7629a.jpg

Ideea de performanţă în postire este cu totul străină de viaţa duhovnicească. Cel care a început să se semeţească şi posteşte excesiv de mult, numai pentru a impresiona, fără să aibă nicio schimbare reală în adâncul său, merge într-o extremă periculoasă. Dar nu e mai puţin periculos, nici postul cu cârnaţi de soia sau cu un alt fel de înlocuitori de post, care trimit mai degrabă la mâncarea de duce, decât la cea de frupt şi care te fac să îţi imaginezi că nu ai schimbat deloc meniul.

E la modă să ţii cură de slăbire pentru ca să arăţi bine. Dar cura de slăbire nu are nimic de-a face cu postul, decât în cel mai periferic mod cu putinţă. Pe când postul duce la plângerea păcatelor şi la adâncirea în vederea neputinţelor proprii, lucru care te face să ceri harul lui Dumnezeu pentru a le învinge, cura de slăbire produce numai o imagine bună despre tine, adică îţi măreşte propria-ţi vanitate. Pentru cineva care doreşte o bună poziţie socială, fără vreo legătură cu mântuirea sufletului, articolul nostru nu este interesant. După cum nu este interesat nici pentru fotomodele sau politicieni care iubesc mai mult imaginea epidermică decât liniştea sufletului.

Însă cei care postesc pentru a se curăţi de patimi, cunosc din experienţă că asceza este o cale smerită, plină de iubire de Dumnezeu şi de oameni, de smerenie şi nu un motiv de grandomanie. Asceza este cea care te umple de pace, de bucurie duhovnicească şi te împacă cu Dumnezeu şi cu tine însuţi, cu trecutul tău, însă nu exacerbează orgoliul şi nesimţirea proprie, nu alimentează ci secătuieşte mândria prostească a omului. Faţă în faţă cu iubirea şi mila lui Dumnezeu, creştinul ortodox care posteşte se vede plin de toată necurăţia, de toată întinarea. Postul său, rugăciunea sa, nu sunt un mod de a ieşi în evidenţă în faţa lui Dumnezeu, ci o cerere stăruitoare, plină de teamă sfântă, de a fi miluit de Dumnezeu. Mila lui Dumnezeu, acest continuu „Doamne miluieşte!” este singura certitudine şi dorinţă a lui.

Căci pe cât ne umplem de iertarea lui Dumnezeu, pe atât o cerem mai mult. Şi pe măsură ce creştem întru Hristos, înţelegem că El ne cheamă la o iubire şi mai mare, la o renunţare şi mai completă de noi înşine.

Postul nu se insinuează ca o directivă de deasupra, de sus, în viaţa noastră ci vine de la sine, în mod firesc. Când ne moare cineva iubit nu ne mai arde de mâncare sau de somn. Atunci este evident faptul că iubirea nu poate fi astâmpărată de lucruri materiale, ci de harul lui Dumnezeu.

Evenimentele cruciale ne descoperă nevoia noastră acută de iertare din partea lui Dumnezeu şi a oamenilor. Postind, simţi că ierţi din toată inima, că inima ta se zdrobeşte şi se face miloasă, că suspină la toate nevoile lumii. Inima care posteşte devine o rugăciune vie pentru umanitate şi un izvor de lacrimi pentru orice nedreptate, pentru orice act de cruzime, de intoleranţă.

Însă postul plin de iubire de Dumnezeu nu distruge trupul, ci îl mlădiază, îl face proaspăt pentru nevoinţă, pentru continuarea rugăciunii pline de dragoste pentru întreaga lume.

Reducerea postului la o dietă medicală este iarăşi o deformare flagrantă a postului. Postul e divino-uman. El vindecă sufletul şi trupul şi nu are ca obiect principal nici curăţirea de toxine şi nici arderea kilogramelor în plus. Postul e una din nevoinţele ascetice care atrage harul lui Dumnezeu în fiinţa noastră şi care ne face mult mai proprii rugăciunii, dialogului viu, neîncetat cu Dumnezeu.

Iar dacă există o relaţie curentă, neîncetată cu Dumnezeu atunci trupul şi sufletul se dezumflă de la sine: primul aruncă o parte din kilograme iar al doilea se întinereşte prin cugetări cuvioase, smerite. În momentul când postul se referă numai la trup sau numai la suflet, atunci simţim că postul nostru este inconsistent sau că avem repulsie faţă de el.

O altă extremă semnificativă în domeniul postului este fixaţia asupra mâncării, scrupulozitatea faţă de ceea ce faci în afară şi lipsa de atenţie faţă de mişcările inimii şi de cugetele pe care le ai. Dozarea mâncării de post trebuie să fie pe măsura muncii noastre zilnice. Însă dozarea mâncării trebuie să fie tot la fel de atentă şi în zilele care nu sunt de post, pentru ca trecerea de la zilele de dulce la cele de post să nu fie prea abruptă.

Severitatea în cazul postului trebuie să vină în timp, după ani de postire şi nu deodată. Trebuie să observăm modul nostru de nutriţie cu foarte mare atenţie, ca să ştim ce nivel de postire trebuie să acceptăm. În ceea ce mă priveşte recomand o postire alternantă, care să ţină cont de preferinţele proprii în cazul mâncării şi care să aibă în vedere istovirea dorinţei, nu îmbolnăvirea trupului şi a minţii.

Una din consecinţele adevăratului post este luminarea minţii. Mintea devine clară, adâncă, vede adâncimile realităţii şi ale relaţiei cu Dumnezeu şi cu oamenii. Inima noastră este mai iubitoare, mai iertătoare. Suntem mult mai uşori, mai supli în mişcări şi bucuroşi în inima noastră, pe măsură ce ispitele şi necazurile ne împresoară de multe ori, din toate părţile. Postul aduce echilibru chiar dacă ne epuizează adesea. Simţim să stăm într-un loc mai mult timp, să contemplăm pacea din inima noastră, să ne rugăm cu atenţie.

Dacă postul nostru înseamnă dorinţa de a stăpânii pe alţii şi de a cuceri elogii evanescente, suntem purtaţi de demoni. Înşelarea noastră este imensă, dacă nu înţelegem că e mai important să iubeşti pe aproapele şi să îţi jertfeşti timpul pentru el, decât să îl tratezi cu indiferenţă, spunând că posteşti sau te rogi. Postul nu ne încurcă cu nimic în a fi oameni buni şi smeriţi, ci dimpotrivă ne face proprii harului lui Dumnezeu. Iar cine s-a bucurat vreodată, măcar şi pentru o clipă de liniştea şi bucuria postului, va vorbi cu reverenţă despre asceza ortodoxă, şi nu va dori să fie un performer ambiţios şi angoasat.

Pr. Drd. Picioruş Dorin-Octavian

Did you like this? Share it: