Cănuţă, om sucit: o lecţie creştină de o mare profunzime

„A fost odată un om care toată viaţa lui nu s-a putut potrivi cu lumea – om sucit.”

Aşa începe povestea lui Caragiale despre Răducanu, zis Cănuţă, a cărui întreagă viaţă este „ca nelumea”. Deşi nicăieri în povestire nu se face pomenire de vreun precept creştin, existenţa pământească a lui Cănuţă, încă din pântecele mamei – semnul alegerii – se supune acelui îndemn biblic care ne cere să nu ne potrivim lumii acesteia şi judecăţilor ei oportuniste şi perverse.

Caragiale prezintă însă povestea vieţii sale din perspectiva lumii, a lumii care nu vede în Cănuţă decât un „om sucit”, care răstălmăceşte sensul bun al existenţei, care nu ştie, într-un cuvânt, să profite de viaţă, nu ştie să fie om cu două feţe, care e prost pentru că nu îşi dă seama cum să se adapteze la minciuna şi ipocrizia generală.

Cănuţă se naşte „la lăsata secului de postul mare”. Deşi îi venise vremea să iasă în lume, moaşa întârzie, fiind încă iarnă şi zloată. Copilul aşteaptă în pântece îndelung şi, sătul de aşteptare, iese afară tocmai când sosea şi moaşa la poartă.

Botezat pe frig în apă rece, copilul rabdă primele două scufundări, iar la a treia se smuceşte din mâinile preotului care îl pierde în apă.

Când să meargă la şcoală, îi mor amândoi părinţii şi rămâne orfan. Îl creşte o bunică milostivă care îl dă şi la şcoală.

La şcoală, învăţătorul îşi varsă supărarea pe el, fără a-şi da osteneala să-l determine să înveţe. Rabdă ruşinea de două ori, dar a treia oară nu mai rabdă şi renunţă la şcoală.

Bunica îl bagă ucenic la băcan. Stăpânul îl bate pe nedrept, îl snopeşte în bătaie, iar Cănuţă rabdă îndelung. A doua oară îi dă doar două palme usturătoare, dar nu mai rabdă şi se întoarce la bunica lui. Împlinea treisprezece ani şi „a-nceput şi baba să plângă ca o proastă…”

Istoria aceasta se repetă de multe ori în viaţa lui. Caragiale ne spune că „Istoria lui se poate asemăna cu istoria unui pahar care rabdă să-l umpli cu litra şi pentru o picătură se supără şi dă pe afară. Şi lumea vede măcar ce se petrece cu paharul; dar putea lumea-nţelege ce se petrecea în sufletul lui Cănuţă? Paharul stă de faţă; sufletul lui Cănuţă sta ascuns şi pesemne era prea mic, prea strâmt – dădea repede pe dinafară.”

Sufletul lui Cănuţă era strâmt, într-adevăr, dar era strâmt pentru răutate, pentru nedreptate, pe care nu o putea încăpea în el.

Atât de „sucit” era Cănuţă, încât, ajungând să facă politică, când partidul lui venea la putere, el trecea mereu de partea opoziţiei.

Soseşte vremea căsătoriei şi soacra îl înşală la zestre iar soţia îl înşală şi ea de două ori, însă Cănuţă rabdă şi nu o părăseşte. Dar la Bunavestire cumpără un crap care îi plăcea lui mult, şi nevasta i-l arde. Cănuţă o lasă de data aceasta, deşi era însărcinată. După ce se desparte o întâlneşte iar, pe când aştepta la dentist şi i se face milă de suferinţa ei sinceră şi cei doi se împacă.

După multe supărări în viaţă, Cănuţă moare „dintr-un nimic”: un prieten pe care îl ajutase odinioară îi refuză un împrumut mic, deşi putea să îl ajute. Nu mulţi oameni ar muri din acest „moft”, dar Cănuţă moare.

E îngropat a doua zi şi după şapte ani e găsit întors cu faţa în jos. Preotul crede că nu era mort când a fost înmormântat, dar nevasta îi spune că aşa era el, „sucit”, de neînţeles pentru ceilalţi oameni.

Caragiale este magistral în a se vorbi din perspectiva psihologiei lumii, a oamenilor care se împacă repede cu injustiţiile vieţii şi nu se sfiesc la compromisuri, ci dimpotrivă, li se pare o mare neghiobie să nu profiţi cât mai mult. Cănuţă rabdă toate durerile şi suferă îndelung şi tocmai atunci când ar ajunge să culeagă un profit, apropiindu-se de victoria pe care mulţi ar savura-o, el renunţă la toate fără să se mai uite înapoi.

Atât de magistral este Caragiale în a pune în opoziţie caracterul curat şi nobil al lui Cănuţă cu perfidia lumii care îl consideră prost şi sucit pentru că nu vrea să se lase învins de răutate, încât nici măcar critica literară nu a sesizat ce se ascunde sub portretul lui Cănuţă şi a rămas, în mare, la caracterizarea pe care i-a făcut-o lumea, despre care Caragiale ne spune că nu era în stare să vadă şi să cunoască sufletul lui, pentru că lumea vede numai ce se poate privi cu ochiul liber, nu şi interiorul sufletelor.

Cănuţă este un personaj unic în opera lui Caragiale şi este opusul a tot ceea ce el a satirizat în comedii sau în schiţe, dar şi a personajelor dramatice din nuvele, chinuite de patima avariţiei sau a desfrânării.

Este un personaj plin de tragism, dar şi de frumuseţe, din care, lucrul cel mai dureros, lumea nu înţelege absolut nimic, ci numai că nu este ca ea, că este „sucit”, adică inversul ei, inversul patimilor şi al dorinţelor ei.

