Fara buldozer si pichamar!

Ambele utilaje isi fac treaba in fata ferestrei noastre, de ceva timp, pentru a da spre utilizare un nou parc de joaca pentru copii. Asa speram noi. In locul unor garaje de masini, construite ilegal si daramate in forta de catre oamenii primariei, a mai ramas numai cimentul de la baza, structura de ciment a cladirilor care e decopertata cu mare zgomot.

Nu insa despre etica muncii vreau sa va vorbesc ci despre ce nu se face intr-o relatie fiu/fiica-duhovnic. Buldozerul trece peste toate, calca cu senilele lui tot ce gaseste in cale. Atitudinea duhovnicului de a incerca sa indrepte pe cineva cu forta, intr-o clipa, peste noapte, e ca buldozerul din fata blocului nostru care taseaza totul, distruge totul in jur.

Buldozerul nu are sensibilitati fata de mediul ambiant. Atitudinea de tip buldozer, chiar si in numele binelui, a binelui facut cu forta pentru fiii nostri duhovnicesti este un esec sigur. Si nu este un esec pentru ca binele ar fi un rau, ci pentru ca binele se primeste cu sensibilitate, se accepta cu sensibilitate si nu cu forta. Forta fierului, a cuvintelor de fier distruge logica inimii, a caintei, care vine intr-un mod natural in noi, ca un mic izvor de apa ce discloca in timp pietrele si trece mai departe.

Buldozerul e bun, e arhibun la oamenii puternici, la cei care nu se simt cocosati de cuvintele care taie in carne vie. Insa oricat ai fi de puternic sufleteste tot parca ai prefera delicatetea decat buldozerul in viata ta.

Pichamarul insa produce un zgomot teribil, permanent, pe masura ce foreaza intr-un singur punct. Cel care il are in mana si foreaza cu el cimentul e asurzit de zgomotul lui si nu mai aude prea bine cuvintele ce i se spun, ce ar vrea altii sa-i spuna. El sta cu masina in mana, ii dardaie toata fiinta si se uita numai in jos, numai spre locul unde masina patrunde cimentul.

In masura in care transformam spovedania intr-o dadacire perpetua a fiilor si a fiicelor noastre duhovnicesti, intr-o continua si monomana discutie moralizatoare nu avem decat o atitudine de pichamar care nu ia aminte la ce spun ei, ci numai la ce vrei tu sa se intample. Atitudinea pichamar in duhovnicie e aceea care iti impune punctul sau de vedere iar tu esti nevoit sa o suporti fara scrasnire din dinti, desi aceasta intruziune in viata ta iti displace profund.

De ce fara buldozer si pichamar?! Pentru ca duhovnicia este incompatibila cu nedelicatetea, cu badarania spirituala, cu mojicia sufleteasca, cu inflexibilitatea, cu nemarinimia de inima. In masura in care vrei sa ajuti, sa vindeci neputinte, dureri, sa dai raspunsuri trebuie sa primesti sugestiile celui din fata ta, puterea lui de intelegere, sensibilitatea lui, viata lui de mai inainte, mediul de unde provine.

Duhovnicul nu numai ca trebuie sa aiba miros de mir in fiinta lui, adica sfintenie, delicatete, bunatate, eleganta interioara, dar trebuie sa fie psihologul psihologilor si filosoful filosofilor in relatia de mare intimitate cu fiii si fiicele sale duhovnicesti. Odata ce ai primit pe cineva care a venit cu toata inima la tine, responsabilitatea reciproca a noastra, nu inseamna numai ritualul spovedaniei si doua sfaturi in graba, ci prietenie, intimitate, deschidere fireasca intre noi, fara vreun atentat interior la sensibilitatea celuilalt.

Nici fiii si fiicele noastre nu au dreptul sa vina cu insensibilitate si duplicitate in fata noastra si nici noi in fata lor. Niciunul nu trebuie sa se transforme pentru celalalt in ceva insatiabil, gretos, in ceva dezamagitor.

Din putina noastra experienta duhovniceasca si pastorala am observat de cat de multe tare, de cate ramaneri in urma ale vietii duhovnicesti sufera cei care au avut o viata canalizata liturgic, dar care nu au avut pe cineva care sa se tina de capul lor, sa ii indrume, sa ii sfatuiasca cu delicatete, cu precizie duhovniceasca, cu amabilitate duhovniceasca.

Una din retinerile cele mai grave pe care le au oamenii delicati, intelectualii sau oamenii duhovnicesti in a veni sa se spovedeasca la intamplare, unui preot pe care nu il cunosc prea bine, e aceea de a nu gasi in locul unui Parinte un dictator, un tortionar, un om burdusit de angoase si resentimente. Cele mai multe confesiuni din partea oamenilor mi-au revelat faptul ca fusesera abuzati duhovniceste in timpul spovedaniei, nu prin vreo obscenitate sau violenta fizica, ci prin raceala si indiferenta metodica cu care li s-a raspuns de catre preoti la confesiunile lor cu toata inima.

Nu numai canonul taios si indiferent fata de starea reala a omului distruge ca buldozerul, nu numai certarile repetate a fiilor nostri duhovnicesti sunt aidoma pichamarului dar si raceala, profesionalizarea spovedaniei, transformarea ei intr-un act rapid si indiferent din punct de vedere sufletesc pentru celalalt, intra ca un ger polar in inima celor ce se marturisesc la noi.

Cand oamenii din fata ferestrei noastre or sa isi termine treba, linistea va inunda iarasi urechile noastre. Trebuie sa suportam insa zgomotele pana atunci, aceasta intruziune in viata noastra pentru care nu ne despagubeste nimeni si nimeni nu da pe nimeni in judecata.

Cand vom intelege ca ceea ce vrem sa ne faca altii trebuie sa facem si noi lor, nadajduiesc, ca ne vom mai schimba atitudinile sau poate ne vom schimba radical, transformandu-ne din buldozere si pichamare in Parinti iubiti de fiii si fiicele noastre, cautati pentru ca suntem o oaza de liniste si de intelegere intr-un ocean de indiferenta si de destrabalare si plansi, atunci cand nu vom mai fi printre ei, cu lacrimile unei iubiri adanci, la care anii au contribuit clipa de clipa.

Pr. Drd.  Dorin Octavian Picioruş

Ps: Cum astazi implinim doua luni de munca in folosul comunitatii online a crestinilor ortodocsi romani si nu numai, va rog sa primiti acest articol ca o binecuvantare a noastra pentru fidelitatea cu care ne cititi postarile.