Motto: De ce atunci, se pune intrebarea, nu i-a invatat Hristos pe Platon şi pe Pitagora? Pentru ca mintea lui Petru era cu mult mai filosofica decat mintile acelora. (Sfantul Ioan Gura de Aur, „Comentariu la Faptele Sfintilor Apostoli”)

Opera lui Dimitrie Cantemir, „Divanul sau galceava inteleptului cu lumea sau giudetul sufletului cu trupul”, este cunoscuta indeobste ca prima lucrare filosofica in literatura si cultura noastra. Nimic mai fals, doar daca nu cumva prin filosofie se intelege teologie sau cugetare duhovniceasca. „Inteleptul” din opera lui Dimitrie Cantemir nu are nimic de-a face cu filosofia umanista, cu filosoful sau carturarul umanist din Occident, in speta cu filosoful fara Dumnezeu al lumii moderne. Acest intelept este, asa cum o arata etimologia cuvantului „filosofos”, un iubitor de intelepciune, dar nu de intelepciunea omeneasca, pe care o lepada Sfantul Pavel ca fiind nebunie inaintea lui Dumnezeu, ci de intelepciune dumnezeiasca.

Inteleptul lui Dimitrie Cantemir este un teolog sau un om duhovnicesc, care judeca si condamna lumea (caci de aceea se numeste „Divanul”, fiind judecata lumea si poftele ei), pentru ca, asa cum spunea tot Sfantul Pavel, omul duhovnicesc judeca tot si pe toti, dar pe el nu-l judeca nimeni.

Aflandu-se deci la „divan”, la ceasul judecatii, inteleptul, cunoscand ca lumea a fost creata frumoasa si buna de catre Dumnezeu, ii respecta acesteia esenta buna a aducerii sale intru fiinta precum si frumusetea dumnezeiasca ce este imprimata in ea, dar se dezice de ea ca intruchipare a nenumaratelor modalitati de ispitire spre pacate a sufletului omenesc. Intre Dumnezeu si lume, intre viata vesnica si cea vremelnica, intre calea stramta si cu chinuri si calea cea larga, plina de desfatari si pacate (care se termina cu moarte vesnica), inteleptul alege pe Dumnezeu, viata vesnica si calea cea stramta. Intre poruncile lui Dumnezeu si indemnurile lumii la desfranare, la avaritie, la ucideri si la toata rautatea, inteleptul alege poruncile facatoare de viata si leapada ca pe un putregai toata ispita lumii cea indemnatoare spre pacat.

Toata cartea, care este o conversatie a inteleptului cu lumea si o respingere din partea acestuia a argumentelor satanice despre imparatia acestei lumi si despre fericirea pamanteasca, este intemeiata scripturistic si patristic intr-un mod covarsitor. Citind-o, ne-am gandit la lupta interioara, la lupta cu gandurile, cu atacurile demonice, pe care o poarta necurmat cei ce vor sa se curateasca de patimi, fie clerici, fie mireni, si ni se pare ca filonul isihast si filocalic al cugetarilor cantemiriene este unul foarte evident.

Indreptatirile pe care le-a aflat exegeza literara in a considera aceasta carte duhovniceasca si teologica ca fiind una de extractie filosofico-umanista, sunt superflue atunci cand sunt asezate fata in fata cu solida si greaua teologie ortodoxa care alcatuieste temeieul, esenta acestei opere.

Lumea, pe care o personifica si o face sa vorbeasca in cartea sa Dimitrie Cantemir, exprima mai degraba punctul de vedere al filosofiei ateiste din zilele noastre, iar nu inteleptul care reprezinta viziunea crestin-ortodoxa asupra lumii.

Pentru a sprijini cele afirmate, vom oferi in continuare un scurt periplu ideatic pe care l-am desprins din lucrare, careeste mai mult decat graitor, cu toata lipsa noastra de timp pentru a ne desfasura mai mult. Astfel, din „rechizitoriul” inteleptului, am retinut macar cateva idei pentru cititori:

Cartea intaia
Lumea este creatia lui Dumnezeu si a fost conceputa ca o gradina, dar dupa caderea primilor oameni din Rai, frumusetile lumii devin motiv de amagire spre pacat.

Fericirea in aceasta lume este trecatoare. Maririle sunt desarte. Moartea pune capat tuturor iluziilor.

