Intre smerenie si infatuare la inceputul Triodului

Ceea e ne aminteste de fiecare data perioada pregatirii pentru Sfantul si Marele Post e aceea ca pocainta nu este o stare interioara invechita, ci aceasta se constituie intr-o continua intoarcere reala la noi insine. Pocainta vamesului, in care toti ne regasim, dupa cum ne regasim si in rugaciunea infumurata a fariseului, ne arata depotriva ca inaltarea inseamna smerire, ca ori de cate ori ne autoidolatrizam intelegem ca ne dezlipim de Dumnezeu in fiinta noastra, ca ne rupem de iubirea lui Dumnezeu.

Smerenia inseamna constientizarea finitudinii proprii si a pacatoseniei proprii. Daca nu ne-am fi inaltat cu mintea si nu am fi pacatuit nu am fi simtit golul interior si devastatoarea raceala a singuratatii care se disloca din noi numai prin pocainta.

De-a lungul timpul am constientizat faptul ca regretul si pocainta pentru o fapta este o stare in care omul intra de la sine, dar din care iese foarte usor daca ea nu este o pocainta in fata lui Dumnezeu. Simpla durere pentru un pacat nu e de ajuns. Durerea pentru pacat trebuie sa fie insotita cu nadejdea in iertarea lui Dumnezeu.

Pericopa Vamesului si a Fariseului de astazi nu ne scufunda in deznadeje ci in bucurie. Urmarea pocaintei nu e intrsitarea ci bucuria. Pocainta reala ne aduce iertarea lui Dumnezeu, pentru ca trebuie sa spunem pacatele noastre si Dumnezeu ne iarta interior, ne face sa simtim iertarea Sa.

Smerenia insa vine ca urmare a constientizarii pacatelor, dar si ca urmare a constientizarii marilor daruri pe care le-am primit de la Dumnezeu. Smerenia e o adanca si fundamentala intelepciune, pentru ca este o evidenta reala a vietii proprii dar si o evidenta si mai reala a bunatatii lui Dumnezeu cu noi.

Smerenia este o adancime impenetrabila cand e reala, pentru ca ea nu se epuizeaza nici in comportamentul evlavios, nici in cuvintele smerite si nici in atitudinile publice disparate. Smerenia reala, in comparatie cu cea falsa, cu fatarnicia, este starea noastra interioara in fata lui Dumnezeu, in care ne recunoastem, fara eschive, abisul faradeligilor noastre alaturi de abisul abisurilor milei lui Dumnezeu fata de noi.

Fatarnicia incearca sa vanda adancime inchipuita unor oameni care nu prefera nici ei adancimile. Un fel de castraveti vanduti la gradinari sau de ceapa degerata data ca salata la friptura.

Smerenia este o harisma pentru ca e o adancire in pocainta si in recunostinta in acelasi timp, in sensibilitate si in indrazneala cuvioasa, in atentie si in revarsare de inima. Smerenia nu exclude indrazneala, parrisia grecului, in care cel care urca prin pocainta la intimitatea cu Dumnezeu are indrazneala catre Domnul in rugaciunea sa.

Intimitatea cu cineva presupune delicatete dar si indrazneala, transanteitate, spunerea lucrurilor in mod franc, raspicat. Smerenia reala e plina de indrazneala cuvioasa dar si de recunostinta nemarginita. Fariseul nu gresea pentru ca multumea lui Dumnezeu sau pentru ca se ruga, ci pentru ca interioritatea sa vedea in recunostinta o laudare de sine, o grandomanie si nu o preaslavire a lui Dumnezeu.

Rugaciunea este spatiul interior al spunerii directe, a relatiei directe cu Dumnezeu, cu Prea Curata, cu Sfintii, cu Sfintii Ingeri. Rugaciunea e directete. Dar o directete smerita, iubitoare, delicata, nu un barbarism, nu o presupunere ca ti se cuvine ceva, nu o gadilare a propriului orgoliu.

In rugaciune nu oferi ceva lui Dumnezeu ci te deschizi Lui. Te oferi pe tine insuti. Ale Tale dintru ale Tale al Sfintei Liturghii traduce tocmai darea de sine a noastra lui Dumnezeu, faptul ca ne dam pe noi si tot ce gandim si ce facem si ce avem Lui, pentru ca sa slavim bunatatea Lui. Reintoarcem lui Dumnezeu darurile Sale, dar le reintoarcem amprentate de deschiderea noastra iubitoare, smerita, recunoscatoare fata de El.

Infatuarea insa nu e atat neputinta de a percepe realitatea adanca a darurilor lui Dumnezeu ci mai degraba o folosire utilitarista a lor. Ramanem la suprafata lucrurilor si ne laudam cu ce am facut sau cu ce credem ca facem, nevazand scopul adanc al cunoasterii. Cunoasterea duhovniceasca, implinirea interioara nu e o treaba de trei carti citite sau de doua milostenii facute, ci e o treaba continua de o viata intreaga, care se va continua in intreaga vesnicie.

Cunoasterea lui Dumnezeu prin tot ceea ce facem ca si cunoasterea de sine sunt complementare si ele nu se sfarsesc odata cu viata aceasta. Vesnicia buna, fericita, ca si cea nefericita, adica Raiul si Iadul presupun crestere spre ceea ce esti centrat, spre ceea ce ai tins toata viata.

Dintr-o asemenea perspectiva eshatologica, dintr-o perspectiva a vesniciei, cunoasterea isi gaseste adevarata ei valoare, pentru ca cunoasterea are drept scop induhovnicirea noastra, sfintirea noastra, transparentizarea fiintei noastre. Si cunoasterea se dobandeste numai din relatii personale cu fiinte sau obicte, printr-o intimizare cu ele.

Cunoasterea care se reduce la orgoliul intelegerii de sine, a intelegerii din sine pentru sine se numeste infatuare. Infatuatul isi reduce cunoasterea la prea putin: numai la ceea ce poate percepe si experia el insusi. In masura in care se farama centrarea pe sine a infatuatului el intelege cat de vasta e cunoasterea, experienta personala, ca si altii au experiente personale, ca si ale lor sunt tot la fel de bogate si de paradoxale ca si a lui si asta il smereste.

Publicanul { cum spune americanul vamesului} nu era un exemplu de fapta buna prin ceea ce facea el cotidian. Vamesul facea rele multe. Numai ca pocainta lui e cea care il inalta. Il inalta recunoasterea de sine. Fariseul era un om invatat, un posibil preot, slujitor al templului si nu invatatura lui, rugaciunile si milosteniile sale au fost neplacute lui Dumnezeu ci ambitusul interior pe care il avea in urma acestora. In loc sa exceleze in multumire, excela in autosuficienta.

Trecerea de la semetirea de sine la umilinta ca si rocada acestora se face foarte repede. Nu numai prin aceste stari de spirit trecem zilnic. Suntem traversati de manie, de pofta, de enervare, de iritare interioara, de frica, de somnolenta, de griji… Toate ne incearca, ne schimba, ne contorsioneaza in chip si fel interiorul nostru. Insa asta inseamna viata si intelegerea fiecarei stari inseamna cunoastere interioara, duhovniceasca.

Pledoaria Sfintei Biserici din aceasta zi este ca trebuie sa ne acumulam cunoastere duhovniceasca, bucurie, recunostinta, impacare si prin acestea toate sa traim un optimism linistit, realist, intre vederea de sine si bucuria minunilor lui Dumnezeu cu noi si cu intreaga umanitate.

Pr. Drd. Piciorus Dorin Octavian.