Pe cine intampinam noi?

Iubiţi fraţi şi surori întru Domnul,

din Lc. 2 reise foarte clar faptul, că întâmpini pe Hristos numai dacă vii mânat de către Duhul în Biserică (a se vedea Lc. 2, 27).

Sfântul Simeon vine la îndemnul Duhului în Templu pentru că să primească în braţe pe Pruncul Iisus, pe Mângâierea lui Israel (Paraclisin tu Israil, gr.: Lc. 2, 25, GNT).

Cel care are în el pe Duhul lui Dumnezeu, cel care este biserică vie, personală a Dumnezeului Celui Preaînalt vine în Biserică slavei Sale ca să primească pe Domnul.

Simeon, al cărui nume înseamnă semn în limba greacă, semn care înseamnă şi minune (semnele lui Dumnezeu cu noi = minunile Lui cu noi) primeşte pe Mângâierea lui Dumnezeu, pe Unsul lui Dumnezeu, adică pe Hristos.

Vine la îndemnul Duhului în Biserică şi vede prin Duhul pe Pruncul Iisus şi cunoaşte că El este Dumnezeul cel întrupat pentru noi, că e Cel pe care el Îl aştepta, cf. Lc. 2, 26.

Aşteptare şi întâmpinare.

Numai cel care Îl aşteaptă pe Dumnezeu Îl întâmpină, Îl primeşte în braţe, în fiinţă lui, Îl lasă să intre în el.

De ce Biserica nu a numit acest preadumnezeiesc praznic de astăzi întâlnire, ci întâmpinare, ieşire înainte în faţa Lui?

Poate pentru că întâmpinarea presupune umilinţa celui care Te întâmpină, umilinţa şi bucuria lui, fapt pentru care nu îşi permite să monopolizeze prezenţa lui Dumnezeu, ci se retrage degrabă din cadru, ca şi Ioan Botezătorul, şi Îl lasă pe Mire să crească în ochii lumii.

Sfântul Simeon şi Sfânta Ana aduc mărturie în Biserică despre Hristos Dumnezeu. Rolul lor, după cuvintele Sfântului Luca, e acela de a garanta că Acesta este Mesia.

Amândoi vorbesc profetic despre Domnul. Spun cele ce vor fi, ce se vor întâmplă cu El şi cu Prea Curată Lui Maică.

Troparul sărbătorii însă o are în prim-plan pe Născătoarea de Dumnezeu, pe Cea plină de har, Căreia Simeon îi spusese în mod profetic: „prin sufletul tău va trece sabia [romfea, gr.]” (Lc. 2, 35), subsecvențiată de Bătrânul cel Drept, de Sfântul Simeon.

Când troparul praznicului se referă la Maica lui Dumnezeu, el vorbeşte despre Hristos ca despre Soarele dreptăţii, Care a răsărit din pântecele Fecioarei, „luminand pe cei dintru întuneric” şi din umbra morţii [Is. 9, 1] după cum spusese Sfântul Isaia.

Când în a doua parte a troparului, în prim-planul cântării apare Sfântul Simeon, Hristos Dumnezeu e numit „Izbăvitorul sufletelor noastre” ţinându-se cont de Lc. 2, 38, unde Hristos e numit „mântuirea”, mântuirea care era aşteptată în Ierusalim.

Din cuvintele Sfântului Luca observăm că nădejdea, aşteptarea lui Mesia nu era o realitate revolută, uitată, ci una foarte vie.

Sfântul Luca vorbeşte despre prezenţa harului Sfântului Duh în Simeon, şi mult mai umbros, dar evident din context, şi în Sfânta Ana.

Cei doi sunt prăznuiţi mâine, pe 3 februarie, primul cu titulatura de Sfântul şi Dreptul Simeon, de Dumnezeu primitorul iar Sfânta Ana cu numele de Sfânta Prorociță Ana.

Aşa după cum e obiceiul Bisericii, a doua zi după un mare praznic e închinată Sfinţilor, care au avut un rol capital în atmosfera praznicului din ziua precedentă.

Fără îndoială că Sfântul Luca a chintesențiat lucrurile, evenimentele și nu le-a relatat pe larg.

Sfântul Simeon nu a spus numai celebra şi arhicunoscuta cântare de la Lc. 2, 29-32 şi câteva cuvinte către Prea Curata Stăpână, după cum nici Sfânta Ana nu a spus decât două-trei lucruri despre Mesia…căci de aia se numeşte Prorociță.

Praznicul de astăzi ne pune în faţă însă realitatea simţirii lui Hristos de către Sfinţi, în Biserică şi faptul că cei care se pregătesc prin faptele lor de sfinţenie pentru sesizarea lui Dumnezeu, Îl simt în mod real, ca pe un foc în trupul şi în oasele lor.

Condacul vorbeşte despre sfinţirea pântecelui Fecioarei cu naşterea Să, despre dimensiunea interioară a praznicului. Cum a sfinţit pe Fecioară prin zămislirea Să dintr-Însă, tot la fel prin Duhul, impreauna cu Duhul Hristos ne sfinţeşte pe noi, întreagă Treime ne sfinţeşte, pentru că Îşi face locaş în noi şi este cu noi.

Hristos, spune condacul praznicului, a sfinţit pântecele Fecioarei şi mâinile lui Simeon care L-au întâmpinat, L-au cuprins, L-au îmbrăţişat.

Însă nu trebuie să înţelegem că numai pântecele şi mâinile lor s-au sfinţit sau că numai o parte a trupului nostru dobândeşte sfinţenia şi nu întregul trup.

Însă Dumnezeiescul imnograf a esenţializat mesajul hristologic, ca şi Sfântul Luca, a spus multe în puţine cuvinte, pentru ca să înţelegem că Întruparea Fiului a însemnat sfinţirea Prea Curatei Stăpâne şi că primirea lui Hristos euharistic cu mâinile sufletului nostru, adică simţindu-L cu sufletul pe Hristos în trupul nostru, ne sfinţeşte şi pe noi, cei care Îl întâmpinăm, cei care Îl invităm în casa noastră şi El vine în noi şi sfinţeşte toate, le face pe toate noi, pline de noutatea sfinţeniei.

La Paşti suntem atenţionaţi că trebuie să ne curăţim simţirile sufleteşti şi trupeşti pentru ca să-L vedem pe Hristos.

La fel la Botezul Domnului, vedem că Ioan Îl vede pe Mielul lui Dumnezeu numai prin harul Duhului, numai curăţit de păcat.

Sfinţii Apostoli Îl văd pe Domnul pe Tabor pentru că sunt plini de harul Duhului Sfânt.

Acum, la întâmpinarea Sa, ambii exponenţi principali ai întâmpinării, care nu fac parte din familia lui Hristos după trup, adică în afară de Prea Curata Stăpână şi de Sfântul Iosif, vin cu simţiri transfigurate la Hristos. Vin plini de har.

După cum Prea Curata Stăpână şi Sfântul Iosif erau plini de har la fel erau şi Sfinţii Simeon şi Ana.

Cei Sfinţi se recunosc între ei. Recunosc că liantul lor e harul Treimii. Și nu se ceartă Sfinţii între ei atâta timp cât văd că sunt cu toţii în har, că sunt plini de har.

Întâmpinarea Domnului e un îndemn perpetuu la interiorizarea relaţiei noastre cu Hristos întru Duhul. Ca să Îl simţi pe Hristos viu, întru tine, trebuie să Îl simţi întru Duhul, pentru că Hristos nu e niciodată fără Duhul şi fără Tatăl.

Întoarcerea noastră trebuie să fie mereu spre harul Treimii, spre adorarea Treimii în unime şi a unimii în Treime.

Ca să cinstim Treimea ca Treime adevărată nu trebuie să vedem persoanele Treimii ca împărţind fiinţa una, ca segmentând-o, după cum nici fiinţa Dumnezeirii nu trebuie văzută ca neexistând în Treimea persoanelor dumnezeieşti sau ca una care se suprapune faţă de persoanele Treimii.

Ci Treimea are o singură fiinţă, o singură lucrare, o singură stăpânire dintotdeauna şi pentru totdeauna, pentru că Dumnezeu e Treime de persoane care împărtăşesc aceeaşi fiinţă, într-o continuă cuprindere personală a fiecăreia de celelalte două.

Şi viaţa noastră este o continuă cuprindere a celorlalţi şi a unei mulţimi de lucruri şi, în acelaşi timp, nu devenim mai multe persoane, ci ne adâncim interior propria persoană şi, în mod concomitent, ne găsim în legătură interioară cu alţii şi cu noi şi cu Dumnezeul iubirii noastre.

Întâmpinarea celorlalţi, primirea altora în fiinţa noastră, iubirea şi rugăciunea pentru alţii nu ne depersonalizează, ci ne personalizează continuu.

Cu cât primim pe mai mulţi în noi, cu cât iubim pe mai mulţi şi avem relaţii cu cât mai mulţi, relaţii de iubire, de cunoaştere reciprocă, de mare intimitate duhovnicească cu atât ne înţelegem pe noi şi pe ei, cu atât viaţa noastră e mai plină de sens, de valoare şi de adâncime personală.

Dacă îi întâmpinăm pe alţii însă, trebuie să nu ne transformăm în stăpânii lor, ci în intimii lor, care le dau o mare lărgime interioară şi exterioară.

Prietenia nu suprimă libera voinţă ci îi devoltă adevărata ei manifestare, o permanentizează în bine.

Cine învăţă din iubire, învăţă să nu asuprească cu insistenţa şi cu opiniile sale pe celălalt ci să se propună ca factor de calmitate şi de întărire pentru el.

Vă doresc să fiţi întâmpinaţi bine de cei care vă iubesc şi să fiţi întâmpinaţi cu respect, chiar dacă nu manifest, de cei care vă depreciază în vreun fel anume.

Fie ca bucuria iubirii lui Dumnezeu să fie în dumneavoastră, în fiecare în parte şi, prin ea, să aveţi ochi blânzi, de porumbel, cu cei cu care vă întâlniţi şi să fiţi văzuţi cu adevărat de cei care au nevoie de dumneavoastră.

Mărturia fiecăruia în parte este o mărturie despre câte minuni face Dumnezeu cu noi. Amin!