Antipoezia de dupa masa ( poem de clasica rezonanta)

Daca Emil Brumaru vorbeste toata ziua de femei,
Kiki Vasilescu rupe revistele semidocte iar
Ioana Baetica e in mod fals obsedata de sex,
afara e frig de te doare in basca si cainii au figuri in cap.

Se tot mira poetii de ce Savatie Bastovoi nu mai vrea sa scrie poezie din aia de pierde vara si de ce nu avem cu totii obsesii sexuale puternice, incat sa ne vina sa mergem pe pereti. Acum e la moda sexul, toata lumea injura pe toata lumea, toata lumea e o mahala puternic retardata de conflicte sau de curentii de aer dinspre polul nord. Maine literatii se vor ocupa oare de crime in serie?

Se vinde foarte bine Cartarescu dar pe nimeni nu intereseaza cultura. De fapt ce e cultura? Daca ai taste poti sa faci cultura, zice Zosoram. Cineva se impiedica tocmai acum de o metafora, cineva sudeaza niste substantive haotic, de enerveaza pana si pietrele de canalizare; nu stie omul ce e litota, pune doua puncte si mai mananca un hot dog.

Acum daca ai fotbal inseamna ca esti academician. Dai un uspemetri cu capul, iti stergi nasul in batista pe care nu o ai, tipi ca energicul pentru ca esti marfa expirata si generatia de maine e tributara celei de ieri.

-Nu te enrveaza, ma, sa tipi ca descreieratul, zice mama lui Cornel?
-NU!…Asa e la moda acum: care e mai prost tipa mai tare. De ce sa nu tip daca sunt liber?
Insa a venit politia si l-a luat pe Cornel la intrebari, la perchezitii si la ambiguitati. Dar el n-o sa vorbeasca cu politistul despre ce urlase, l-a intrebat daca nu are blog. Tu ai ma blog?, intreba el.

Politistul crezu ca e vreo injuratura si ii mai dadu doua cartoane de oua pe gratis. Asta iar il intreaba si politistul ii mai da doi litri de benzina, din colt, de la tanti Lili.

De fapt a zis si domnu’ Iliescu, zise Cornel, ca pe blogurile alea scriu toti derbedeii, ce le trece prin cap, ca e o incaierare intre clanuri. Cand auzi politistul ca domnu’ Iliescu e pronuntat intr-un respect fidel si calm de catre Cornel, zis si Alifie, atunci intelese ca blogurile astea nu sunt din alea de perchezitionare, ci e o treaba de marfa.

Sa ne intoarcem la punctele noastre de suspensie. Avem emisiuni joase, ca sa nu te doara genunchii. Cineva mi-a zis: Astia cred ca nu dau emisiuni bune la TV pentru ca sa nu ne invete cu exigente mari. Asa e: daca ne baga secvente mari si exigente mari, incepe sa ne doara capul, sa ne plezneasca capul, sa ne urle capul si daca ai capul mare sau te taie capul sau te inmoaie capul inseamna ca esti cu cap tare.

Urmaresc atent petele de cerneala pixeloasa, din mii de pixelii ai displayului. Sunt sigur ca el, ea, ei, vor crede ca am cineva cu ceva. Dar nu am nimic cu nimeni. O cana de apa sta in dreapta mea si mai beau ceva apa si ma gandesc la amicul meu de pe net, care imi da carti si imi spune ca se imbata cu apa si cu intentii bune.

Intentiile bune sunt ca painea. Cand nu le ai mori de foame, cand ai prea multe dai si la altii iar cand ai timp mai mult atunci ar fi bine sa te rogi.

-Eu nu ma rog, zise Cornelus.
-De ce, il intreb eu.
-Pentru ca nu vreau.
-Inseamna ca nu vrei sa fii fericit, Cornelusule, inseamna ca nu vrei sa fii fericit.

E bine sa strecori niste fraze, pe ici, pe colo. Baietii cu blogul vin si se uita. Hmm!…, zice unul, ca maraitorul. Asta e dus cu pluta, zice el la adresa mea, transformandu-se in ganditorul de la Hamangia care mananca seminte de floarea soarelui necoapte.

Nu conteaza, nu conteaza,
e si el o capra breaza,
un copil si o garoafa…oricine trece de o anume limita a decentei se numeste impertinenta.

Ultimul vers este un enunt: parintii ar trebui sa spuna povesti copiilor inainte ca ei sa adoarma. Povesti adevarate.