Dumnezeu a facut lumea buna, nu rea, dar ea a devenit loc de truda pentru om dupa cadere. Insa cand va fi restaurata, atunci va fi din nou cu totul buna si frumoasa.

Dumnezeu a daruit omului nu numai luminitori ai ochiului si ai trupului (astrii ceresti), ci si lumina a mintii, prin care sa judece si sa se fereasca de rau.

Lumea indeana la pofte trupesti si lacomie fara satiu si de aici se ajunge la pacate inca mult mai mari.

Chiar si cei mai puternici imparati, care au adunat multa slava si multe bogatii, au fost rapiti de moarte si au parasit viata fara sa ia nimic. Frumusetile si bogatiile lumii, care se leapada si fara voie la moarte, nu merita sa-ti pierzi viata pentru ele. Bogatia nu este o conditie neaparata pentru pieire, dar pe cei stapaniti de ea ii duce in Iad.

Lumea este temnita pentru om si trupul pentru suflet, dupa cum zice Sfanta Scriptura: „Scoate din temnita sufletul meu” (Ps. 141, 10).

Sfintii din toate timpurile, locuind in lume, nu s-au lipit de ea, ci au fugit de amagirile ei. Au urat lumea si pe ei insisi si iubeau ziua mortii si si a parasirii acestei lumi. Frumusetile si desfatarile lumii sunt uraciune si spurcaciune, iar nevointele, lipsurile, durerile si torturile indurate pentru Hristos sunt dulci si desfatatoare pentru Sfinti.

Lumea este pamant si cenusa, Sodoma si Gomora, lat, sirena, parere si vis, desertaciunea desertaciunilor. Cel ce cauta slava lumii are parte nu numai de nefericire vesnica, ci si de cea vremelnica, de zbucium, cadere si durere.

„Innoi-se-vor ca ale vulturului tineretile tale” (Ps. 102, 5): innoirea care va avea loc in veacul viitor, cand sufletul se va innoi prin faptele bune savarsite pe pamant. Dar chiar inca pe pamant fiind, faptele bune atrag binecuvantare si o viata lunga si fericita celor cuviosi si drepti.

Cei chinuiti pentru dreptate in aceasta lume vor primi cele ce ochiul nu le-a vazut, urechea n-a auzit si la inima omului nu s-au suit (I Cor. 2, 9).

Dumnezeu l-a facut pe om si i-a supus lui toata lumea, spre a se folosi bine de ea, iar omul trebuie sa se osteneasca si sa se trudeasca pentru a trai si a se bucura.

Nu multi sunt gata sa paraseasca lumea pentru Rai.

Lumea este foc, cuptor, para de foc in care se lamureste ca aurul in topitoare sufletul celor Sfinti, care rabdand se mantuiesc. Focul de care vorbste Sfantul Pavel (I Cor. 3, 15) este lumea, iar nu Purgatoriul, asa cum au inventat catolicii.

Omul este o lume mare intr-una mica: lumina zilei corespunde in om cu lumina credintei; taria (cerul) corespunde nadejdii; apele de deasupra – grijile de Dumnezeu lasate; apele dedesupt – necazurile; pamantul – trupul omenesc; copacii si iarba si rodurile – faptele bune; soarele arata intelepciunea vesnica; luna inchipuie intelepciunea vremelnica; pestii – plecaciunile; pasarile – privelistea cereasca; animalele – patimile si durerile; fiarele – atacurile demonice.

Omul nu stie zilele vietii sale si trebuie sa fie pregatit in fiecare clipa de moarte. Viata este foarte scurta si anii in care suntem cu adevarat constienti de ceea ce facem si in putere (vreo 20), sunt cu mult mai putini chiar si decat anii vietii (care sunt 70-80 de ani). Nici macar o zi pe saptamana nu putem sa facem voile noastre fara sa ne scurtam si mai mult viata.

Aceasta lume reprezinta locul si vremea pregatirii pentru viata vesnica vesnica.

Cartea a doua
Lumea e ca o gradina, trupul omenesc ca floarea campului si ca iarba, omul ca un pom bun care face roada buna sau ca un pom langa izvoarele apelor care va da roada sa la vremea sa (cf. Ps. 1).

Sa asteptam cer nou si pamant nou (Apoc. 21, 1).

Cei ce par bogati si slaviti sunt bogati si goi (cf. Apoc. 3, 17).

Dumnezeu „cu ale Lui puternice maini m-au framantat…”

Dumnezeu cauta spre cei sarmani si napastuiti si zdrobiti cu Duhul (Is. 66, 2).

Cel ce se mareste piere fara veste.

Dupa moarte trebuie sa lasi un nume bun (cf, Eccl. 7, 2 ).

Sfantul Grigorie („Invataturi morale”): „ca sa intelegi ce esti, trebuie mai intai sa intelegi ce nu esti”.

Omul e vierme si viata abur.

Intelepciunea lumii este nebunie. „Cat este de nestiutor omul, cu toata stiinta lui.”

A cauta cele ale lumii inseamna a crede ca exista ceva mai bun decat Dumnezeu (cf. Fer. Augustin), insa dobandirea lumii aduce doar nefericire vremelnica si vesnica.

Fer. Augustin (Sermo CLXIX, 13): Qui ergo fecit te sine te, non te iustificat sine te.

Credinta face vii pe cei care mor iar necredinta face morti pe cei ce traiesc in pacate.

Dumnezeu Se cunoaste din fapturi (cf. Ps. 18, 1-2).

Se cuvine a dori numai lumina dumnezeiasca, ca sa nu se zica „a iubit mai mult intunericul decat lumina” (In. 3, 19).

„Iar eu ca un surd nu auzeam si ca un mut ce nu-si deschide gura sa” (Ps. 37, 14): fa-te surd si mut la ispitele lumii.

Moartea e sfarsitul tuturor oamenilor, iar zidirile marete sunt sortite naruirii.

Lumea i-a ademenit chiar si pe unii mari Sfinti si i-a facut sa cada.

Dragostea adevarata catre Dumnezeu aduce omului implinirea oricarei rugaciuni si dorinte.

Suntem puternici cand suntem slabi, insa impreuna cu Domnul.

Nu din batran tanar, ci din pacatos drept trebuie sa se faca omul. Implinirea poftelor duce la deznadejde.

Sf. Grigorie de Nazianz: ‘In desert se osteneste limba, de n-ar fi fost a Mantuitorului mila.”

Toata firea slujeste omului din porunca lui Dumnezeu. Cu atat mai mult este rusinos faptul ca omul nu asculta poruncile si fiind pacatos, e mai rau decat dobitoacele.

Cunoscand bunatatea lui Dumnezeu, Care a supus omului toata lumea, cu atat mai mult trebuie sa credem ca ne va darui si viata vesnica si fericita, daca vom pazi poruncile Lui. Daca Dumnezeu are grija de pacatosi, cu atat mai mult de cei Drepti.

In orice zi sa fii ca in ceasul mortii.

Lumea e munca si iad.

Nu e pocainta dupa moarte, pentru ca cele pacatuite in trup trebuie curatite fiind tot in trup.

Omul e o lume mica, chip al lumii mari, si mantuindu-se omul, recupereaza si lumea si o mosteneste.

Lumina soarelui material, in comparatie cu lumina dumnezeiasca, este intuneric si noapte.

In lumea aceasta se agoniseste lumea viitoare prin nevointa si pocainta. Cei ce au numai intelepciune trupeasca, fara intelepciune duhovnicesca, vor pieri.

„Intelepciunea si-a zidit siesi casa sprijinita pe sapte stalpi” (Pilde 9, 1): inteleptul isi face in Imparatia Cerului casa intemeiata pe cele 7 daruri ale Duhului.

Este nevoie sa cugetam neincetat la moarte si la Judecata.

Deprinderile bune se invata din copilarie si se mostenesc la batranete.

Cartea a treia
Se cuvine omului sa se cunoasca pe sine.

Sa te lupti cu patima care te ataca cel mai tare.

Omul: strain si oaspete pe pamant.

Cei curati sunt in paza lui Dumnezeu. Curatia naste nadejde. Curatia si sfintenia duc la vederea lui Dumnezeu si la intrarea in Imparatia Cerurilor.

O cale sigura este urmarea pildelor celor bune. Rugaciunea este impreuna vorbire cu Dumnezeu. Rugaciunea celui curat cu inima este auzita.

Drd. Gianina Piciorus

Did you like this? Share it: