Fiul cel mare/batran si fiul cel tanar. Comentariu duhovnicesc la Parabola fiului celui pierdut

Iubitii nostri,

adesea am auzit comentarii la aceasta parabola care nedreptateau pe fiul cel mare, pe cel despre care textul grecesc spune ca este presviteros [Lc. 15, 25], mai batran, imbatranit in bine, in sfintenie. Adesea am auzit ca acest fiu mai mare este un egoist, ca el nu stie sa se bucure de pocainta fiului mai mic, a desfranatului, a risipitorului care se pocaieste.

Insa daca incepem intelegerea parabolei de astazi cu Lc. 15, 31, observam ca Tatal nu il blameaza pe fiul cel batran pentru atitudinea lui dreapta fata de cel mai tanar, ci ii da sa vada dreptatea lui Dumnezeu ca fiind plina de mila, de indurare.

Cum am putea vedea in fiul cel batran un om cu o atitudine proasta fata de viata corecta, dreapta, atata timp cat viata lui este una a sfinteniei? Cum putem blama pe cel care este sfant in faptele lui, care vine seara de la tarina ( Lc. 15, 25), adica care lucreaza zilnic, neintrerupt fapta cea buna, si putem lauda, sau sa fim de acord cu un fiu risipitor, care si-a risipit averea harului, printr-o viata depravata ( Lc. 15, 13)?

La o prima vedere lucrurile par sa se bata cap in cap. Pentru ca, pe de o parte avem un destrabalat care pleca de la Tatal si traieste cum vrea, adica avem un postmodern care nu are nici un Dumnezeu, cum spune romanul, iar pe de alta parte avem un om Sfant, care traieste nedespartit de Tatal, care niciodata nu a calcat porunca Acestuia ( Lc. 15, 29), ci Ii slujeste Lui cu toata inima.

Avem destrabalare si viata cazuta vs. viata sfanta si evlavioasa. Cum putem asadar sa blamam viata sfanta, corecta a fiului celui batran, a celui chibzuit, care nu a facut ocolul durerii si al dezamagirii ca sa revina la Tatal ci a stat statornic cu Tatal?

Tatal nu blameaza pe fiul cel mare ci dimpotriva spune ca el este mereu cu Sine si ca panta ta ema sa estin ( gr.), adica : toate ale Mele ale tale sunt [Lc. 15, 31]. Pentru noi v. 31 este capital. El da dezlegarea corecta a cazului nostru. Si ne da dreapta intelegere a textului evanghelic pentru ca ne arata ca Tatal nu desconsidera viata sfanta, ci dimpotriva spune ca cel Sfant e mereu cu El si se impartaseste din toate cele ale lui Dumnezeu, adica de slava Sa, dar in acelasi timp spune ca fiul cel mai mic, nu e respins de catre El, daca acesta isi vine in sine ( gr: is eafton de elton, cf. Lc. 15, 17) si se pocaieste.

Lc. 15, 17, cu revenirea in sine a fiului celui mic si Lc. 15, 31 ni se par a fi punctele de greutate ale parabolei de astazi. Venirea in sine, metanoia, pocainta fiului celui mic e primita de Tatal cu mare bucurie dumnezeiasca. Fiul cel mare s-a maniat [gr. orghisti, Lc. 15, 28] la auzul veseliei Imparatiei Cerurilor pentru un pacatos care se pocaieste, pentru ca el dorea ca pacatosul sa fie judecat dupa pacatele sale.

Cei Drepti si Sfinti doresc sa se faca dreptatea lui Dumnezeu, sa se elimine raul de pe pamant si sa se faca pace si bucurie pe pamant, ca si in cer. In Apoc. 6, 10, auzim pe Sfintii Mucenici ai Bisericii strigand catre Tatal: ” Pana cand, Stapane Sfinte si Adevarate [mai amani, si] nu vei judeca si nu vei razbuna sangele nostru, fata de cei ce locuiesc pe pamant?”. In versiunea 1988 a Sfintei Scripturi, editia BOR , gasim aceasta traducere.

Intr-o versiune greceasca se spune mult mai clar, fara nuanta de viitor: „Pana cand Stapane Sfinte si Adevarate nu judeci si nu razbuni sangele nostru…?” ( cf. ed. Nestle-Aland, Stuttgart, 1998].

Deci Sfintii vor dreptatea, vor sa fie pe pamant ca si in cer. Numai ca iubirea lui Dumnezeu vrea si pocainta, pentru ca El asteapta indelung pe cei care pacatuiesc, ca sa ii faca vii prin pocainta.

A doua duminica pregatitoare pentru Sfantul si Marele Post are drept obiectiv aceea de a ne spune ca e de preferabil viata sfanta, fara de prihana. Dar daca am pacatuit si ne dam seama ca e greu fara Dumnezeu, ca avem o viata oribila fara El, sufocanta, El primeste pocainta noastra si ne face vii prin harul Sau.

Insa nu trebuie sa blamam sfintenia pentru ca exista si pocainta sau sfintenia trebuie vazuta ca o continua pocainta si acceptare a celor care vin la credinta. Noi ortodocsii, in mare parte, suntem cam reticenti cand vine vorba sa acceptam pe marii pacatosi in Biserica, pentru ca nu ii vedem prin ochii Tatalui ceresc.

Logica lui Dumnezeu intrece logica noastra, pentru ca El primeste deopotriva pe Sfinti, ca si pe cei ce se sfintesc si care vin in Biserica dupa o viata dezmatata. Ii primeste cu aceeasi bunatate nemarginita. Cand vine un om nou printre noi, la Biserica, trebuie sa ne bucuram de venirea lui printre noi, chiar daca nu intelege el prea multe. Pentru ca oricine vine la Biserica cu inima deschisa e semn ca Dumnezeu il atrage aici, alaturi de El.

Finalul Evangheliei de astazi cuprinde esentialul vietii crestine: sa ne veselim si sa ne bucuram {Lc. 15, 32} de toti si de toate. Sa ne bucuram de Sfinti si sa invatam de la ei, dar sa ne bucuram si de intoarcerea pacatosilor pentru ca pot sa devina Sfinti. Si la noi, in Biserica lui Dumnezeu cea una, sunt multi Sfinti fosti curvari, vrajitori, avari, petrecareti, care s-au dezis de viata lor dinainte si s-au umplut de Duhul, s-au umplut de sfintenie, pentru ca Dumnezeu i-a primit la El, ca si pe Sfintii care nu au avut mari abateri de la drumul drept al vietii ortodoxe.

Viata dezmatata insa are abisurile ei de intelegere, daca stii sa le vezi, atunci cand vii la Domnul. Pentru ca acolo unde se inmulteste pacatul, spune Dumnezeiescul Pavel, cand te pocaiesti, vine belsug de har, de intelegere, de intelepciune.

Fiecare dintre noi am avut perioade negre in viata noastra, de care ne e rusine. Insa Domnul ni le-a curatit pe ele, ne-a vindecat de ele, pentru ca am ales pe El mai mult decat pacatul. Ne pregatim de post invatandu-ne sa avem inima larga, buna, milostiva.

Iertarea lui Dumnezeu si dreptatea lui Dumnezeu nu se exclud reciproc ci se traiesc in tot paradoxul lor viu, adanc. Simtim iertarea lui Dumnezeu pe masura ce ne umplem de dorul dupa dreptatea Lui, dupa prezenta Lui.

Fie ca bucuria iertarii sa fie si bucuria noastra si primirea altora sa fie cu seninatate si cu pace, in masura in care si noua ni s-a iertat mult. O zi binecuvantata in continuare si multa liniste sufleteasca! Amin.

Pr. Picioruş Dorin.