Pr. Drd. Piciorus Dorin Octavian.

Galceava inteleptului cu lumea

Motto: De ce atunci, se pune intrebarea, nu i-a invatat Hristos pe Platon şi pe Pitagora? Pentru ca mintea lui Petru era cu mult mai filosofica decat mintile acelora. (Sfantul Ioan Gura de Aur, „Comentariu la Faptele Sfintilor Apostoli”)

Opera lui Dimitrie Cantemir, „Divanul sau galceava inteleptului cu lumea sau giudetul sufletului cu trupul”, este cunoscuta indeobste ca prima lucrare filosofica in literatura si cultura noastra. Nimic mai fals, doar daca nu cumva prin filosofie se intelege teologie sau cugetare duhovniceasca. „Inteleptul” din opera lui Dimitrie Cantemir nu are nimic de-a face cu filosofia umanista, cu filosoful sau carturarul umanist din Occident, in speta cu filosoful fara Dumnezeu al lumii moderne. Acest intelept este, asa cum o arata etimologia cuvantului „filosofos”, un iubitor de intelepciune, dar nu de intelepciunea omeneasca, pe care o lepada Sfantul Pavel ca fiind nebunie inaintea lui Dumnezeu, ci de intelepciune dumnezeiasca.

Inteleptul lui Dimitrie Cantemir este un teolog sau un om duhovnicesc, care judeca si condamna lumea (caci de aceea se numeste „Divanul”, fiind judecata lumea si poftele ei), pentru ca, asa cum spunea tot Sfantul Pavel, omul duhovnicesc judeca tot si pe toti, dar pe el nu-l judeca nimeni.

Aflandu-se deci la „divan”, la ceasul judecatii, inteleptul, cunoscand ca lumea a fost creata frumoasa si buna de catre Dumnezeu, ii respecta acesteia esenta buna a aducerii sale intru fiinta precum si frumusetea dumnezeiasca ce este imprimata in ea, dar se dezice de ea ca intruchipare a nenumaratelor modalitati de ispitire spre pacate a sufletului omenesc. Intre Dumnezeu si lume, intre viata vesnica si cea vremelnica, intre calea stramta si cu chinuri si calea cea larga, plina de desfatari si pacate (care se termina cu moarte vesnica), inteleptul alege pe Dumnezeu, viata vesnica si calea cea stramta. Intre poruncile lui Dumnezeu si indemnurile lumii la desfranare, la avaritie, la ucideri si la toata rautatea, inteleptul alege poruncile facatoare de viata si leapada ca pe un putregai toata ispita lumii cea indemnatoare spre pacat.

Toata cartea, care este o conversatie a inteleptului cu lumea si o respingere din partea acestuia a argumentelor satanice despre imparatia acestei lumi si despre fericirea pamanteasca, este intemeiata scripturistic si patristic intr-un mod covarsitor. Citind-o, ne-am gandit la lupta interioara, la lupta cu gandurile, cu atacurile demonice, pe care o poarta necurmat cei ce vor sa se curateasca de patimi, fie clerici, fie mireni, si ni se pare ca filonul isihast si filocalic al cugetarilor cantemiriene este unul foarte evident.

Indreptatirile pe care le-a aflat exegeza literara in a considera aceasta carte duhovniceasca si teologica ca fiind una de extractie filosofico-umanista, sunt superflue atunci cand sunt asezate fata in fata cu solida si greaua teologie ortodoxa care alcatuieste temeieul, esenta acestei opere.

Lumea, pe care o personifica si o face sa vorbeasca in cartea sa Dimitrie Cantemir, exprima mai degraba punctul de vedere al filosofiei ateiste din zilele noastre, iar nu inteleptul care reprezinta viziunea crestin-ortodoxa asupra lumii.

Pentru a sprijini cele afirmate, vom oferi in continuare un scurt periplu ideatic pe care l-am desprins din lucrare, careeste mai mult decat graitor, cu toata lipsa noastra de timp pentru a ne desfasura mai mult. Astfel, din „rechizitoriul” inteleptului, am retinut macar cateva idei pentru cititori:

Cartea intaia
Lumea este creatia lui Dumnezeu si a fost conceputa ca o gradina, dar dupa caderea primilor oameni din Rai, frumusetile lumii devin motiv de amagire spre pacat.

Fericirea in aceasta lume este trecatoare. Maririle sunt desarte. Moartea pune capat tuturor iluziilor.

Dumnezeu a facut lumea buna, nu rea, dar ea a devenit loc de truda pentru om dupa cadere. Insa cand va fi restaurata, atunci va fi din nou cu totul buna si frumoasa.

Dumnezeu a daruit omului nu numai luminitori ai ochiului si ai trupului (astrii ceresti), ci si lumina a mintii, prin care sa judece si sa se fereasca de rau.

Lumea indeana la pofte trupesti si lacomie fara satiu si de aici se ajunge la pacate inca mult mai mari.

Chiar si cei mai puternici imparati, care au adunat multa slava si multe bogatii, au fost rapiti de moarte si au parasit viata fara sa ia nimic. Frumusetile si bogatiile lumii, care se leapada si fara voie la moarte, nu merita sa-ti pierzi viata pentru ele. Bogatia nu este o conditie neaparata pentru pieire, dar pe cei stapaniti de ea ii duce in Iad.

Lumea este temnita pentru om si trupul pentru suflet, dupa cum zice Sfanta Scriptura: „Scoate din temnita sufletul meu” (Ps. 141, 10).

Sfintii din toate timpurile, locuind in lume, nu s-au lipit de ea, ci au fugit de amagirile ei. Au urat lumea si pe ei insisi si iubeau ziua mortii si si a parasirii acestei lumi. Frumusetile si desfatarile lumii sunt uraciune si spurcaciune, iar nevointele, lipsurile, durerile si torturile indurate pentru Hristos sunt dulci si desfatatoare pentru Sfinti.

Lumea este pamant si cenusa, Sodoma si Gomora, lat, sirena, parere si vis, desertaciunea desertaciunilor. Cel ce cauta slava lumii are parte nu numai de nefericire vesnica, ci si de cea vremelnica, de zbucium, cadere si durere.

„Innoi-se-vor ca ale vulturului tineretile tale” (Ps. 102, 5): innoirea care va avea loc in veacul viitor, cand sufletul se va innoi prin faptele bune savarsite pe pamant. Dar chiar inca pe pamant fiind, faptele bune atrag binecuvantare si o viata lunga si fericita celor cuviosi si drepti.

Cei chinuiti pentru dreptate in aceasta lume vor primi cele ce ochiul nu le-a vazut, urechea n-a auzit si la inima omului nu s-au suit (I Cor. 2, 9).

Dumnezeu l-a facut pe om si i-a supus lui toata lumea, spre a se folosi bine de ea, iar omul trebuie sa se osteneasca si sa se trudeasca pentru a trai si a se bucura.

Nu multi sunt gata sa paraseasca lumea pentru Rai.

Lumea este foc, cuptor, para de foc in care se lamureste ca aurul in topitoare sufletul celor Sfinti, care rabdand se mantuiesc. Focul de care vorbste Sfantul Pavel (I Cor. 3, 15) este lumea, iar nu Purgatoriul, asa cum au inventat catolicii.

Omul este o lume mare intr-una mica: lumina zilei corespunde in om cu lumina credintei; taria (cerul) corespunde nadejdii; apele de deasupra – grijile de Dumnezeu lasate; apele dedesupt – necazurile; pamantul – trupul omenesc; copacii si iarba si rodurile – faptele bune; soarele arata intelepciunea vesnica; luna inchipuie intelepciunea vremelnica; pestii – plecaciunile; pasarile – privelistea cereasca; animalele – patimile si durerile; fiarele – atacurile demonice.

Omul nu stie zilele vietii sale si trebuie sa fie pregatit in fiecare clipa de moarte. Viata este foarte scurta si anii in care suntem cu adevarat constienti de ceea ce facem si in putere (vreo 20), sunt cu mult mai putini chiar si decat anii vietii (care sunt 70-80 de ani). Nici macar o zi pe saptamana nu putem sa facem voile noastre fara sa ne scurtam si mai mult viata.

Aceasta lume reprezinta locul si vremea pregatirii pentru viata vesnica vesnica.

Cartea a doua
Lumea e ca o gradina, trupul omenesc ca floarea campului si ca iarba, omul ca un pom bun care face roada buna sau ca un pom langa izvoarele apelor care va da roada sa la vremea sa (cf. Ps. 1).

Sa asteptam cer nou si pamant nou (Apoc. 21, 1).

Cei ce par bogati si slaviti sunt bogati si goi (cf. Apoc. 3, 17).

Dumnezeu „cu ale Lui puternice maini m-au framantat…”

Dumnezeu cauta spre cei sarmani si napastuiti si zdrobiti cu Duhul (Is. 66, 2).

Cel ce se mareste piere fara veste.

Dupa moarte trebuie sa lasi un nume bun (cf, Eccl. 7, 2 ).

Sfantul Grigorie („Invataturi morale”): „ca sa intelegi ce esti, trebuie mai intai sa intelegi ce nu esti”.

Omul e vierme si viata abur.

Intelepciunea lumii este nebunie. „Cat este de nestiutor omul, cu toata stiinta lui.”

A cauta cele ale lumii inseamna a crede ca exista ceva mai bun decat Dumnezeu (cf. Fer. Augustin), insa dobandirea lumii aduce doar nefericire vremelnica si vesnica.

Fer. Augustin (Sermo CLXIX, 13): Qui ergo fecit te sine te, non te iustificat sine te.

Credinta face vii pe cei care mor iar necredinta face morti pe cei ce traiesc in pacate.

Dumnezeu Se cunoaste din fapturi (cf. Ps. 18, 1-2).

Se cuvine a dori numai lumina dumnezeiasca, ca sa nu se zica „a iubit mai mult intunericul decat lumina” (In. 3, 19).

„Iar eu ca un surd nu auzeam si ca un mut ce nu-si deschide gura sa” (Ps. 37, 14): fa-te surd si mut la ispitele lumii.

Moartea e sfarsitul tuturor oamenilor, iar zidirile marete sunt sortite naruirii.

Lumea i-a ademenit chiar si pe unii mari Sfinti si i-a facut sa cada.

Dragostea adevarata catre Dumnezeu aduce omului implinirea oricarei rugaciuni si dorinte.

Suntem puternici cand suntem slabi, insa impreuna cu Domnul.

Nu din batran tanar, ci din pacatos drept trebuie sa se faca omul. Implinirea poftelor duce la deznadejde.

Sf. Grigorie de Nazianz: ‘In desert se osteneste limba, de n-ar fi fost a Mantuitorului mila.”

Toata firea slujeste omului din porunca lui Dumnezeu. Cu atat mai mult este rusinos faptul ca omul nu asculta poruncile si fiind pacatos, e mai rau decat dobitoacele.

Cunoscand bunatatea lui Dumnezeu, Care a supus omului toata lumea, cu atat mai mult trebuie sa credem ca ne va darui si viata vesnica si fericita, daca vom pazi poruncile Lui. Daca Dumnezeu are grija de pacatosi, cu atat mai mult de cei Drepti.

In orice zi sa fii ca in ceasul mortii.

Lumea e munca si iad.

Nu e pocainta dupa moarte, pentru ca cele pacatuite in trup trebuie curatite fiind tot in trup.

Omul e o lume mica, chip al lumii mari, si mantuindu-se omul, recupereaza si lumea si o mosteneste.

Lumina soarelui material, in comparatie cu lumina dumnezeiasca, este intuneric si noapte.

In lumea aceasta se agoniseste lumea viitoare prin nevointa si pocainta. Cei ce au numai intelepciune trupeasca, fara intelepciune duhovnicesca, vor pieri.

„Intelepciunea si-a zidit siesi casa sprijinita pe sapte stalpi” (Pilde 9, 1): inteleptul isi face in Imparatia Cerului casa intemeiata pe cele 7 daruri ale Duhului.

Este nevoie sa cugetam neincetat la moarte si la Judecata.

Deprinderile bune se invata din copilarie si se mostenesc la batranete.

Cartea a treia
Se cuvine omului sa se cunoasca pe sine.

Sa te lupti cu patima care te ataca cel mai tare.

Omul: strain si oaspete pe pamant.

Cei curati sunt in paza lui Dumnezeu. Curatia naste nadejde. Curatia si sfintenia duc la vederea lui Dumnezeu si la intrarea in Imparatia Cerurilor.

O cale sigura este urmarea pildelor celor bune. Rugaciunea este impreuna vorbire cu Dumnezeu. Rugaciunea celui curat cu inima este auzita.

Drd. Gianina Piciorus

Poveste tehnologica

Un om se chinuia sa isi scoata
trecutul din cap cu o surubelnita.
Credea ca asa e mai bine…
sau poate se credea masina…

Incerca din rasputeri sa inghita tone intregi de nesimtire si de
bulibaseala,
numai sa nu mai fie cu cap.
Dorea sa fie fara cap.

Isi pusese un cosorog de cap in loc de cap,
se uita la capul lui ca la un metal de cap,
pentru ca nu mai dorea sa aiba cap.

