Poezia Sfinţeniei întrece poezia lumii, deşi amândouă se revarsă de la Dumnezeu

263403261_5835ed6eda.jpg

Vom ilustra cele ce vrem să spunem astăzi, cu un citat din opera Sfântului Ioan Gură de Aur (traducerea din „Comentariu la Faptele Sfinţilor Apostoli” ne aparţine):

„Dar sufletul celui sfânt este ca piscul unui munte, cu aerul său curat, cu dulcea sa strălucire a luminii, cu apele sale izvorând limpezi, cu mulţimea florilor care te încântă, pe când poienile primăvăratice şi pajiştile se îmbracă cu veşmânt din copăcei şi flori şi clipesc în căderi de ape repezi. Şi dacă vreun sunet se aude aici, este unul dulce, făcut astfel încât să mângâie urechea cu o mare desfătare. Căci fie păsările ciripind se suie pe vârfurile de pe crengile copacilor rămuroşi, fie greierii, privighetorile şi rândunelele, amestecându-şi glasurile într-o dulce armonie, împreună cântă un fel de muzică simfonică; fie zefirul mişcă frunzele cu gingăşie şi pare că fluieră încetişor printre acele brazilor, o adiere ce seamănă adesea cu aria lebedei. Şi trandafirii, violetele şi alte flori, legănându-se lin şi vălurindu-se întunecos, seamănă întocmai cu marea când se mişcă de valuri gingaş unduitoare.

Şi multe pot fi asemănările pe care le poate găsi cineva. Astfel, dacă un om se uită la trandafiri, poate să îşi închipuie că zăreşte în ei curcubeul; în violete, valurile mării; în florile [albastre] de liliac, cerul. Dar nu numai spectacolul şi contemplarea lui în sine produc desfătarea celui care priveşte un asemenea peisaj, ci în însuşi trupul său el simte o înviorare, o prospeţime care îl face să simtă că respiră liber, astfel încât se crede a fi mai degrabă în cer decât pe pământ.

Mai mult, mai este şi un alt fel de sunet, când pârâul dintr-un munte prăpăstios, care îşi croieşte singur drum prin vâlcele, plescăie încetişor trecând peste patul său de prundiş, cu un şipot care se stinge, alinător, şi astfel ne odihneşte sufletul şi ne bucură simţirile, şi repede ne trage ochii la sine mângâierea molatică a somnului.

Aţi ascultat aceste descrieri cu plăcere şi poate că v-au făcut să vă îndrăgostiţi de pustietate. Dar cu mult mai dulce decât această pustietate este sufletul celui îndelung pătimitor. Căci nu de dragul de a descrie o poiană şi nici de dragul de a-mi face cunoscută măiestria limbii, am arătat această asemănare, ci scopul a fost acela ca, văzând cât de mare este desfătarea ce răsare din îndelunga pătimire [a răului], şi cum, vorbind cu un om mult pătimitor, cineva poate fi cu mult mai desfătat şi mai câştigat decât de vederea unor astfel de locuri, voi să urmaţi unui astfel de om.

Fiindcă acolo unde nici măcar o mică urmă de răutate nu răzbate dintr-un asemenea suflet, ci numai blândeţe şi cuvinte minunate, în care îşi află asemănare gingăşia dulce a zefirului, unde şi rugăciunile cele stăruitoare, dezbrăcate de orice mândrie, se aseamănă cu păsările cântătoare zburând spre înălţimi: cu cât nu se află acolo ceva cu mult mai bun decât toate acestea? Căci nu trupul este răcorit de adierea dulce a cuvântului, nu, ci acesta înviorează sufletele noastre încinse şi pârjolite [de patimi].”

Vedem că sufletul celui împăcat cu Dumnezeu este liniştit, este în el însuşi un Paradis. Raiul este în sufletul lui, mai înainte de a fi mutat de Dumnezeu în Rai.

Sufletul celui care şi-a sfinţit viaţa prin multa pătimire a tuturor relelor este mai dulce şi mai desfătător decât pustiul, pentru că liniştirea nu ţine de un loc anume, ci pustiul unde ne liniştim este acolo unde ni Se face cunoscut Dumnezeu şi dragostea Lui pentru noi. Iar dacă pustiul acesta se arată nouă sub forma unui Sfânt, a unui Învăţător duhovnicesc, care ni-L arată pe Dumnezeu cel mai bine pentru ochii noştri, atunci acesta este pustiul unde trebuie să ne nevoim, adică lângă Sfântul pe care ni l-a descoperit Dumnezeu, chiar dacă ar fi în mijlocul unui oraş. Cred că pot să înţeleg şi astfel cele spuse de Sfântul Ioan.

Transfigurarea sufletului şi transformarea lui într-un rai a cărui vedere ne aduce o mare desfătare şi un nespus de mare folos duhovnicesc, se face prin chinuri şi prin multa pătimire, prin îndelunga răbdare a răului şi a suferinţelor, cu mulţumire şi prin lupta aprigă cu patimile, prin războiul nevăzut. Nouă ne place să ne desfătăm de o astfel de vedere duhovnicească, de întâlnirea cu Sfinţii lui Dumnezeu, care să ne aline sufletele şi să ni le umple de mireasma Duhului Sfânt, aşa cum nici o mireasmă a florilor sau a aerului curat nu poate face, dar trebuie ca, îndrăgostindu-ne de această vedere dulce să şi urmăm aceeaşi cale, a multei pătimiri şi a multei nevoinţe, interioare mai ales, pentru a ajunge să răspândim şi noi măcar puţin din această mireasmă şi a scăpa de duhoarea păcatului, de zgomotul asurzitor al patimilor din noi care sunt ca un oraş în mişcare. Însă cel care s-a liniştit este ca un vârf de munte chiar şi în mijlocul oraşului şi nu îl tulbură zarva patimilor celorlalţi şi nici cea a demonilor care vor să-l distragă şi să-l înfricoşeze, pentru că inima lui e răpită tot timpul de dorul lui Dumnezeu.

Omul pătimaş, chiar şi atunci când crede despre sine că e un om blând şi care nu face rău altora (şi auzim adesea această afirmaţie din partea multora: de ce să mă duc la Biserică, dacă n-am făcut rău la nimeni şi nu am de ce să mă pocăiesc?), în sinea sa este un om clocotitor de mânie şi de dorinţă de răzbunare, pe care însă nu le pune în practică pentru a nu-şi periclita statutul social şi astfel crede despre sine că este un om care nu răsplăteşte răul cu rău. De această mânie şi ură nu putem scăpa decât luptând împotriva patimilor şi iubind pe Hristos, altfel ni se pare că facem binele, când, de fapt, binele acesta este profund interesat şi fără nici un fundament afectiv autentic.

O foarte mare minciună şi înşelare demonică a societăţii umane, de câteva secole bune încoace, proclamată ca adevăr începând cu Renaşterea şi întărită în Romantism, este aceea de a susţine că omul poate fi bun şi poate face binele şi fără Dumnezeu, că bunătatea omului ţine de firea şi de constituţia lui cu totul independent de credinţa lui şi de relaţia lui cu Dumnezeu. Din cauza acestei idei adânc înrădăcinate, prin care oamenii cred că pot fi buni de la ei înşişi, că sunt buni şi nu le mai trebuie nimic, mulţi nu îl caută pe Dumnezeu şi nici nu înţeleg la ce le-ar folosi aflarea Lui.

În acest timp, sufletul celui îndelung pătimitor, care se face, prin cuvintele lui, privelişte celui turmentat de patimi, îl ruşinează pe acesta din urmă şi face să tacă vorbăreţele patimi dinlăuntrul său, în faţa liniştii dumnezeieşti şi a frumuseţii morale şi spirituale a aceluia. De aceea, mulţi nu ne dăm seama, dar să ştim că atunci când un om ne smereşte prin tăria cuvintelor sale şi înălţimea sa duhovnicească, cuceritoare, înseamnă că a şi suferit mult, a pătimit îndelung, chiar dacă nu s-a văzut de către noi sau noi nu cunoaştem trecutul său prea bine. Sufletul celui mult pătimitor este şi mult înţelegător şi răbdător cu ceilalţi, de aceea este blând şi duios, dar noi nu înţelegem prea bine că blândeţea şi duioşia lui vin din chinurile şi pătimirile îndurate şi din multa suferinţă.

În altă ordine de idei, de câte ori nu am fost învăţaţi la şcoală că înfiorarea în faţa frumuseţii este numai apanajul artiştilor, că artiştii sunt „inventatorii” unor stări poetice, ai unor trăiri neobişnuite? De câte ori am citit descrieri de natură asemănătoare în lecturile care ni s-au recomandat (sau pe care le-am întreprins din proprie iniţiativă) şi am fost lăsaţi să înţelegem că în epoca modernă oamenii au căpătat „brusc” această sensibilitate creatoare?

Din textele moderne şi chiar postmoderne, care nu fac decât să copieze sau să remodeleze o înţelegere străveche a frumuseţii cu care Dumnezeu a împodobit lumea, care nu fac decât să preia o sensibilitate creştină (inclusiv în sensul atribuit de Tertulian, în care sentimentul drept şi frumos, adevărat creştin, este omniprezent în întreaga istorie a umanităţii) la tot ce este frumos în natură şi în lume, din aceste texte lipseşte însă finalitatea sensului acestui tablou în Dumnezeu.

Sensibilitatea poetică este un mare dar dumnezeiesc, pentru ca oamenii să sesizeze dragostea Sa. Sfântul Ioan trece de la comparaţia sufletului cucernic cu înălţimea unui munte, la realitatea contemplării unui peisaj de natură care te poate umple de frumuseţe şi de har, pentru că Dumnezeu nu îi dăruieşte omului numai încântare estetică prin frumuseţea cu care a împodobit pământul, ci şi linişte interioară şi simţirea abundenţei harului Său care umple toate. „Din Duhul Sfânt izvorăsc izvoarele harului, care adapă toată făptura, spre rodire de viaţă”, spune o cântare bisericească.

Fiecare suflet este înzestrat cu sensibilitate poetică, cu putinţa de a se înfiora în faţa frumuseţii cutremurătoare a lumii, a naturii, pentru ca prin această cutremurare să ajungă la cunoaşterea măreţiei lui Dumnezeu. „Cerurile povestesc slava lui Dumnezeu şi facerea mâinilor Lui o vesteşte tăria” (Ps. 18, 1; ed. 2001).

Fericitul Porfirie Bairaktaris spunea că Sfinţii au suflete poetice şi că sufletele grosolane, care nu sunt impresionate în faţa frumuseţii, nu se pot apropia de Dumnezeu: „Toate împrejurul nostru sunt picături care izvorăsc din iubirea lui Dumnezeu. Cele însufleţite şi cele neînsufleţite, şi plantele şi animalele, şi păsările, şi munţii, şi mările, şi apusurile de soare, şi cerul înstelat. Sunt micile iubiri prin mijlocirea cărora ajungem la iubirea cea mare, la Hristos. (…) Ca să devină cineva creştin trebuie să aibă suflet poetic, trebuie să fie poet. Hristos nu voieşte lângă el sufletele « grosolane ». Creştinul, chiar şi numai când iubeşte, este poet, petrece în poezie. Inimile poetice îmbrăţişează iubirea, o aşază înlăuntrul lor, o simt în adâncuri.” („Ne vorbeşte părintele Porfirie”, trad. din limba greacă de ierom. Evloghie Munteanu, Ed. Bunavestire, Galaţi, 2003, p. 359-360.) Ceva foarte asemănător afirma şi Fericitul Paisie Aghioritul.

Fericitul nostru Părinte Nicolae Steinhardt spunea şi el: „Orice operă de artă autentică stă sub semnul unui duh iubitor de oameni. Orice operă de artă autentică e un imn de slavă a creaţiei. Departe de a porni de la demonism, arta e un mijloc de înălţare a sufletului şi un izvor de bucurie curată şi nobilă.” Şi adăuga că „Îi place lui Hristos să se facă presimţit copiilor şi poeţilor” (N. Steinhardt, „Primejdia mărturisirii (Convorbiri cu Ioan Pintea)”, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1993, p. 57, 83).

În fine, în „Ortodoxia pentru postmodernişti”, Părintele Savatie Baştovoi identifica în Sf. Scriptură momentul apariţiei artei în lume: „Atunci când se construia Templul din vremea lui Moise, Dumnezeu S-a făcut auzit şi a zis: « Iată, am dat har şi pricepere lui Beţalael ca să sape în lemn şi în aur » şi alte însuşiri pe care le enumeră Dumnezeu, dăruite lui Beţalael pentru înfrumuseţarea, împodobirea Templului. Aici asistăm chiar la intrarea artei în viaţa omului de după cădere. Intrarea frumosului material în viaţa omului. Acest frumos exterior vine să înlocuiască golul care a apărut în viaţa noastră de la momentul divorţului nostru de Dumnezeu. S-a golit sufletul nostru de frumos, de adevăr, de absolut. Şi Dumnezeu face acest pogorământ şi-i dăruieşte omului arta, care este, desigur, inferioară culmilor spirituale pe care le-a cunoscut Adam în Rai, dar care este un vehicul ce ne apropie, ne duce până la ultimul stadiu al întâlnirii noastre cu Dumnezeu, pe care însă va trebui să-l abandonăm. Arta, în drumul nostru către Dumnezeu, seamănă cu autobuzul care duce la o mănăstire situată în munte. El ne duce până la poalele muntelui, dar mai departe el nu mai poate urca…”

Mai multă poezie decât în Sfânta Scriptură, în cuvintele insuflate de Duhul Sfânt, nu se găseşte nicăieri pe pământ, în nicio carte. Iar după aceasta, adevărate revărsări de frumuseţe şi de poezie aflăm în textele Sfinţilor Părinţi.

Autorii clasici ai literaturii universale au avut o întemeiată cunoaştere a Scripturii şi a teologiei creştine (chiar dacă eretică, în Apus, după 1054), care a constituit elementul formativ esenţial al sensibilităţii europene. În textele lor, ei au deviat de la sensul teologic al acestei sensibilităţi, pe care au coborât-o la nivel pur uman, lipsit de transcendenţă şi din care au păstrat elementele exterioare, legate de expresivitate. Tradiţia culturii porneşte de la valorificarea în sens unilateral, strict orizontal, a frumuseţii folosite drept faţadă, din care a fost „golit” interiorul de har şi căreia i se „interzice” recuperarea în veşnicie, perspectiva nestricăciunii.

Drd. Picioruş Gianina Maria Cristina.

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *