Despre moarte si viata in viata preotilor ortodocsi

De la faptul ca reverenda noastra neagra reprezinta moartea fata de lume si de poftele ei, pana la faptul ca inmormantarile si pomenirile mortilor ( ca cea de astazi) sunt puncte esentiale in programul nostru de viata si liturgic, am putea spune ca moartea este o permanenta a vietii preotesti.

Drumul nostru intre Botez si prohodire ne face sa fim oameni care cuprindem in aceeasi inima extremele vietii omului, marginile vietii, de foarte multe ori fara sa fim pregatiti interior si suntem luati prin surpindere. Dupa Botez poate urma Cununie sau inmormantare. Dupa sau inainte de Sfanta Liturghie zeci de spovedanii, rugaciuni pana cand picioarele ti se umfla, ti se fac butuc si limba iti amorteste, ti se aglutineaza in gura.

Ai de multe ori nevoie de aer: e prea cald la unele slujbe, ai nevoie de tacere cand nu poti avea parte de tacere sau nu mai poti vorbi de atata oboseala si pari beat. Insa betia ta e din prea multa oboseala, din oboseala cronica. Pentru ca viata preotului nu incepe odata cu slujba din Biserica ci cu nevointa pe care nu i-o vede decat preoteasa si copiii, familia si ucenicii apropiati, nevointa de a fi propriu harului, nevointa de a fi propriu slujbelor, nevointa de a fi propriu intalnirii cu oamenii.

Desi pare sa nu avem un program, ziua noastra de munca este de 24 de ore. Si in somn te pregatesti pentru a sluji lui Dumnezeu si oamenilor. Suferintele si oboseala ta se amesteca cu bucuria si frumusetea milei lui Dumnezeu, care se coboara cand te impartasesti sau impartasesti pe altii, cand te rogi pentru altii si simti ca altii se roaga pentru tine. De multe ori stam in picioare din rugaciunile multora care ne iubesc.

Pacatele tale te dor. Dezamagirile tale nu sunt putine. Asperitatile vietii te infiora de multe ori. Omul crede ca iti plateste rugaciunea, slujba, ca te-a impacat, ca si-a facut datoria fata de tine…dar de cele mai multe ori nu s-a folosit de rugaciunile tale, pentru ca nu are inima deschisa catre Dumnezeu.Intre durerea pentru altii si bucuria pentru ei, nu trebuie sa pierzi din vedere nici familia ta, rudele tale, prietenii tai, superiorii tai ierarhici…ci te gandesti la toti, ii porti pe toti in tine si in rugaciunea si iubirea ta.

Viata preoteasca este una harismatica, nu are nimic din obisnuinta unei vieti traita aiurea. Nu mai e o viata a ta, ci e mereu o minune, un dar, o cruce, un colos…si o eliberare profunda. Cand simti ca o sa cazi atunci vine izbavirea ta. Inseninarea ta e un dar de sus. Nu te insenineaza decat harul. Preotii traiesc din har si prin el.

Sunt ispite imense…insa si pocainta multa, pe care nu o vad prea multi ochi. Cel pe care il discreditam public pe drept sau pe nedrept, habar avem ce face cand se intalneste cu Dumnezeul sau si al nostru in rugaciune si ce Ii spune Lui, Cercetatorului constiintelor noastre.

Oboseala e o erodare a fiintei noastre, una continua. Cu cat mergem spre moarte cu atat ne simtim mai plini de viata. In mijlocul acestei avalanse de senzatii si impresii, nu ne despartim niciodata de gandul mortii chiar si cand traim cele mai mari bucurii ale harului. De ce? Pentru ca moartea e intrare la Mirele nostru, e inceputul vesnicei bucurii.

Viata preotului e plina de moartea care face viu. Deopotriva inviem pe altii si suntem inviati de catre colegii nostri si coslujitorii, fratii nostri, prin Sfanta Spovedanie. Ruperea cu pacatul e moartea noastra zilnica si invierea noastra continua prin har, umplerea noastra cu Duhul este viata noastra.

Tocmai de aceea am spus ca viata preoteasca, si viata ortodoxa in genere, adaug acum, este una harismatica. Harul e viata noastra, care sta sub hainele noastre cernite, sub fetele noastre concentrate si sub barbile sau potcapurile noastre. Ascunsul din noi e viata Treimii, e harul Preacuratei Treimi. Si tocmai de aceea privim moartea senin, pentru ca singurul nostru dusman e pacatul si nu moartea. Esenta pacatului e moartea sufleteasca si trupeasca, e decaderea interioara, stapanirea noastra de catre demoni.

Cand ne gandim la moarte si ne rugam pentru cei adormiti, pe de o parte plangem plecarea lor, pentru ca ne-au fost si ne sunt dragi iar pe de alta parte vrem sa fim acolo, in Imparatia Sa impreuna cu ei. Rugaciunea pentru ei este o neuitare a lor dar si gandul ca vrem sa fim cu ei, un fel de bilet de plecare spre ei.

Odihneste, Doamne, pe toti robii Tai ortodocsi de pretutindeni si din orice veac si toata lumea Ta, acolo unde straluceste lumina fetei Tale si ne miluieste pe noi, cei care iti cantam Tie cantare de biruinta! Ca la Tine e viata, bucuria, frumusetea si odihna noastra vesnica si Tie slava Iti inaltam, Tatalui si Fiului si Sfantului Duh, acum si pururea si in vecii vecilor. Amin!

Pr. Drd. Piciorus Dorin Octavian.