Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

kayseri evden eve nakliyat eşya depolama kayseri eşya depolama kayseri kiralık asansör

Lună: februarie 2007 Page 1 of 16

Iubim natura rupând flori

frumusete-plina-de-har.jpg

Avem un mod special de a ne arăta iubirea: distrugându-ne sursa de sănătate și priveliștea de contemplat. Dacă de Crăciun asasinăm brazi, de 1 și 8 martie împușcăm în cap toate florile. Când vedem o floare frumoasă, hârșttt…și îi luăm frumusețea ca să o veștejim. Suntem un fel de vampiri care secătuim frumusețea florilor, a câmpurilor, a pădurilor și o aducem la noi acasă ca s-o veștejim.

Mă apropii de florării cu inima cenzurată. Știu că tot ce omori nu mai învie. Știu că uneori aș vrea să miros flori sau primesc flori și mă bucur când le văd. Dar știu că florile acestea mor, mor la mine în pahar sau în glastră și îmi pare rău.

Mă doare suferința, mă dor priveliștile pline de suferință, de degradare, de moarte. Cu toate că știu că florile se usucă rapid, mor repede, nu mă îndur să le rup, să le confisc existența în mod egoist. Din punctul lor de vedere nu procedez corect, ca să le elimin din existență mai înainte de vreme. O moarte prematură…

Când mă duc la bunica mea la țară, acolo unde am copilărit, mă aplec și miros florile. Nu îmi vine să fiu criminal al frumuseții. Dacă eu mă bucur de frumusețea ei, se pot bucura și alții până când ea moare. Mai bine fotografiez o floare, o miros, o contemplu, decât să o rup.

Dacă o rup arăt că vreau să îi folosesc frumusețea, să mă bucur de ea în mod egoist. Dacă o contemplu arăt că respect în ea mâna nevăzutului Creator, Care ne umple de multă frumusețe.

Da, și eu am rupt și rup câteodată flori ca să le dărui cuiva. Am un fel de amnezie temporară, ca atunci când sunt nevoit să mai tai câte o pasăre de curte. Mă împinge de la spate nevoia și cutuma noastră și rup flori și tai păsări. Dar apoi mă pocăiesc pentru aceste fapte ale mele și le consider ca lipsite de delicatețe, de umanitate. Eu sunt atunci în postura de criminal al frumuseții și al vieții. Și nu eu am creat viața și frumusețea.

Pr. Drd. Picioruș Dorin Octavian.

The Day of Martisor

one-martisor-for-all.gif

In every year, in Romania, on the first day of March is the festival of the small gifts for women, when men give to women a Martisor, namely a small gift made of plastic or other colored elements, which is attached on the collar of coats. This small gift is a symbol of love and sincerity between men and women. The small gift is connected on collar with a pin and to it is attached a line from two colors, one red and the other white. This is a Martisor.

In our orthodox Tradition it is not an erotic symbol, but also it is a gift of sincerity, of devoted love, is a gift of the nobility of our soul. In early days this gift represented an acknowledgement of the debut of spring and a sign of the regeneration of nature and of love in the world.

Today, in postmodern age, this symbolic gift of our love for women, for loved women, is combined with flowers. In this day it is a massacre of flowers, because thousands of flowers are picked off and sold in the market places. The children offer a number of three or five flowers, together with Martisoare ( the plural for Martisor) to the women teachers, as a sign of their respect.

Today the festival is not a religious Tradition, but a national Tradition. The Orthodox Church from Romania has not in its calendar a sign for this national Tradition, but all the people knows that in the first day of March is the Martisor.

For me, it is a regular day, now, when I am an adult, but in my childhood I had a real preoccupation for this gifts of Martisor. I used to have girls colleges and favorite women teachers and I had to give a Martisor to every one. As a priest , today, I pray for everybody, in principal for children and I suffer for the thousands of flowers that are killed in order to became a gift.

Father Dorin Octavian Picioruș.

Problema cu ateii noștri

si-copacii-vad-oameni.jpg

Problema cu ateii este nu că ei există, ci că sunt în cel mai extremist mod cu putință intoleranți. Când te întâlnești cu un ateu și te miroase că ești crdincios, chiar dacă tu nu vrei să intri în nici o dispută, de multe ori el se simte obligat (obligat de conștiință, ar putea zice cineva, dar strălucirile de ură din ochi îl dau de gol despre faptul că lucrurile trec dincolo de raționalitate și de conștiință) să-ți explice, pe un ton care tinde spre tenor/ soprană, că nu ți se cuvine ție, ca persoană rațională și cu studii superioare, să crezi în superstițiile alea băbești, în minciunile popilor care se îmbogățesc amăgind lumea, în basmele Bisericii care visează la hegemonie dar l-a ars pe Galileo Galilei (se uită mereu că nu Biserica Ortodoxă a inventat Inchiziția!), în habotnicii ăia care cred în draci și fac exorcisme ca în Evul Mediu și, mai nou, ne fac de râs în Europa, etc, etc.

Nu contează că tu nu ai nici un chef să-l asculți, nu de alta, ci pentru că ai mai auzit tâmpeniile astea, ca pe o placă stricată, de atâtea ori, încât poți să le reproduci pe dinafară fără să clipești, le știi din copilărie și chiar, poate, ai crezut cu tărie în ele, că sunt adevărate, odinioară, când nu venisei încă la credință.

Ateul are însă un simț civic aparte, prin care vrea neapărat ca să te facă să-ți vii în fire, să termini cu prostiile, să te trezești la realitate. El nu are timp să te asculte nicio secundă (după ceas!) și nici nu-i trece prin cap că s-ar puteai să ai un răspuns pe care să vrei să i-l împărtășești, prin care să-ți explici opțiunea, să-ți exprimi credința. Nici pe departe! Tu, credinciosul, nu ești în fața lui decât un naiv sută la sută, un înșelat de popi, un amețit de vrăjelile Bisericii! N-are nicio umbră de îndoială!

Dacă este vreun subiect pe suprafața pământului asupra căruia să fie absolut sigur de dreptatea lui, atunci acesta este credința religioasă, pentru care te scuipă cu invective mai tari sau mai moi, ca pe un nimic, ca pe un preș de care te ștergi pe picioare, convins că tu nu ești și nu ai fost în viața ta în stare să faci vreun minim exercițiu de gândire. În fața lui ești inapt de cugetare, un vacuum rațional.

Pentru ateu, credința nu este o opțiune, ci o lipsă de opțiune, o rătăcire a minții. Absolut toți credincioșii sunt, în mod evident pentru el, dar absolut toți, niște ipocriți, toți au un interes ocult pentru care cred sau sunt proști ori nebuni. Pentru el credința e o prostie incalificabilă, o înapoiere mentală inexplicabilă, credincioșii sunt niște scrântiți, indiferent de câți oameni de cultură sau savanți de pe lume și-ar mărturisi adeziunea la Biserică.

Așadar, după ce-ți toarnă, neinvitat, toată lăturile inimii sale în cap, sesizând cu satisfacție, în același timp, grața și oboseala de pe fața ta, convins fiind că te-a făcut praf cu argumentele lui, ateul continuă apoi printr-o laudă de sine în la major: el mănâncă pe rupte, bea pe rupte (cam uită să spună că și fură pe rupte sau a furat la viața lui, dar asta e altă poveste), ascultă muzică, petrece și se distrează din plin, cu femei și cu de toate, că o viață ai, fără să-și facă griji de balivernele popilor (și dă-i iarăși cu popii – niciodată preoții – care sunt și fac…), iar tu ești un prost că nu știi ce e bun în viață și te lași dus de amăgeala vieții viitoare, deși nici un popă nu poate să-ți arate Raiul.

Acesta este portretul ateului, în esență, susceptibil să te abordeze, întotdeauna (fără excepție!) considerându-se perfect îndreptățit, ca unic purtător de rațiune, să te agreseze, fără să ți se prezinte, fără să-ți ceară voie să intre în dialog cu tine, doar pentru că te vede că ai barbă sau fustă lungă. Dacă e vorba de un cleric, deja lucrurile se inflamează la maxim și iritarea combatantului atinge paroxismul, deși, în opinia mea, singurul lucru pe care ți-l demonstrează cu adevărat este până unde poate să meargă nesimțirea.

În fine, gândul mărturisit sau nemărturisit al ateului, fie el țăran, ziarist, băiat cool, gunoier sau profesor universitar, este acela că existența Bisericii este superfluă în societatea noastră, în secolul nostru, că noi, ca și credincioși, consumăm aerul degeaba și ar trebui să ne vină mintea la cap ori să dispărem de pe pământ, unde infectăm atmosfera (alfel pură) oamenilor liber-cugetători.

Tare mi-e teamă însă, stimați atei, că fără credință pe pământ, de atâtea intenții bune care vă cutremură, v-ați sfâșia în foarte scurt timp unii pe alții cu mult mai bine decât ar fi făcut-o Inchiziția dacă ați fi trăit în vremea ei și ea v-ar fi prins!

Am auzit aberații fără număr de-a lungul timpului la adresa Bisericii și a membrilor ei. Am auzit un adolescent în tramvaiul 32 exclamând uluit: „Uite un popă la volan!”. L-am auzit pe Ion Cristoiu la Antena 3 întrebându-se cu genială nonșalanță cum au să cânte popii în timpul slujbei, la Biserică, avertismentul despre gripa aviară, pe care aveau însărcinarea să-l transmită oamenilor.

L-am văzut pe Cristian Tudor Popescu cu scânteieri de furie în ochi vorbind cu Emil Hurezeanu despre dementul Daniel Corogeanu și pe Nicolae Manolescu afirmând, la Robert Turcescu, inoportunitatea religiei în școli, etc, etc. Nu mai țin minte toate câte le-am văzut și le-am auzit, unele aberații și inepții asurzitoare. E și greu să le ții minte, pentru că sunt ca niște valuri care vin neîncetat.

Dacă aș vrea să gândesc rațional, logic, n-aș putea înțelege niciodată, numai pe baza teoriilor democratic-ateiste, ce „raționamente” stau la baza dorinței ateilor de a ne vedea exterminați de pe pământ, de a vedea extincția speciei „credincios”.

Conform principiilor democratice și diferitelor morale filosofice, ar trebui să avem loc și unii și alții pe Terra, credincioși și necredincioși, fiecare după cum e în stare să înțeleagă viața. A încerca să ne convingem unii pe alții, fiecare de adevărul său, e una, e un lucru normal, atâta timp cât se desfășoară în limitele bunului simț, ale respectului celeuilalt, cu acceptul părților implicate în dialog.

Însă din semnele pe care le percep în societate și în media, credincioșii, mai ales cei fervenți, apar ca o specie care trebuie dinamitată neapărat, sancționată dur, umilită în fel și chip, linșată programatic, pentru a lăsa loc moralei imoralității și cruzimii din ce în ce mai bestiale a patimilor abjecte, să se lăfăie cât mai lejer în lume, nestânjenite de predicile Bisericii, de aberațiile popilor.

Fiți fără grijă, fraților, că o să dați din ce în ce mai mult de aberații la greu, de n-o să mai știtți pe unde să mai scoateți cămașa, voi, care preferați morale sociale și filosofice obscure în locul propovăduirii Adevărului, care lepădați pe de-o parte Biserica și credința ca pe o ciumă și apoi vă întrebați cu candoare unde o să ajungă lumea cu atâtea crime și dereglări bio-fizice și psihice care se petrec pe pământ, cu cei foarte tineri care o apucă din ce în ce mai mult pe căi nebănuit de rele, cu atâta pornografie, crime și cruzime pe care le vezi la fiecare pas.

De ce vă mirați, stimați atei? Dar ce vă așteptați să facă niște maimuțe coborâte din copaci? Mi-e imposibil să vă înțeleg de ce vă mirați, dacă omul e un animal condus de instinct, a cărui rațiune e numai o facultate minoră care s-a dezvoltat în creier pentru ca omul să vâneze și să pescuiască mai bine, cum zice și pe Discovery. Așadar, n-aveți niciun drept să vă mirați de rău sau să vă plângeți de el. Nici de răul politic, nici de cel social, nici de nedreptatea de toate felurile. Da, nici un drept, nici unul!

Drd. Picioruș Gianina Maria-Cristina

Credință și necredință: logica și alogismul

speranta.jpg

Un necredincios se simte bine cu necredința lui, cu lipsa lui de logică și pretinde ca eu să îl includ în categoria celor care gândesc, care au o logică anume, atunci când discută cu mine. Vine și mă întreabă pe mine care sunt diferețele între credințe, de ce cred eu, unde este Dumnezeu sau îmi spune că e o nebunie să cred în Dumnezeu, când el stă toată ziua fără o poziționare logică față de viața lui sau fără să gândească în parametrii de bine și rău. Trăiește fără logică și când e vorba să îmi conteste credința mea sau credința în general abuzează de ideea logicității, când credința e supra logică iar el e plin de alogism, de tendința de a exclude orice înțelegere discursivă a realității.

Este observabil faptul că, pe măsură ce îmi contestă mie credința, cel necredincios vine cu argumente răsuflate despre credință, aflate în grabă, dar cere de la mine experiență, cunoaștere și logicitate maximă în ceea ce spun. Deși el nu își fundamentează decât negativ, prin excluderea oricăror fundamente ceea ce el numește necredință, ateism sau agnosticism, când intră în polemică cu tine, cel care crezi, care ai o experiență reală a relației vii cu Dumnezeu, reduce discuția la argumente, la fraze și nu la experiență.

De fapt el vine în fața ta cu dorința de a vorbi despre Dumnezeu ca despre o idee și nu ca despre o Realitate eternă, ca despre o Realitate personală. Necredința nu e un plus în viața ta, nu e semnul unei relații ci e lipsa unei relații. Necredinciosul nu poate vorbi despre ceea ce este ci despre ceea ce nu crede că există.

Însă necredincioși autentici nu există. Necredincioșii sunt niște ratați la nivelul împlinirii ontologice, niște egoiști din punct de vedere al vieții interioare și nu atâta niște opozanți autentici. Cel care nu crede în Dumnezeu nu acceptă o Persoană care să îl conducă, nu acceptă mai degrabă un Cap ( este acefalos), adevăratul Cap al umanității, doar ideea de Existență care îl depășește.

Necredința e un ocean de întrebări, care nu acceptă niciun răspuns. Necredința ca învârtoșare extremă este un egoism abject, trăit însă ca niște emoții tulburi de grandomanie luciferică. Ateismul nu este, prin definiție, o viață care nu știe de Dumnezeu, ci care nu acceptă sursa vieții, pe Dumnezeu, în centrul vieții sale.

Agnosticul e un leneș al cugetării. Agnosticul este alogicul care mă întreabă pe mine despre credință dar care toată ziua se ocupă numai de distracții. Pornind de la ideea că nu putem ajunge la nicio concluzie despre existența lui Dumnezeu și a lumii ( ca și când viața ar fi idee, ceva de domeniul subiectivității depline și a iluzoriului), agnosticul trăiește într-o reverie plină de halucinații și pretinde că aceasta este adevărata stare interioară a omului.

Necredința reduce totul la idee dar nu propune niciodată o idee ca fiind veridică. Necredința exclude experiența, implicarea, împlinirea interioară pe baza falsului principiu că există ceva anume numai în măsura în care noi înțelegem că acele lucruri există. Însă noi nu ne-am născut odată cu lucrurile care există și nici nu avem vreo legătură cu apariția lor. Noi ne pomenim deodată intrați în viață și înconjurați de multe existențe.

Când raționalismul a vrut să subordoneze existența cugetării omului a pornit de la ideea că omul poate gândi lucrurile fără rest, că le poate înțelege deplin, pentru că a gândit lucrurile nu în ele însele ci în măsura în care le-a transformat în idei fără conținut. Ideea de Dumnezeu, de om, de lucru, sunt niște fantasme, niște idoli ai minții noastre infatuate și nu niște realități cu care suntem în relație.

Numai în măsura în care Dumnezeu ne apropie de El prin mâna credinței, prin harul credinței care e ca o mână întinsă spre noi a lui Dumnezeu, noi putem să simțim prezența lui Dumnezeu și această experiență nu ne face să Îl transformăm într-un obiect și nici să Îi epuizăm înțelegerea la nivelul înțelegerii noastre. Necredinciosul, care presupune că totul poate fi înțeles numai printr-un simplu efort de gândire sau în absența oricărui efort presupune că putem învăța alfabetul fără să îl învățăm sau că putem să trăim fără să respirăm. Utopicele cerințe ale necredinciosului, care vin din centrarea egoistă asupra propriilor sale idei extremiste, nu îl lasă să vadă faptul că, cunoașterea și credința sunt realități participative, coparticipative și nu experiențe individualiste, ipsoiste.

Logica vine din împărtășirea de logica lui Dumnezeu și nu dintr-o presupusă catapultare de sine din sfera hazardului în cea a ordinii. Dezordinea, din experiență cunoaștem asta, nu poate crea ordine. O masă de substanță aflată într-o continuă stare de agitare nu poate să ajungă la o stabilitate anume dacă nu se elimină factorul care produce vârtejul. Când noi presupunem că nu există evidențe ale credinței sau că credința nu are niciun fundament mergem pe apriorismul fals că dacă noi nu trăim experiența credinței nimeni nu o trăiește. Sau mergem pe principiul la fel de fals că credința nu are justificare în viața noastră pentru că presupune o relație cu Cineva care nu este de aceeași esență cu noi.

Însă necredința nu se poate legitima în niciun fel prin logică, ci este o suspendare a logicii și a supralogicii, o neacceptare a faptului că există logică. Numai dacă există un Creator care ne-a creat cu atributul logicii, cu puterea de a face corelații între lucruri dar și cu puterea de a experia în mod intim celelalte existențe și pe El Însuși, putem să ajungem la idea că putem înțelege ceva. Dacă nu am ști că putem înțelege ceva sau că nu putem înțelege nicidecum ceva anume, nu ne-am pune problema existenței sau a non-existenței lui Dumnezeu sau a oricărui alt lucru.

Când un necredincios vine la mine și îmi spune că nu am logică pentru că cred în Dumnezeu, el îmi spune de fapt că el știe că am logică, dar nu poate să suporte faptul că eu am o logică participativă, o logică a experienței sau datele experinței care survin relației cu El. Dacă nu ar ști nimic acest om despre logică și alogică nu ar pune problema în parametrii cunoașterii. Dar el vine și îmi spune că nu pot cunoaște dacă există sau nu există Dumnezeu, vorbind de Dumnezeu la nivelul ideii, al argumentării, dar apoi mă întreabă despre relația pe care o am eu cu El.

Însă, dacă tu mă întrebi despre El ca idee, ca ficțiune, de ce ești interesat de relația mea cu această ficțiune? De aici se vede că necredinciosul știe despre relația mea cu El, despre existența Lui, dar nu acceptă, ca un moft dezagreabil, să intre în relație cu Cel pe care Îl evită tot timpul. Din acest motiv, omul necredincios se raportează la Dumnezeu prin excluderea Lui din cadrul vieții sale intime, nu din cadrul existenței. E un fel de câine care latră la nori și așteaptă ca norii să o zbughească de frică din fața lui. Însă el știe că El există și consideră o mare bravadă dacă Îl sfidează.

Dacă îți place viața destrăbălată ești perfect de acord cu alogismul, cu dorința de a nu avea
nicio idee adâncă despre nimic. Adică un fel de nu-știu despre orice, în care zilele tale se scurg la întâmplare și în care excluzi orice tendință de a pătrunde în zona dilemelor.

Întrerupem șirul expunerii pentru un tablou realist de final. Un neoprotestant a venit la mine ca să mă evaghelizeze. I-am spus cine sunt, faptul că am studii teologice, că poate discuta cu mine subiecte biblice dacă dorește, dar, mai întâi de toate, vreau să îmi explice un lucru: cum se face că Biserica lui Dumnezeu, în accepțiune neoprotestantă, are o sincopă temporală de 18 secole, dar totuși are rădăcini apostolice? Dumnealui știa un răspuns, unul ambiguu, dar nu putea să îmi dea decât răsuflata și ateista istorie a decăderii Bisericii de-a lungul timpului și restaurarea ei prin te miri ce iluminat de duzină din ultimele secole.

Pentru că nu avea ce să-mi spună, pentru că nu există nicio scuză și nicio întemeiere pentru protestantism și neprotestantism de orice facțiune ar fi el, i-am spus domnului evanghelizator: ”Domnule dragă, dacă Biserica lui Dumnezeu nu vine de la Hristos prin Apostoli și urmașii lor canonici și dacă nu e o viață dumnezeiască care a sfințit pe om de-a lungul secolelor, nu e Biserica lui Dumnezeu, Stâlpul și Temelia adevărului, ci un ONG care militează pentru o anume cauză, exclusiv umană. Dacă Biserica e condusă de Dumnezeu nu o schimbă nici Luther, nici Elena White, nici dv. și nu noi o păstrăm ci El o păstreaz pentru noi, prin Sfinții Săi. Biserica nu se remaniază după timpurile istorice, ci noi trebuie să ne despătimim, să ne curățim de păcate pentru ca să fim cât mai proprii ei…”

Omul nostru s-a schimbat puțin la față, m-a privit cu o față demonică, ieșită de sub masca vorbei dulci și a plecat insultat de necredința mea. Dânsul dorea să îmi spună că Biserica era o clădire dărăpănată, mâncată de carii și din secolul 18 ea a devenit înfloritoare deodată, datorită întoarcerii bruște, raționaliste la Scriptură, la acea Scriptură pe care nu o păstraseră ei ( bineînțeles, secta lor atunci se născuse), ci Biserica aceea căreai îi aparține Scriptura.

Dacă necredinciosul îmi propunea o lipsă de sens pentru viața mea, credinciosul rătăcit, falsul evanghelist de ocazie îmi propunea o credință a-harică, a-istorică și remaniată după principii raționaliste, în care recurența la Scriptură, ca și recurența la logică sau la alogism înlocuie invitația la experiență.

Pr. Drd. Picioruș Dorin Octavian.

Varianta 2.0 a toolbarului nostru

În locația http://teologiepentruazi.ourchurchtoolbar.com/ veți găsi varianta a doua a toolbarului nostru, pe care îl puteți introduce în browserul dv. imediat, numai din trei clickuri. Noua variantă are Google personalizat, știri diverse alături de ultimele 10 articole de pe blogul nostru, chat personalizat și radio într-o continuă personalizare, legături la dicționarul Babylon etc.

Garantăm un produs web foarte util și foarte ușor de folosit.

Pr. Dorin

Protest de apă de ploaie

Am vrut să simt pulsul celor care nu au unde să țipe, contagiunea maselor de oameni, iraționalul din oameni, și de aceea am ieșit special astăzi ca să particip la mitingul din fața Teatrului Național. Prin burnița rară, ori prea bătrâni ori juvenili ideologizați au strigat Monica!, Jos Comunismul!, Nu se mai poate!, plus huiduituri la adresa domnului Vadim și a domnului Voiculescu. Am stat doar o oră, din cele două, am auzit-o pe doamna Pippidi și pe domnul Traian Ungureanu vorbind, gesticulând impropriu, plus câțiva timișoreni și un bucureștean pe care îl știam de la televizor și niciunul nu a încropit ceva coerent.

Ideea era să lăsăm Justiția să își facă treaba, să o lăsăm pe doamna Macovei în funcție și noi alegeri care să micșoreze corupția. Pentru că stăteam cu mâinile în buzunar, nici nu țipam, nici nu vociferam și nici nu aplaudam, păream suspect în fața oamenilor porniți pe țipat. În față se țipa la ordin. În spate, mai în spate, pe unde eram eu, se țipa după ofurile personale, după simpatii și antipatii. M-au afumat câțiva colegi de miting cu țigările lor, doi domni veniseră cu un cearșaf mare cu detalii scrise pe el, cameramanii blazați filmau și ei mai în scârbă, mai în serios…și din când în când, pentru semnături, se mai opreau răzleții cuvântători și se auzea Ada Milea, cu binecunoscutele ei pamflete cu sens și fără sens.

După o oră m-am dus să văd noile apariții editoriale de la Noi, însă nu trebui să lăsăm mitingul în coadă de pește. De ce miting? Tinerii nu au preferat mitingul ( și asta nu e nicio scuză și nicio victorie) iar cei în vârstă erau ori foști deținuți politici ori oameni fără treabă pe acasă. Erau câțiva, cam mulți, care jurai că nu mai strigaseră de mult câte ceva. Din urletele lor simțeai că sunt oameni care se vor auziți, că antipatiile lor gâlgâie în ei și că nu poți să scoți ceva cu sens de la o adunare populară unde fiecare țipă ce vrea, ce crede de cuviință.

Cum am simțit iraționalul patimilor populare? Am găsit ceea ce intuiam să găsesc. Nu erau oameni cu principii ci cu fobii, cu resentimente, unii cerând demiterea Parlamentului, alții cerând să eliminăm comuniștii din țară, și majoritatea supradimensionau personalitatea doamnei Monica Macovei, considerată cel mai bun ministru al actualului guvern. Cât am fost printre participanți, nu am auzit vreun cuvânt de faptele președintelui Băsescu, de faptele primului-ministru, de faptele bunele ale altor minștri, de o analiză critică a guvernării și a poziționării europene a societății românești …dar, oamenii nu mai puteau de atâta corupție.

Se prea poate să fi fost și alți mulți nepoftiți ca și mine. Mai bine zis, erau vizibili oamenii care nu erau iradiați de protest: ori vorbeau la telefon, ori se mai bucuram de vederea unui prieten sau ieșiseră la agățat…idei. Doamna Pippidi era entuziasmată. Se vedea că îi plac mulțimile și a propus ca noi, societatea civilă să ne întâlnim mai des aici, să facem noi și noi mitinguri pașnice, pentru că mitingurile sunt europene. Domnul Traian Ungureanu ne-a readus aminte, pe un ton ultra-populist, că noi, poporul, suntem o putere și că guvernanților le este frică de noi ca de caralii. Se prea poate să fii sugestionat pe ascultători. Însă penibilul situației era deja mai presus de Constituție și de legile statului de drept, în cadrul cărora societatea civilă își mandatează trimișii parlamentari și aceia decid pentru noi.

Dacă domnii în vârstă și doamnele care strigau în spatele meu și în urechile mele că vor jos guvernul și parlamentul o făceau pentru că nu aveau cu cine să se mai certe pe acasă, cei de pe trepte aveau alte motive. Nu textele și pretextele erau motivele pentru care doamna Macovei era singura izbăvitoare a nației. Cu siguranță că nu acesta era motivul. Partizanatul și fanatismul mesajului era clar, atât de clar, încât te puteai întreba dacă nu sunt cu toții în transă a voinței de putere sau cel puțin într-o pasă de răcnet viril, contagios, a propriilor sechele.

Apă de ploaie peste gînduri firave…Și iarăși o bură de cântec peste o descărcare de emoții negativiste, care, cu siguranță au avut sens pentru participanții convinși, dar care a fost un zero tăiat pentru cei care erau amatori de viul protestului, ca mine, dar care nu au văzut nimic autentic aici. Nu am văzut un protest credibil, dar am văzut mulți oameni, care de mult nu mai strigaseră ceva cu năduf.

Când strigi, credeau mulți, o să te audă cineva, undeva…și o să ia aminte la glasul tău, pentru că glasul tău contează. Însă în democrație glasul tău realmente contează doar când votezi sau când mai multe mii de oameni își iau lumea în cap și statul pe umeri și îl trântesc la pământ. Dacă nu e scrutin electoral sau revoluție, în democrație urletul nu e pozitiv din punct de vedere social sau legislativ, ci, doar terapeutic în cel mai bun caz, unde după un urlat zdravăn la miting sau la meci, vii acasă și te uiți la un film sau faci dragoste cu nevasta înnoit, deparazitat de excesele de violență din tine.

După o oră de cărți m-am întors și nu mai era nici urmă de miting. Semnături de-a valma pe niște foi mari, se strângeau boxele, firele, televiziunile plecaseră, numai ploaia nu pleca nicăieri și făcea o liniște frumoasă pe stradă, încât putea-i să îți asculți inima în tăcere.

Mitingul nu a contat deloc, dar i se va face propagandă o zi, două…Ar trebui să se spună mai multe despre ploaie, zic eu, decât despre enervările poporului. Cei care veniseră la miting nu păreau oameni care erau dați afară de corupție din țară. Însă, cu siguranță, erau oameni care aveau să își spună excesele de energie.

Pr. Drd. Picioruș Dorin Octavian.

Omul: ființă împlinită numai în Dumnezeu

marea-involburata-a-sufletului-asteapta-pe-dumnezeu.jpg

„Adânc pe adânc cheamă” (Ps. 41, 9). Adâncul sufletului nostru cheamă adâncul iubirii lui Dumnezeu. Dumnezeul nostru a făcut sufletul ca pe un ocean, care nu se umple decât cu iubirea Lui. Un singur suflet, dacă ar câștiga toată lumea și dacă și-ar face prieteni toți oamenii, nu ar fi fericit din destul și tot ar fi neîndestulat, neîmplinit, tot s-ar simți gol.

Sufletului îi e dor de Dumnezeul lui, de Părintele său, căci „Mai mult decât zbuciumul neasemuit al mării, minunat este întru cele înalte, Domnul” (Ps. 92, 6) și sufletul tânjește după El, după cum spune Sfântul Siluan. „Adânc pe adânc cheamă”. Dumnezeu ne-a făcut un suflet adânc, atât de adânc, încât să încapă El înăuntru, adâncul iubirii Lui dumnezeiești. E un adânc necuprins și infinit, de negândit.

Și dacă omul pe pământ este o „făptură așa de minunată” (Ps. 138, 14), iar alergarea lui după împlinire se aseamănă cu zbuciumul neasemuit al mării”, totuși Dumnezeu este mai mult decât toată această neliniște căutătoare, pacea lui Dumnezeu și odihna Lui și întru El, sunt cu mult mai mult și cu mult mai frumoase decât orice neliniște. Dumnezeu este țărmul, limanul, liniștirea, odihna, pacea, împlinirea acestei mări foșnitoare care este sufletul, alinarea tuturor durerilor și a tuturor dorurilor omenești. Chiar și atunci când nu știe ce caută, când se lasă măcinat de patimi distrugătoare, sufletul îl caută pe Domnul și suferă pentru că nu Îl găsește.

Cât de frumos vorbește, în Sfânta Scriptură, Dumnezeu despre om! Cât de mult nu îl înjosește, ci îl laudă și îi dă îndrăzneală ca să creadă în El! Sfânta Scriptură e cartea nădejdii, a mărturiilor nenumărate ale iubirii lui Dumnezeu de oameni. Sfânta Scriptură e o carte a iubirii, numai că trebuie să învățăm să punem suișuri în inima noastră, ca să ne izbăvim din valea plângerii (Ps. 83, 6-7), urcându-ne la înălțimea înțelegerii și a iubirii de Dumnezeu.

Căutările omenești sfârșesc în Dumnezeu, ca niște valuri care se sparg de țărm: cei ce L-au căutat pe El se bucură că au găsit limanul veșnic al inimii lor, iar cei care nu-L doresc, nu își mai găsesc liniștea veșnic, pentru că altă liniște nu mai există.

Drd. Picioruș Gianina Maria-Cristina

Page 1 of 16

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén

ücretsiz porno