Întoarcere şi apropiere: doi termeni importanţi ai relaţiei omului cu Dumnezeu în Scriptură

dsc00203.JPG

Dacă atunci când ne întoarcem capul privim către cineva/ceva sau când revenim acasă, ajungem în fapt în locul unde ne simţim cel mai bine, în Zah. 1, 3, prin expresia epistrepsate pros me ( cf. LXX: întoarceţi-vă către Mine), Domnul Atotţiitorul ne îndeamnă spre o mişcare interioară a fiinţei noastre spre slava Sa. A ne întoarce spre/către Dumnezeu înseamnă a ne uni cu harul Său, a lăsa pe Dumnezeu să Se întoarcă spre noi.

Zah. 1, 3 ne vorbeşte despre o dublă întoarcere. Prezentul întoarcerii noastre către Dumnezeu este concomitent cu întoarcerea lui Dumnezeu către noi, deşi expresia epistrapsisomai pros imas presupune viitorul. Dumnezeu spune : Mă voi întoarce şi Eu spre voi. Când? Atunci când voi vă veţi întoarce cu inima şi cu gândurile voastre spre Mine.

Neem. 9, 29 vorbeşte despre aceeaşi povăţuire a Domnului ca poporul să se întoarcă la Legea Domnului. Întoarcerea către Lege nu însemna întoarcere spre în afară, ci spre împlinirea legii înăuntru, prin curăţirea interioară de patimi pentru a face cele ale legii pe altarul inimii.

Ne raportăm la cartea Sfântului Neemia tocmai pentru a sublinia că întoarcerea de care vorbeşte Scriptura nu este un reflex al trupului ci e o întoarcere harismatică a inimii, a sufletului spre simţirea interioară a lui Dumnezeu.

În Neem. 9, 30 aflăm că Domnul i-a atras pe izraeliţi spre Sine timp de mulţi ani, i-a chemat, i-a aşteptat să se întoarcă de la păcatele lor. Şi cum i-a chemat, prin ce? Spune Neemia: prin aceea că Te-ai mărturisit lor întru Duhul Tău ( cf. LXX, Neem. 9, 30). Dumnezeu S-a făcut evident în ei prin Duhul în multe feluri dar ei nu au luat aminte.

Domnul i-a chemat şi ne cheamă prin mustrările conştiinţei, prin faptele bune ale altora, prin preoţii Bisericii, prin Scriptură, prin cărţi sfinte, prin vise şi tot felul de întâmplări personale. Chemarea la credinţă se face înăuntrul inimii. Şi Dumnezeu e Cel care are iniţiativa chemării noastre la Sine.

Tocmai de aceea credinţa este o realitate adâncă, foarte personală, pe care nimeni nu o poate sonda cu privirea atâta timp cât este iniţiată foarte subtil de către Dumnezeu şi e susţinută de către Dumnezeu în mod permanent.

Dumnezeu S-a mărturisit lor prin Duhul. Duhul lui Dumnezeu le-a dat mărturie despre Dumnezeu şi mărturiei interne i s-a adăugat mărturia externă, venită prin Prooroci, cf. aceluiaşi loc de la Neem. 9, 30.

Izraeliţii nu pleacă urechea la Domnul, nu se întorc spre El. Nu au urechile inimii deschise spre El pentru că inima lor e lipită de cele trecătoare. Şi pentru că preferă viaţa seculară, trăită numai în timp, izraeliţii necredincioşi nu se împărtăşesc de Dumnezeu prin Duhul, adică nu se întorc la El.

Cf. GNT, la Rom. 5, 2 , Sfântul Pavel ne spune că Hristos, prin Hristos, prin credinţa în Hristos am avut apropiere spre harul lui Dumnezeu, „în care stăm şi ne lăudăm întru nădejdea slavei lui Dumnezeu”.

Hristos ne-a adus apropierea de Tatăl prin jertfa Sa, ale cărei consecinţe le primim la nivel personal, prin sălăşluirea Duhului în fiinţa noastră. Ca să ne apropiem de Dumnezeu trebuie să stăm întru Duhul şi întru Hristos, în simţirea Duhului şi a lui Hristos în fiinţa noastră pentru ca să avem nădejdea vie în fiinţa noastră că vom fi veşnic în slava lui Dumnezeu.

Mărturisirea lui Dumnezeu întru Duhul de care vorbea Neemia este identică cu simţirea sau cu starea în har despre care ne vorbeşte Pavel. Dumnezeiescul Pavel ne vorbeşte despre starea în har, despre simţirea harului în noi, experienţă pe care o puteau avea şi izraeliţii, numai că ei luptau interior împotriva prezenţei lui Dumnezeu, a harului, în fiinţa lor.

Izraeliţii lui Neemia luptau cu mărturia Duhului din ei, cu Duhul care îi chema la sfinţenie pe când creştinii ortodocşi de astăzi, care stau întru Duhul, se laudă întru nădejdea mântuirii prin har a lui Dumnezeu.

Şi cum ne lăudăm în nădejdea slavei lui Dumnezeu? Prin aceea că noi confirmăm în fiinţa noastră că Cel ce ne sfinţeşte e Duhul lui Dumnezeu, prin Care stăm în Dumnezeu şi întru Care aşteptăm să fim mântuiţi.

Întoarcerea este acceptarea harului, înmuierea inimii prin pocăinţă pentru a simţi harul, viaţa lui Dumnezeu ţâşnind în noi. Apropierea este continuarea, adâncirea în har, intimizarea cu Dumnezeu, creşterea noastră în sfinţenie. Însă atunci când ne întoarcem spre El deplin, cu toată fiinţa noastră interioară şi El se întoarce deplin faţă de noi şi stând în harul Său putem să ne veselim dumnezeieşte.

Despre apropiere Pavel vorbeşte şi în Efes. 2, 18, cam la fel ca în Rom. 5, 2 : „Că prin El [Hristos] avem şi unii şi alţii apropierea întru Duhul, către Tatăl”. Şi unii şi alţii, adică şi Israel şi neamurile, întreaga lume, a căpătat prin Hristos, prin iconomia mântuirii lui Hristos apropiere prin Duhul sau întru El către Tatăl. Prin Duhul lui Hristos intrăm la Tatăl, adică prin Duhul pe Care Hristos L-a trimis în lume şi Care purcede de la Tatăl avem pe Hristos şi pe Duhul în noi, avem întreaga Treime. Apropierea de Dumnezeu, văzută în cheie triadologică, singura cheie iermineutică a Ortodoxiei, este posibilă datorită întrupării şi a iconomiei mântuirii lui Hristos, pe care o primim întru Duhul şi prin care avem acces la Tatăl.

În Efes. 3, 12, Pavel vorbeşte de apropiere şi îndrăzneală către Tatăl prin Hristos, reiterând ideile pe care le-am analizat anterior. Însă trebuie să reţinem că la Pavel, conform verbului grecesc prosagoghi, apropierea de Dumnezeu are conotaţiile latinescului applicare, vorbindu-ne despre o mişcare către, de o aducere înainte de sine a omului, de o venire către Dumnezeu.

Apropierea, ca şi întoarcerea de care vorbea Zaharia este şi ea dublă, după cum o regăsim în cazul fiului risipitor. Venirea lui la Tatăl a însemnat alergarea Tatălui în întâmpinarea fiului pierdut ( Lc. 15, 20), adică în întâmpinarea întregii omeniri care se pocăieşte. Dumnezeu a primit imediat, a alergat cu dor, cu dragoste imensă către dorinţa de pocăinţă, de întoarcere a fiului, care se întorcea din ţara morţii spirituale.

Întoarcerea către Domnul e o ascultare a harului în fiinţa noastră şi ea presupune apropierea continuă faţă de El. Însă apropierea aceasta nu are sfârşit după cum întoarcerea e continuă pentru că e spre Cel pe care inima noastră Îl iubeşte şi Îl aşteaptă cu mare dor.

Pr. Drd. Picioruş Dorin Octavian.

Postul între performanţă şi asceză smerită

7629a.jpg

Ideea de performanţă în postire este cu totul străină de viaţa duhovnicească. Cel care a început să se semeţească şi posteşte excesiv de mult, numai pentru a impresiona, fără să aibă nicio schimbare reală în adâncul său, merge într-o extremă periculoasă. Dar nu e mai puţin periculos, nici postul cu cârnaţi de soia sau cu un alt fel de înlocuitori de post, care trimit mai degrabă la mâncarea de duce, decât la cea de frupt şi care te fac să îţi imaginezi că nu ai schimbat deloc meniul.

E la modă să ţii cură de slăbire pentru ca să arăţi bine. Dar cura de slăbire nu are nimic de-a face cu postul, decât în cel mai periferic mod cu putinţă. Pe când postul duce la plângerea păcatelor şi la adâncirea în vederea neputinţelor proprii, lucru care te face să ceri harul lui Dumnezeu pentru a le învinge, cura de slăbire produce numai o imagine bună despre tine, adică îţi măreşte propria-ţi vanitate. Pentru cineva care doreşte o bună poziţie socială, fără vreo legătură cu mântuirea sufletului, articolul nostru nu este interesant. După cum nu este interesat nici pentru fotomodele sau politicieni care iubesc mai mult imaginea epidermică decât liniştea sufletului.

Însă cei care postesc pentru a se curăţi de patimi, cunosc din experienţă că asceza este o cale smerită, plină de iubire de Dumnezeu şi de oameni, de smerenie şi nu un motiv de grandomanie. Asceza este cea care te umple de pace, de bucurie duhovnicească şi te împacă cu Dumnezeu şi cu tine însuţi, cu trecutul tău, însă nu exacerbează orgoliul şi nesimţirea proprie, nu alimentează ci secătuieşte mândria prostească a omului. Faţă în faţă cu iubirea şi mila lui Dumnezeu, creştinul ortodox care posteşte se vede plin de toată necurăţia, de toată întinarea. Postul său, rugăciunea sa, nu sunt un mod de a ieşi în evidenţă în faţa lui Dumnezeu, ci o cerere stăruitoare, plină de teamă sfântă, de a fi miluit de Dumnezeu. Mila lui Dumnezeu, acest continuu „Doamne miluieşte!” este singura certitudine şi dorinţă a lui.

Căci pe cât ne umplem de iertarea lui Dumnezeu, pe atât o cerem mai mult. Şi pe măsură ce creştem întru Hristos, înţelegem că El ne cheamă la o iubire şi mai mare, la o renunţare şi mai completă de noi înşine.

Postul nu se insinuează ca o directivă de deasupra, de sus, în viaţa noastră ci vine de la sine, în mod firesc. Când ne moare cineva iubit nu ne mai arde de mâncare sau de somn. Atunci este evident faptul că iubirea nu poate fi astâmpărată de lucruri materiale, ci de harul lui Dumnezeu.

Evenimentele cruciale ne descoperă nevoia noastră acută de iertare din partea lui Dumnezeu şi a oamenilor. Postind, simţi că ierţi din toată inima, că inima ta se zdrobeşte şi se face miloasă, că suspină la toate nevoile lumii. Inima care posteşte devine o rugăciune vie pentru umanitate şi un izvor de lacrimi pentru orice nedreptate, pentru orice act de cruzime, de intoleranţă.

Însă postul plin de iubire de Dumnezeu nu distruge trupul, ci îl mlădiază, îl face proaspăt pentru nevoinţă, pentru continuarea rugăciunii pline de dragoste pentru întreaga lume.

Reducerea postului la o dietă medicală este iarăşi o deformare flagrantă a postului. Postul e divino-uman. El vindecă sufletul şi trupul şi nu are ca obiect principal nici curăţirea de toxine şi nici arderea kilogramelor în plus. Postul e una din nevoinţele ascetice care atrage harul lui Dumnezeu în fiinţa noastră şi care ne face mult mai proprii rugăciunii, dialogului viu, neîncetat cu Dumnezeu.

Iar dacă există o relaţie curentă, neîncetată cu Dumnezeu atunci trupul şi sufletul se dezumflă de la sine: primul aruncă o parte din kilograme iar al doilea se întinereşte prin cugetări cuvioase, smerite. În momentul când postul se referă numai la trup sau numai la suflet, atunci simţim că postul nostru este inconsistent sau că avem repulsie faţă de el.

O altă extremă semnificativă în domeniul postului este fixaţia asupra mâncării, scrupulozitatea faţă de ceea ce faci în afară şi lipsa de atenţie faţă de mişcările inimii şi de cugetele pe care le ai. Dozarea mâncării de post trebuie să fie pe măsura muncii noastre zilnice. Însă dozarea mâncării trebuie să fie tot la fel de atentă şi în zilele care nu sunt de post, pentru ca trecerea de la zilele de dulce la cele de post să nu fie prea abruptă.

Severitatea în cazul postului trebuie să vină în timp, după ani de postire şi nu deodată. Trebuie să observăm modul nostru de nutriţie cu foarte mare atenţie, ca să ştim ce nivel de postire trebuie să acceptăm. În ceea ce mă priveşte recomand o postire alternantă, care să ţină cont de preferinţele proprii în cazul mâncării şi care să aibă în vedere istovirea dorinţei, nu îmbolnăvirea trupului şi a minţii.

Una din consecinţele adevăratului post este luminarea minţii. Mintea devine clară, adâncă, vede adâncimile realităţii şi ale relaţiei cu Dumnezeu şi cu oamenii. Inima noastră este mai iubitoare, mai iertătoare. Suntem mult mai uşori, mai supli în mişcări şi bucuroşi în inima noastră, pe măsură ce ispitele şi necazurile ne împresoară de multe ori, din toate părţile. Postul aduce echilibru chiar dacă ne epuizează adesea. Simţim să stăm într-un loc mai mult timp, să contemplăm pacea din inima noastră, să ne rugăm cu atenţie.

Dacă postul nostru înseamnă dorinţa de a stăpânii pe alţii şi de a cuceri elogii evanescente, suntem purtaţi de demoni. Înşelarea noastră este imensă, dacă nu înţelegem că e mai important să iubeşti pe aproapele şi să îţi jertfeşti timpul pentru el, decât să îl tratezi cu indiferenţă, spunând că posteşti sau te rogi. Postul nu ne încurcă cu nimic în a fi oameni buni şi smeriţi, ci dimpotrivă ne face proprii harului lui Dumnezeu. Iar cine s-a bucurat vreodată, măcar şi pentru o clipă de liniştea şi bucuria postului, va vorbi cu reverenţă despre asceza ortodoxă, şi nu va dori să fie un performer ambiţios şi angoasat.

Pr. Drd. Picioruş Dorin-Octavian

Fara buldozer si pichamar!

fromeast-450.jpg

Ambele utilaje isi fac treaba in fata ferestrei noastre, de ceva timp, pentru a da spre utilizare un nou parc de joaca pentru copii. Asa speram noi. In locul unor garaje de masini, construite ilegal si daramate in forta de catre oamenii primariei, a mai ramas numai cimentul de la baza, structura de ciment a cladirilor care e decopertata cu mare zgomot.

Nu insa despre etica muncii vreau sa va vorbesc ci despre ce nu se face intr-o relatie fiu/fiica-duhovnic. Buldozerul trece peste toate, calca cu senilele lui tot ce gaseste in cale. Atitudinea duhovnicului de a incerca sa indrepte pe cineva cu forta, intr-o clipa, peste noapte, e ca buldozerul din fata blocului nostru care taseaza totul, distruge totul in jur.

Buldozerul nu are sensibilitati fata de mediul ambiant. Atitudinea de tip buldozer, chiar si in numele binelui, a binelui facut cu forta pentru fiii nostri duhovnicesti este un esec sigur. Si nu este un esec pentru ca binele ar fi un rau, ci pentru ca binele se primeste cu sensibilitate, se accepta cu sensibilitate si nu cu forta. Forta fierului, a cuvintelor de fier distruge logica inimii, a caintei, care vine intr-un mod natural in noi, ca un mic izvor de apa ce discloca in timp pietrele si trece mai departe.

Buldozerul e bun, e arhibun la oamenii puternici, la cei care nu se simt cocosati de cuvintele care taie in carne vie. Insa oricat ai fi de puternic sufleteste tot parca ai prefera delicatetea decat buldozerul in viata ta.

Pichamarul insa produce un zgomot teribil, permanent, pe masura ce foreaza intr-un singur punct. Cel care il are in mana si foreaza cu el cimentul e asurzit de zgomotul lui si nu mai aude prea bine cuvintele ce i se spun, ce ar vrea altii sa-i spuna. El sta cu masina in mana, ii dardaie toata fiinta si se uita numai in jos, numai spre locul unde masina patrunde cimentul.

In masura in care transformam spovedania intr-o dadacire perpetua a fiilor si a fiicelor noastre duhovnicesti, intr-o continua si monomana discutie moralizatoare nu avem decat o atitudine de pichamar care nu ia aminte la ce spun ei, ci numai la ce vrei tu sa se intample. Atitudinea pichamar in duhovnicie e aceea care iti impune punctul sau de vedere iar tu esti nevoit sa o suporti fara scrasnire din dinti, desi aceasta intruziune in viata ta iti displace profund.

De ce fara buldozer si pichamar?! Pentru ca duhovnicia este incompatibila cu nedelicatetea, cu badarania spirituala, cu mojicia sufleteasca, cu inflexibilitatea, cu nemarinimia de inima. In masura in care vrei sa ajuti, sa vindeci neputinte, dureri, sa dai raspunsuri trebuie sa primesti sugestiile celui din fata ta, puterea lui de intelegere, sensibilitatea lui, viata lui de mai inainte, mediul de unde provine.

Duhovnicul nu numai ca trebuie sa aiba miros de mir in fiinta lui, adica sfintenie, delicatete, bunatate, eleganta interioara, dar trebuie sa fie psihologul psihologilor si filosoful filosofilor in relatia de mare intimitate cu fiii si fiicele sale duhovnicesti. Odata ce ai primit pe cineva care a venit cu toata inima la tine, responsabilitatea reciproca a noastra, nu inseamna numai ritualul spovedaniei si doua sfaturi in graba, ci prietenie, intimitate, deschidere fireasca intre noi, fara vreun atentat interior la sensibilitatea celuilalt.

Nici fiii si fiicele noastre nu au dreptul sa vina cu insensibilitate si duplicitate in fata noastra si nici noi in fata lor. Niciunul nu trebuie sa se transforme pentru celalalt in ceva insatiabil, gretos, in ceva dezamagitor.

Din putina noastra experienta duhovniceasca si pastorala am observat de cat de multe tare, de cate ramaneri in urma ale vietii duhovnicesti sufera cei care au avut o viata canalizata liturgic, dar care nu au avut pe cineva care sa se tina de capul lor, sa ii indrume, sa ii sfatuiasca cu delicatete, cu precizie duhovniceasca, cu amabilitate duhovniceasca.

Una din retinerile cele mai grave pe care le au oamenii delicati, intelectualii sau oamenii duhovnicesti in a veni sa se spovedeasca la intamplare, unui preot pe care nu il cunosc prea bine, e aceea de a nu gasi in locul unui Parinte un dictator, un tortionar, un om burdusit de angoase si resentimente. Cele mai multe confesiuni din partea oamenilor mi-au revelat faptul ca fusesera abuzati duhovniceste in timpul spovedaniei, nu prin vreo obscenitate sau violenta fizica, ci prin raceala si indiferenta metodica cu care li s-a raspuns de catre preoti la confesiunile lor cu toata inima.

Nu numai canonul taios si indiferent fata de starea reala a omului distruge ca buldozerul, nu numai certarile repetate a fiilor nostri duhovnicesti sunt aidoma pichamarului dar si raceala, profesionalizarea spovedaniei, transformarea ei intr-un act rapid si indiferent din punct de vedere sufletesc pentru celalalt, intra ca un ger polar in inima celor ce se marturisesc la noi.

Cand oamenii din fata ferestrei noastre or sa isi termine treba, linistea va inunda iarasi urechile noastre. Trebuie sa suportam insa zgomotele pana atunci, aceasta intruziune in viata noastra pentru care nu ne despagubeste nimeni si nimeni nu da pe nimeni in judecata.

Cand vom intelege ca ceea ce vrem sa ne faca altii trebuie sa facem si noi lor, nadajduiesc, ca ne vom mai schimba atitudinile sau poate ne vom schimba radical, transformandu-ne din buldozere si pichamare in Parinti iubiti de fiii si fiicele noastre, cautati pentru ca suntem o oaza de liniste si de intelegere intr-un ocean de indiferenta si de destrabalare si plansi, atunci cand nu vom mai fi printre ei, cu lacrimile unei iubiri adanci, la care anii au contribuit clipa de clipa.

Pr. Drd.  Dorin Octavian Picioruş

Ps: Cum astazi implinim doua luni de munca in folosul comunitatii online a crestinilor ortodocsi romani si nu numai, va rog sa primiti acest articol ca o binecuvantare a noastra pentru fidelitatea cu care ne cititi postarile.