dsc00203.JPG

Dacă atunci când ne întoarcem capul privim către cineva/ceva sau când revenim acasă, ajungem în fapt în locul unde ne simţim cel mai bine, în Zah. 1, 3, prin expresia epistrepsate pros me ( cf. LXX: întoarceţi-vă către Mine), Domnul Atotţiitorul ne îndeamnă spre o mişcare interioară a fiinţei noastre spre slava Sa. A ne întoarce spre/către Dumnezeu înseamnă a ne uni cu harul Său, a lăsa pe Dumnezeu să Se întoarcă spre noi.

Zah. 1, 3 ne vorbeşte despre o dublă întoarcere. Prezentul întoarcerii noastre către Dumnezeu este concomitent cu întoarcerea lui Dumnezeu către noi, deşi expresia epistrapsisomai pros imas presupune viitorul. Dumnezeu spune : Mă voi întoarce şi Eu spre voi. Când? Atunci când voi vă veţi întoarce cu inima şi cu gândurile voastre spre Mine.

Neem. 9, 29 vorbeşte despre aceeaşi povăţuire a Domnului ca poporul să se întoarcă la Legea Domnului. Întoarcerea către Lege nu însemna întoarcere spre în afară, ci spre împlinirea legii înăuntru, prin curăţirea interioară de patimi pentru a face cele ale legii pe altarul inimii.

Ne raportăm la cartea Sfântului Neemia tocmai pentru a sublinia că întoarcerea de care vorbeşte Scriptura nu este un reflex al trupului ci e o întoarcere harismatică a inimii, a sufletului spre simţirea interioară a lui Dumnezeu.

În Neem. 9, 30 aflăm că Domnul i-a atras pe izraeliţi spre Sine timp de mulţi ani, i-a chemat, i-a aşteptat să se întoarcă de la păcatele lor. Şi cum i-a chemat, prin ce? Spune Neemia: prin aceea că Te-ai mărturisit lor întru Duhul Tău ( cf. LXX, Neem. 9, 30). Dumnezeu S-a făcut evident în ei prin Duhul în multe feluri dar ei nu au luat aminte.

Domnul i-a chemat şi ne cheamă prin mustrările conştiinţei, prin faptele bune ale altora, prin preoţii Bisericii, prin Scriptură, prin cărţi sfinte, prin vise şi tot felul de întâmplări personale. Chemarea la credinţă se face înăuntrul inimii. Şi Dumnezeu e Cel care are iniţiativa chemării noastre la Sine.

Tocmai de aceea credinţa este o realitate adâncă, foarte personală, pe care nimeni nu o poate sonda cu privirea atâta timp cât este iniţiată foarte subtil de către Dumnezeu şi e susţinută de către Dumnezeu în mod permanent.

Dumnezeu S-a mărturisit lor prin Duhul. Duhul lui Dumnezeu le-a dat mărturie despre Dumnezeu şi mărturiei interne i s-a adăugat mărturia externă, venită prin Prooroci, cf. aceluiaşi loc de la Neem. 9, 30.

Izraeliţii nu pleacă urechea la Domnul, nu se întorc spre El. Nu au urechile inimii deschise spre El pentru că inima lor e lipită de cele trecătoare. Şi pentru că preferă viaţa seculară, trăită numai în timp, izraeliţii necredincioşi nu se împărtăşesc de Dumnezeu prin Duhul, adică nu se întorc la El.

Cf. GNT, la Rom. 5, 2 , Sfântul Pavel ne spune că Hristos, prin Hristos, prin credinţa în Hristos am avut apropiere spre harul lui Dumnezeu, „în care stăm şi ne lăudăm întru nădejdea slavei lui Dumnezeu”.

Hristos ne-a adus apropierea de Tatăl prin jertfa Sa, ale cărei consecinţe le primim la nivel personal, prin sălăşluirea Duhului în fiinţa noastră. Ca să ne apropiem de Dumnezeu trebuie să stăm întru Duhul şi întru Hristos, în simţirea Duhului şi a lui Hristos în fiinţa noastră pentru ca să avem nădejdea vie în fiinţa noastră că vom fi veşnic în slava lui Dumnezeu.

Mărturisirea lui Dumnezeu întru Duhul de care vorbea Neemia este identică cu simţirea sau cu starea în har despre care ne vorbeşte Pavel. Dumnezeiescul Pavel ne vorbeşte despre starea în har, despre simţirea harului în noi, experienţă pe care o puteau avea şi izraeliţii, numai că ei luptau interior împotriva prezenţei lui Dumnezeu, a harului, în fiinţa lor.

Izraeliţii lui Neemia luptau cu mărturia Duhului din ei, cu Duhul care îi chema la sfinţenie pe când creştinii ortodocşi de astăzi, care stau întru Duhul, se laudă întru nădejdea mântuirii prin har a lui Dumnezeu.

Şi cum ne lăudăm în nădejdea slavei lui Dumnezeu? Prin aceea că noi confirmăm în fiinţa noastră că Cel ce ne sfinţeşte e Duhul lui Dumnezeu, prin Care stăm în Dumnezeu şi întru Care aşteptăm să fim mântuiţi.

Întoarcerea este acceptarea harului, înmuierea inimii prin pocăinţă pentru a simţi harul, viaţa lui Dumnezeu ţâşnind în noi. Apropierea este continuarea, adâncirea în har, intimizarea cu Dumnezeu, creşterea noastră în sfinţenie. Însă atunci când ne întoarcem spre El deplin, cu toată fiinţa noastră interioară şi El se întoarce deplin faţă de noi şi stând în harul Său putem să ne veselim dumnezeieşte.

Despre apropiere Pavel vorbeşte şi în Efes. 2, 18, cam la fel ca în Rom. 5, 2 : „Că prin El [Hristos] avem şi unii şi alţii apropierea întru Duhul, către Tatăl”. Şi unii şi alţii, adică şi Israel şi neamurile, întreaga lume, a căpătat prin Hristos, prin iconomia mântuirii lui Hristos apropiere prin Duhul sau întru El către Tatăl. Prin Duhul lui Hristos intrăm la Tatăl, adică prin Duhul pe Care Hristos L-a trimis în lume şi Care purcede de la Tatăl avem pe Hristos şi pe Duhul în noi, avem întreaga Treime. Apropierea de Dumnezeu, văzută în cheie triadologică, singura cheie iermineutică a Ortodoxiei, este posibilă datorită întrupării şi a iconomiei mântuirii lui Hristos, pe care o primim întru Duhul şi prin care avem acces la Tatăl.

În Efes. 3, 12, Pavel vorbeşte de apropiere şi îndrăzneală către Tatăl prin Hristos, reiterând ideile pe care le-am analizat anterior. Însă trebuie să reţinem că la Pavel, conform verbului grecesc prosagoghi, apropierea de Dumnezeu are conotaţiile latinescului applicare, vorbindu-ne despre o mişcare către, de o aducere înainte de sine a omului, de o venire către Dumnezeu.

Apropierea, ca şi întoarcerea de care vorbea Zaharia este şi ea dublă, după cum o regăsim în cazul fiului risipitor. Venirea lui la Tatăl a însemnat alergarea Tatălui în întâmpinarea fiului pierdut ( Lc. 15, 20), adică în întâmpinarea întregii omeniri care se pocăieşte. Dumnezeu a primit imediat, a alergat cu dor, cu dragoste imensă către dorinţa de pocăinţă, de întoarcere a fiului, care se întorcea din ţara morţii spirituale.

Întoarcerea către Domnul e o ascultare a harului în fiinţa noastră şi ea presupune apropierea continuă faţă de El. Însă apropierea aceasta nu are sfârşit după cum întoarcerea e continuă pentru că e spre Cel pe care inima noastră Îl iubeşte şi Îl aşteaptă cu mare dor.

Pr. Drd. Picioruş Dorin Octavian.

Did you like this? Share it: