Totdeauna pastram un colt de Paradis in suflet, care ne e foarte drag, chiar si atunci cand decadem mult: fie ca e vorba despre o persona iubita, a carei amintire ne induioseaza, fie amintirea copilariei sau altceva. Exista, credem, in fiecare om, ceva care ii aduce aminte de inocenta, mereu, cand el uita sau vrea sa uite, cand se comporta salbatic sau fara scrupule sau cu indiferenta: ceva ii revine ca un flash, ca o strafulgerare si poate nici nu isi da seama ca il schimba putin, ca il smereste.

De multe ori credem ca uitam, credem ca vremea ne-a furat amintirile si am uitat ceea ce am trait cu mai mult timp in urma. Cand insa te cauti pe tine, cand te apropii de Dumnezeu si te regasesti, cat de putin, descoperi cu uimire ca toata viata ta, care s-a afundat ca intr-o fantana adanca in sufletul si in inima ta, te priveste ca oglinda apei din aceeasi fantana, neclar, dar tulburator de profund. Dorul de oameni sapa in tine puturi chiar fara sa constientizezi prea bine. Sau Hristos spre care vrem sa inaintam face in inima noastra camari noi. Poate pentru ca atunci cand El vine in camara inimii noastre vrea sa se intalneasca cu noi dar si cu toti oamenii, cu intreaga umanitate din inima fiecarui om.

Hristos sapa in noi tuneluri adanci, care trebuie sa ne uneasca pe noi cu fiecare om pe care-l iubim, cu fiecare om pe care-l intalnim sau pe care nu-l intalnim. Hristos e in noi un dor prelung, un dor dupa Dumnezeu si dupa fiecare om, cunoscut ori necunoscut. Dumnezeul nostru, El e „viermele” (Ps. 21) cel mai ocarat, Care lucreaza in pamantul inimii noastre, ca sa ne faca noua canale de legatura cu Dumnezeu si cu toti oamenii, putin cate putin, fara sa-L vedem, fara sa-L auzim. Dar cand ne trezim iubind si iertand, induiosandu-ne si plangand, stim ca numai Dumnezeul nostru a putut sa faca aceasta minune cu multa rabdare si cu multa smerenie. El e muncitorul cel mai umil, fara plata, din adancul pamantului inimii noastre, minerul cel mai ostenitor, care darama muntii rautatii pe care noi i-am zidit si iadul pe care l-am construit prin multe pacate, fara constiinta si fara iubire de oameni, cand nu mai vroiam ca El sa invieze in noi.

Iubirea din noi e insa ca o floare strivita, la care nu ne mai asteptam sa mai miroasa, dar care, calcata in picioare, isi raspandeste si mai mult parfumul, facandu-ne sa plangem. Cand nu ne mai asteptam sa mai fim buni de ceva, un colt de Rai straluceste in sufletele noastre si o lacrima de gand ne lumineaza mintea, caci inca nu am dobandit plangerea care sa ne desprimavareze sufletul cu totul. Cu o floare nu se face primavara si cu o raza nu se face lumina, dar Hristos, pentru prunci, Se arata plapand si Se naste in suflet si printr-o floare neimportanta. Hristos e frumos in tot ce e frumos si El Se ascunde in tot ce e frumos. Si o singura lacrima se poate face scaldatoare pentru sufletele noastre si o mica induiosare insenineaza inima.

Si prin acest colt de Rai, necorupt, Hristos ne zambeste si ne chema la El. Oricat de mic ar fi acest coltisor, el e un punct de pornire pentru om, o farame de bunatate care ii da o nadejde nesperat de mare sa se intoarca la Dumnezeu. Dumnezeiestii Protoparinti Adam si Eva isi aminteau intotdeauna Raiul din care cazusera. Si noi, desi mult decazuti, pastram in suflete cate un coltisor de Rai nesfaramat, ca pe o poarta a inocentei de care ne e dor, cateodata un dor sfasietor.

Cand oamenii au pacatuit destul si li se face dor de nevinovatia pe care au simtit-o candva, se reintorc la Hristos, ca la Izvorul nevinovatiei.

Drd. Piciorus Gianina Maria-Cristina

Did you like this? Share it: