Primavara cu frisoane
De cand suferise atacul de cord era foarte atent la tonul vocii, la faptul de a nu se enerva, la efortul prea mare. Mult prea atent la detalii. Il enervau sunetele stridente si mai mult. Nu mai putea suporta ticaiturile ceasului, mana stanga il junghia mai tot timpul…Isi cauta refugiul in rugaciunile sale dar si in munca de a termina cat mai repede cartea. Cartea lui, principala lui opera, acel sumum al puterii tale pe care il dai de la 50-60 de ani incolo.
Nu puteai sa il intelegi numai pentru ca il priveai. Nu te puteai opri in fata lui si sa il intrebi cum?, de ce?, pentru ce? se intamplasera toate lucrurile. Sunt sigur ca ti-ar fi spus ca viata are multe lucruri pe care le intelegi parcurgand-o si nu stationand intr-o gara…
Era o gara mica. Ne opriseram in ea pentru cateva ore pentru ca nu mai era o alta legatura. Atunci mi-am dat seama cat de greu e sa astepti ceva care si asa o sa se intample. Cat de greu e sa privesti cum trece timpul, pe masura ce nu ai nimic de facut sau nimeni nu te baga in seama.
Cand a venit trenul eram obositi, prea obositi ca sa mai avem chef sa discutam. Fiecare privea pe geam si incerca sa uite.
Sejurul nostru ne-a urmarit ceva timp. Foamea noastra de adevar fusese terfelita in picioare. Insa iesiseram invingatori, atata timp cat parcurseseram atat de multe obstacole in calea noastra.
Cand am ajuns acasa nu am avut timp sa ne mai gandim la altceva decat la somn. Odihna noastra ne scotea afara din inima toata grija, framantarea din cele cateva zile.
…Si totusi privind inapoi, acel colt de rai pamantesc, unde ne-am rugat si am trait cateva zile ne-a facut bine, cu toata atmosfera tensionata din jur. Locul era mai frumos decat negrija oamenilor care il locuiau. Insensibilitatea lor ne-a ranit mult.
Pr. Drd. Piciorus Dorin Octavian.