Cănuţă trăieşte neînţeles de nimeni de pe acest pământ, cu excepţia poate doar a bunicii sale, şi este un personaj care ascunde esenţa vieţii creştine în această lume: îndelunga răbdare şi îndepărtarea de orice nedreptate.

Ca şi Cănuţă, toţi creştinii sunt nişte „suciţi” pe acest pământ.

Ma vei intreba lucruri…

Ma vei intreba daca mor cand traiesc,
daca imi beau ceaiul sau cafeau la fel ca si tine,
daca iubesc tot ce trece pe langa mine si prin mine,
daca toate intrebarile ma asalta sau numai unele…

Ma vei intreba daca nu te-am mintit niciodata
si, cat de greu mi-a fost cand nu ai fost langa mine,
ce prieteni am avut, pana cand i-am avut,
de ce i-am pierdut
si cat de mult copilul din mine a devenit matur
sau maturitatea din mine e la fel ca ochii tai vii,
zglobii.

Cand imi vei darui prietenia ta ma vei intreba
unde am fost pana acum
si de ce nu ne-am intalnit mai devreme,
de ce nu au fost emailuri pana la noi
sau telefoane,
care sa ne uneasca…

Sau poate ma vei intreba ce nu am facut cand tu nu erai
sau ce am facut cand te asteptam…

Si iti voi spune, prietenul meu,
iubitul meu suflet pereche,
ca te asteptam ca sa vii
cu aceeasi intensitate cu care
ma grabeam sa te astept.

Banalitatea care are urechi lungi

Victor H. se intalnise cu banalitatea intr-o parcare, tocmai cand incerca sa faca un reportaj unor mitraliere aruncate aiurea prin Parcul Carol. Si el se intreba, ca si dv., ce rost mai are sa ai mitraliere daca tot nu e razboi sau de ce sa fie banalitatea cu obrajii rumeni, daca ea are urechi ca un catel deocheat de fata mare.

Interviul plin de emfaza, de balbe, de emotii avu un final neasteptat. O luasera spre Bruxelles
toate fabulele, incat nu mai aveam loc de masini, insa, cu tot compromisul ideologic dintre el si ea, sau dintre carnea de porc si halva, totusi interviul era un fiasco.

Incercand sa-i raspunda la interviu, Valter M. incurca de cateva ori razboiul de la 1500 cu cel din 2400, enerva toti polipii din nasul lui Axinte C., cauta brusturi de colivie prin scaietii din spatele Ateneului si reveni, intr-un final, la tema arzatoare a acestui lung interviu, interminabil parca, in care tot ce se mai spusese se mai spunea si tot ce nu vrea sa se spuna parca se inventa iarasi.

La urma urmei un interviu este o intalnire intre doi insi care se cunosc pentru ca nu se cunosc si curg cuvintele intre ei, ca intr-un infinit de clipe, gandul. Gandul cel mai periculos era ca primul nu ajungea pana la ultimul, in adancimile capului sau, fiindca nu stia cum sa ajunga, cu ce intrebari, pana in capul adversarului.

Dar cum sa-i fie adversar, daca il intreaba, ii ia un interviu?! Si de ce nu spunem nimic si de zona unde s-a luat interviul, cat si despre numarul de la pantof al domnului Victor H., acest inimitabil necunoscut, care nici nu stim prea bine cu cine sa-a insurat, daca se va insura, daca nu se va insura, daca se va mai calma…intr-un definitv, din atatea interviuri, intervii, intervante cate face.

Dintr-un sondaj de opinie sau de opinii, pe care d-na Anca B. l-a facut la inceputul acestui an, reiese faptul ca numarul de intervievatori este invers proportional cu numarul de nori care trec pe deasupra Bucurestilor sau cu numarul de ganduri pe care Madalin F. le vede la televizor. Chiar daca raportul comisiei de interviuri neaga acest infam sondaj de opinie, tragem concluzia onesta, ca in definitiv, daca tot mai sunt intervievati, inseamna ca totusi mai sunt si probleme si ca, daca nu mai avem nimic de facut, inseamna ca trebuie sa ne auzim unii pe altii ce mai zicem.

Victor si Valter, doi oameni plini de sperante, isi sorb cuvintele cu penseta, si le periaza, incearca sa stranga toata cavalcada de imperative benigne ale adversarului , sa le osmotizeze, ostracizeze, sa le bucurieze, constipeze, maioneze, abracadabreze, ahtieze…si sa le bandajeze, pentru ca acest interviu sa iasa in top ten anul acesta.

Dupa toate aparentele celor care l-au citit s-a dovedit extraordinar de bun. El este scris la niste taste extraordinar de bune, are un fomat 14 de te da peste cap, are un torent de elitism insatiabil, ochelari de soare tip potcoava de cal si multa savoare…

Nu l-am citit inca dar sunt foarte bucuros ca l-am recenzat. Un coleg al meu imi spunea ca e bine sa recenzezi cartile inainte sa le citesti, pentru ca dupa ce le citesti gasesti prea multe greseli de obisnuinta scriitoriceasca. De fapt nici nu e colegul meu, si nici prieten, prietenul care mi-a spus ca o carte e bine sa o citesti cand nu ai timp de ea sau ca trebuie sa scrii atat de mult, incat sa stii inainte de a scrie, ce nu poti sa scrii din ce vrei sa scrii.

E un fel de vecin, desi nu e de la noi din oras. Nici chiar de la noi din tara nu e, e din alte tari. Insa, dupa cum am auzit eu, si acolo, la el, se iau interviuri, insa ele nu se iau, se culeg. Sau , ca sa zicem asa, se tiparesc.

Sunt sigur insa ca interviul e mai mult decat bun, pentru ca il stiu pe Victor. Insa el nu ma stie pe mine…

Pr. Drd. Piciorus Dorin Octavian.