Plus, minus inteligenta si destule constatari

Cand Domnul ne-a dat pacea Lui, ne-a spus ca pacea va fi a noastra daca vom fi cu El. Si pacea de care El vorbeste este pacea inimii si nu pacea bombei care naste morti. Daca adevarata pace ar insemna doar securitate nationala, casnica sau fizica atunci realitatea pacii ar fi in afara noastra si niciodata inauntrul nostru. Insa pacea Domnului nostru este in inima noastra, e pacea pe care o primim prin nevointa noastra ca dar de la Dumnezeu.

*

Ce inseamna sa fii flexibil intr-un discurs personal? Daca a fi flexibil inseamna a edulcora, a indulci adevarul, adica a-l transforma in apa de ploaie acest a fi flexibil inseamna a denatura adevarul si a lupta cu multa rigiditate impotriva sfinteniei. Cum poti sa fii flexibil intr-o lume cu discursuri duble, ipocrite si in acelasi timp sa ramai ortodox? Si pe cine intereseaza sa raman crestin ortodox daca nu sunt acceptat cu crezul meu suta la suta?

Experienta duhovniceasca naste insa solutii si niciodata dileme. Din punctul de vedere al vietii cuvioase a fi flexibil inseamna a intelege in multe pe om, insa nicidecum a face din om si din poftele lui un idol.

*

Sa ai simtul raspunderii. In fata carei instante? Daca ai in fata legii umane, o poti jongla sau poti cadea in capcanele ei dezumanizante. Puscariile nu au facut niciodata Sfinti prin ele insele si nici oameni mai buni, dar Dumnezeu a facut oameni intregi la minte pe cei care s-au intors la El in puscarie. Insa penitenciarul, prin logica lui, nu este un mediu care pemite normalitatea, acea adanca si fireasca normalitate pe care ne-o cere Dumnezeu. Puscaria e compromisul social, neaparatul terorizant care ne apara linistea sociala. Ea este o limitare a acelor oameni care nu vor sa se limiteze la propriile lor drepturi si indatoriri.

*

Nu pot sa inteleg logica banalului in viata duhovniceasca. Nu intra banalul in viata ortodoxa. Banalul apare numai acolo unde se vad numai asperitatile lucrurilor. Insa acolo unde plonjezi in maduva vietii, in maduva lucrurilor, nu ai timp sa termini cate ai de facut si nici nu poti sa vezi ceva fara valoare, banal, prostesc.

*

Sa nu faci e intotdeauna inteles prost daca nu are o explicatie subsidiara. Iar explicatia lamuritoare trebuie sa aiba relevanta interioara. Si daca are relevanta interioara e acceptata. Insa pentru a fi acceptata cu adevarat trebuie sa ai discernamantul intelegerii acelei prescriptii negative.

*

Poezia franceza a simbolistilor are un caracter mortuar. Cand aud de spleen, de plictisul adanc, existential parca aud de Iad. E o tacere suspecta in literatura unde exista o lupta crancena cu Dumnezeu. Proza ritmata revansarda a lui Nietzsche sau excesul de aciditate al lui Byron te fac sa crezi ca posezi adevaruri, insa ele sunt insemne ale dezamagirii si ale mortii spirituale celebrate ca victorie. Majoritatea creatiilor literaturii universale sunt un elogiu adus mortii, patimilor, inselarii…Numai ca nu intelegi acest lucru decat daca te speli pe ochii sufletului de patimi si nu mai pui semnul egal intre exaltarea demonica si adevarata bucurie a omului, cea duhovniceasca.

*

Toti convertitii istoriei au fost cei care au ucis in inima lor minciuna necredintei, neadevarul. Pentru ca sa mergi la Dumnezeu, sa vii in intimitatea Lui, acolo unde trebuie sa iti scoti incaltarile fostelor obiceiuri, trebuie sa iti ucizi idolii, pseudo-dumnezeii in care crezusei mai inainte. Eroismul convertirii consta in aceea ca trebuie sa lupti cu tot ce iti sta impotriva, sa distrugi toate legaturile patimase cu trecutul, sa pari nebun pentru cei care te indrageau ca petrecaret dar nu si ca om cuvios. Pentru convertire iti trebuie tineretea iubirii lui Dumnezeu, nebunia sfanta a harului, a intrariparii spre culmile cele inalte ale Imparatiei lui Dumnezeu. Tocmai de aceea daca nu te lasa poftele si daca nu ai putere sa te dezlipesti de familie, prieteni, rude, cunoscuti, in inima ta, pentru Dumnezeu, privesti in urma si devi un stalp de sare indiferent, rece pentru Focul care este Dumnezeu. Caci Dumnezeu e Foc si El a aruncat foc in inimile celor care Il iubesc pe El: focul iubirii dumnezeiesti care nu se poate stinge.

*

Pentru multi ortodocsi pacatul e o problema, dar virtutea mai putin. Ne pierdem prea multe discutii cu pacatul dar mai putin cu iubirea lui Dumnezeu. Sau ne luptam cu eretici, cu erezii, inventam tot felul de dusmani ai nostri sau ne facem din toti dusmani dar vorbim prea putin de ce simtim noi in mod real pentru Dumnezeul in care credem. Raportarea interioara la Dumnezeu pierde teren in lupta pentru apararea lui Dumnezeu. Insa cum Dumnezeu ne apara pe noi si nu noi pe El, grija noastra consider ca ar trebui sa fie mai degraba spre a reliefa faptul cum ne simtim cu El, decat acela de a ne pierde timpul cu ce mai e de facut la altii.

*

Daca te simti intimul lui Dumnezeu, in timp sau in afara de timp, tu esti intr-o bucurie continua. Acolo unde exista inconsistenta relatiei cu Dumnezeu timpul este o povara, un plictis sau o inaintare in gol. Niciodata nu am simtit ca ma plictisesc de viata lui Dumnezeu, de viata pe care El mi-o da, de harul Sau. Si nici nu cred ca putem sa fugim din timp prin imaginatie sau sa facem abstractie de timp si sa spunem ca trecerea noastra prin viata nu a lasat nicio urma. Intelegem limpezindu-ne inima. Cred ca drumul prin viata este o continua limpezire care ne face si mai linistiti, si mai impacati, din ce in ce mai impacati.

*

Cand incerci sa minimalizezi pe cineva nu faci decat sa iti creasca interesul pentru el.

*

Ma intorc adesea in unele cimitire si acolo simt ca viata e plina de sens. La capatul crucilor reci simt ca viata imi devine responsabila si ca agitatia noastra, fuga noastra dupa te miri ce se va opri intr-un final aici, intr-un loc mic, banal prin naturaletea lui. Daca asculti linistea cimitirelor inveti sa fii profund. Inveti sa pretuiesti clipele, sa nu te joci cu cuvintele, sa dai frumusete vietii tale, sa fii viu, bucuros pentru darul vietii si al credintei din viata ta.

*

Cuvintele nu au priza interioara daca sunt croite numai dupa norme lingvistice dure, fixiste. Cand limba pe care o vorbesti nu stie sa inspaimante, sa impresioneze, sa cutremure, sa mangaie, sa susure iubire, esti un cadavru umblator cu o limba abjecta prin artificialitatea ei. Ma inspaimanta de fiecare data oamenii care stiu cum se foloseste limba dar nu stiu sa o practice, sa vorbeasca prin ea, sa se puna in ea, sa se daruie prin cuvintele ei celorlalti. Sunt un fel de calculatoare care stiu de toate dar cu care nu poti vorbi, pentru ca nu le duce cipul sa faca si asta. Pacat de limba pe care o invatam atat de mult dar prin care nu transpiram noi, fiinta noastra ci numai stereotipuri verbale, clisee, surogate de personalitate!

*

Versul mi-e foame de tine nu are nimic de-a face cu arta culinara. Sfantul Amos vorbea in profetia sa despre foamea dupa cuvantul lui Dumnezeu cel viu, foamea dupa viata dumnezeiasca. Daca te pui la masa si te scoli de acolo satisfacut de mancare si nu ai si inima bucuroasa, se pare ca ai ramas tot flamand. E un fel de foame iubrea care nu te face sa te astamperi pana nu il vezi, nu o vezi, nu ii vezi pe ei, pe cei pe care ii iubesti. E un fel de dor aceasta foame de celalalt, de care romanul spune bine ca te usuci de-ampicioarelea din cauza lui. Daca ne e foame si ne e sete de adevarul lui Dumnezeu vom avea intotdeauna viata daca vom sta in Biserica lui Dumnezeu Cel viu si ne vom adapa de la Parintii nostri Sfinti de pretutindeni si dintotdeauna.

*

Experienta nu insulta niciodata pe nimeni. Pe ea o ai sau nu o ai. Este intransmisibila total desi se daruie mereu.

*

Marii Parinti ai pustiei traiau cu sentimentul profund ca fiecare zi e ultima. Un fel de sfarsit continuu, pe care ni-l propun si rugaciunile diminetii. Cand ne sculam dimineata Ii multumim lui Dumnezeu ca ne-a dat o noua zi, desi noi eram deznadajduiti la gandul ca o vom mai avea, ca ne vom mai scula din pat. Iar cand ne culcam noaptea, vedem intotdeauna patul ca pe o groapa, ca pe groapa de astazi noapte, din care nu ne mai putem trezi, ridica, fara ca harul lui Dumnezeu sa ne ridice maine din pat. Intre noapte si zi, numai Dumnezeu e Stapanul care ne tine in mainile Sale, El, Care este Atottiitorul si numai El ne poarta de grija, El, Cel care providentiaza, Care poarta de grija de fiecare lucru si fiinta. Recunostinta noastra e tocmai urmarea acestei constientizari a prezentei Lui neintrerupte cu noi.

Pr. Drd. Piciorus Dorin Octavian.