii reale cu piesajul, cu obiectul, cu imaginea, cu starea de spirit pe care fotografia ne-o schiteaza. Idolatrizarea imaginii arata o frica de realitate. Realitatea va avea intotdeauna puncte pe care imaginea nu le-a suprins si nu le poate surpinde niciodata.
Prefer griul, culorile care nu ma distrag si care ma insotesc in munca si pocainta mea interioara, in viata mea ascunsa de ochi indiscreti.
Pr. Drd. Piciorus Dorin Octavian.