Dorea sa fie racheta, viteza luminii…
Tocmai de aceea si mergea pe strada val-vartej,
ca un girofar stricat,
ca un fel de a calca in strachini candid…

In felul lui, avea doua maini pe care le folosea numai in buzunare.
Mergea cu nasul pe sus, incat il lovise un avion in nas mai ieri,
pentru ca prea inalta nasul.

Acum are un borcan de nas, pentru ca si ochii lui au ceva pisicesc in ei,
incat, atunci cand il deranjezi te zgarie rau…
desi pare bland.

Dar el nu e deloc bland. E salbatic, e derbedeu…
e bestial…e aiurea…e singur…

Are o singuratate de cuc, de cuci, de cuculeana…pe langa
batiste de singur,
mancare de singur,
pat de singur,
ifose de singur.

Merge pe strada cam singur, chiar daca se crede vapor.
Dar el nu e vapor…ci singur.

Cel cu surubelnita incearca tot timpul sa fie
in pas cu debandada.
De aceea isi baga in cap tot felul de sateliti artificiali
si behaie debitatii.

Pr. Drd. Piciorus Dorin Octavian.

Fiul cel mare/batran si fiul cel tanar. Comentariu duhovnicesc la Parabola fiului celui pierdut

Iubitii nostri,

adesea am auzit comentarii la aceasta parabola care nedreptateau pe fiul cel mare, pe cel despre care textul grecesc spune ca este presviteros [Lc. 15, 25], mai batran, imbatranit in bine, in sfintenie. Adesea am auzit ca acest fiu mai mare este un egoist, ca el nu stie sa se bucure de pocainta fiului mai mic, a desfranatului, a risipitorului care se pocaieste.

Insa daca incepem intelegerea parabolei de astazi cu Lc. 15, 31, observam ca Tatal nu il blameaza pe fiul cel batran pentru atitudinea lui dreapta fata de cel mai tanar, ci ii da sa vada dreptatea lui Dumnezeu ca fiind plina de mila, de indurare.

Cum am putea vedea in fiul cel batran un om cu o atitudine proasta fata de viata corecta, dreapta, atata timp cat viata lui este una a sfinteniei? Cum putem blama pe cel care este sfant in faptele lui, care vine seara de la tarina ( Lc. 15, 25), adica care lucreaza zilnic, neintrerupt fapta cea buna, si putem lauda, sau sa fim de acord cu un fiu risipitor, care si-a risipit averea harului, printr-o viata depravata ( Lc. 15, 13)?

La o prima vedere lucrurile par sa se bata cap in cap. Pentru ca, pe de o parte avem un destrabalat care pleca de la Tatal si traieste cum vrea, adica avem un postmodern care nu are nici un Dumnezeu, cum spune romanul, iar pe de alta parte avem un om Sfant, care traieste nedespartit de Tatal, care niciodata nu a calcat porunca Acestuia ( Lc. 15, 29), ci Ii slujeste Lui cu toata inima.

Avem destrabalare si viata cazuta vs. viata sfanta si evlavioasa. Cum putem asadar sa blamam viata sfanta, corecta a fiului celui batran, a celui chibzuit, care nu a facut ocolul durerii si al dezamagirii ca sa revina la Tatal ci a stat statornic cu Tatal?

Tatal nu blameaza pe fiul cel mare ci dimpotriva spune ca el este mereu cu Sine si ca panta ta ema sa estin ( gr.), adica : toate ale Mele ale tale sunt [Lc. 15, 31]. Pentru noi v. 31 este capital. El da dezlegarea corecta a cazului nostru. Si ne da dreapta intelegere a textului evanghelic pentru ca ne arata ca Tatal nu desconsidera viata sfanta, ci dimpotriva spune ca cel Sfant e mereu cu El si se impartaseste din toate cele ale lui Dumnezeu, adica de slava Sa, dar in acelasi timp spune ca fiul cel mai mic, nu e respins de catre El, daca acesta isi vine in sine ( gr: is eafton de elton, cf. Lc. 15, 17) si se pocaieste.

Lc. 15, 17, cu revenirea in sine a fiului celui mic si Lc. 15, 31 ni se par a fi punctele de greutate ale parabolei de astazi. Venirea in sine, metanoia, pocainta fiului celui mic e primita de Tatal cu mare bucurie dumnezeiasca. Fiul cel mare s-a maniat [gr. orghisti, Lc. 15, 28] la auzul veseliei Imparatiei Cerurilor pentru un pacatos care se pocaieste, pentru ca el dorea ca pacatosul sa fie judecat dupa pacatele sale.

Cei Drepti si Sfinti doresc sa se faca dreptatea lui Dumnezeu, sa se elimine raul de pe pamant si sa se faca pace si bucurie pe pamant, ca si in cer. In Apoc. 6, 10, auzim pe Sfintii Mucenici ai Bisericii strigand catre Tatal: ” Pana cand, Stapane Sfinte si Adevarate [mai amani, si] nu vei judeca si nu vei razbuna sangele nostru, fata de cei ce locuiesc pe pamant?”. In versiunea 1988 a Sfintei Scripturi, editia BOR , gasim aceasta traducere.

Intr-o versiune greceasca se spune mult mai clar, fara nuanta de viitor: „Pana cand Stapane Sfinte si Adevarate nu judeci si nu razbuni sangele nostru…?” ( cf. ed. Nestle-Aland, Stuttgart, 1998].

Deci Sfintii vor dreptatea, vor sa fie pe pamant ca si in cer. Numai ca iubirea lui Dumnezeu vrea si pocainta, pentru ca El asteapta indelung pe cei care pacatuiesc, ca sa ii faca vii prin pocainta.

A doua duminica pregatitoare pentru Sfantul si Marele Post are drept obiectiv aceea de a ne spune ca e de preferabil viata sfanta, fara de prihana. Dar daca am pacatuit si ne dam seama ca e greu fara Dumnezeu, ca avem o viata oribila fara El, sufocanta, El primeste pocainta noastra si ne face vii prin harul Sau.

Insa nu trebuie sa blamam sfintenia pentru ca exista si pocainta sau sfintenia trebuie vazuta ca o continua pocainta si acceptare a celor care vin la credinta. Noi ortodocsii, in mare parte, suntem cam reticenti cand vine vorba sa acceptam pe marii pacatosi in Biserica, pentru ca nu ii vedem prin ochii Tatalui ceresc.

Logica lui Dumnezeu intrece logica noastra, pentru ca El primeste deopotriva pe Sfinti, ca si pe cei ce se sfintesc si care vin in Biserica dupa o viata dezmatata. Ii primeste cu aceeasi bunatate nemarginita. Cand vine un om nou printre noi, la Biserica, trebuie sa ne bucuram de venirea lui printre noi, chiar daca nu intelege el prea multe. Pentru ca oricine vine la Biserica cu inima deschisa e semn ca Dumnezeu il atrage aici, alaturi de El.

Finalul Evangheliei de astazi cuprinde esentialul vietii crestine: sa ne veselim si sa ne bucuram {Lc. 15, 32} de toti si de toate. Sa ne bucuram de Sfinti si sa invatam de la ei, dar sa ne bucuram si de intoarcerea pacatosilor pentru ca pot sa devina Sfinti. Si la noi, in Biserica lui Dumnezeu cea una, sunt multi Sfinti fosti curvari, vrajitori, avari, petrecareti, care s-au dezis de viata lor dinainte si s-au umplut de Duhul, s-au umplut de sfintenie, pentru ca Dumnezeu i-a primit la El, ca si pe Sfintii care nu au avut mari abateri de la drumul drept al vietii ortodoxe.

Viata dezmatata insa are abisurile ei de intelegere, daca stii sa le vezi, atunci cand vii la Domnul. Pentru ca acolo unde se inmulteste pacatul, spune Dumnezeiescul Pavel, cand te pocaiesti, vine belsug de har, de intelegere, de intelepciune.

Fiecare dintre noi am avut perioade negre in viata noastra, de care ne e rusine. Insa Domnul ni le-a curatit pe ele, ne-a vindecat de ele, pentru ca am ales pe El mai mult decat pacatul. Ne pregatim de post invatandu-ne sa avem inima larga, buna, milostiva.

Iertarea lui Dumnezeu si dreptatea lui Dumnezeu nu se exclud reciproc ci se traiesc in tot paradoxul lor viu, adanc. Simtim iertarea lui Dumnezeu pe masura ce ne umplem de dorul dupa dreptatea Lui, dupa prezenta Lui.

Fie ca bucuria iertarii sa fie si bucuria noastra si primirea altora sa fie cu seninatate si cu pace, in masura in care si noua ni s-a iertat mult. O zi binecuvantata in continuare si multa liniste sufleteasca! Amin.

Pr. Picioruş Dorin.