Zi: 11 februarie 2007

Diverse frici, diverse nevoi, diverse de diverse

Leave a comment

354701326_1a8165ec83_o.jpg

Sunt oameni care vin in fata mea si pun problema fricii langa problema constiintei. Adica e vorba de frica de demoni, de moarte, de intuneric, dar mai ales frica de pacat. Frica de demoni intra in discutie atunci cand omul credincios vrea sa rezolve deodata toate fricile din inima lui. Frica de demoni se leaga de frica de intuneric. Demonii care aduc frica in om i-au facut omului impresia ca in intuneric exista numai demoni, fapt pentru care exista o paralizie enorma in noi la ideea ca intr-un ungher sunt demoni, demoni in timpul noptii.

Daca aprinzi lumina in camera sau in locul unde exista intuneric si datorita lui esti stapanit de ideea fricii si vezi ca nu e nimic acolo, intelegi ca gandul acesta trebuie intretinut tocmai de fiintele care te infricoseaza cu prezenta lor. De existat demonii exista, insa nu se arata oricui si oricum si nu fara ingaduinta lui Dumnezeu.

Pentru ce ne temem de demoni daca avem in noi credinta existentei lui Dumnezeu, a pretutindenitatii prezentei lui Dumnezeu? E una din intrebarile care ne pot veni in minte. Si incercand sa ne raspundem la o asemenea intrebare, intuim ca in noi, ca sa nu mai existe aceasta frica trebuie prezenta adanca a lui Dumnezeu care sa disloce aceasta frica. Cel mai adesea raspuns la aceasta intrebare il dau pornind de la expresia paulina ca o minte curata, care nu ne mustra e o minte care are indrazneala fata de Dumnezeu.

Cand crestem in indrazneala catre Dumnezeu, in sfintenie, in curatie, frica de demoni, de moarte, de Iad incepe sa scada si apare numai sensibilitatea acuata de a nu vicia relatia de iubire cu Dumnezeu printr-un pacat anume; de a nu cadea din iubirea lui Dumnezeu. Adica e normal sa avem diverse temeri pana cand nu trecem de la adevarata frica de Dumnezeu, care e implinirea cu dragoste a poruncilor Sale, spre cresterea in noi a dragostei de Dumnezeu.

Frica nu dispare printr-un medicament luat noaptea si ne trece ziua, ci prin cresterea in sfintenie, prin curatirea noastra de patimi, pentru ca frica este rezultatul pacatului, a insingurarii noastre de sursa vietii noastre, adica de Dumnezeu.

Semnul ca noi crestem in viata duhovniceasca e aceea ca nu mai ne e frica si nu mai problematizam tot timpul realitatea fricii ci pe aceea a bucuriei, a implinirii in har, a veseliei duhovnicesti. Frica e semn de imaturitate duhovniceasca dar mai ales e un atribut al constiintei necuratite de pacat, impovarate de pacat.

Sunt intrebat mai mereu in ceea ce priveste pacatul, cum percepe constiinta noastra pacatele, care sunt pacatele. E o intrebare superflua, pentru ca noi stim care sunt pacatele. Si cand vrem sa cunoastem ce e pacat si ce nu e pacat avem destule carti sa aflam asta, dar mai ales harul dumnezeiesc ne lumineaza mintea cand vrem cu adevarat sa ne pocaim si intelegem ceea ce ne tulbura, ce ne impovareaza pe noi.

Realitatea pacatului e o realitate palpabila pentru sufletul nostru. Sufletul nostru stie cand se simte rau si cand se simte bine, ce il deranjeaza si ce nu. Numai ca noi nu cam acceptam ca gresim, nu ca nu stim ca gresim. Cand se trezeste a doua zi dupa bautura tanarul petrecaret sau maturul sau doamna care intra si iese de la un obstretician stie ce face, cum se simte, nu trebuie sa ii spuna nimeni ca e rau ce au facut.

Numai ca nu acceptam din prima pacatosenia noastra si Dumnezeu trebuie sa ne dea lectii multiple pana cand ne lecuim sa mai negam starea noastra de pacatosenie.

Pentru mine ca preot nu pacatul e o problema, pentru ca toti pacatuim in multe feluri, ci neadmiterea lui si socotirea lui o virtute. Pocainta pentru pacate tine de miscarea harului in noi, de modul cat noi acceptam mladierea harului in fiinta noastra si constientizarea pacatelor noastre. Tocmai de aceea gasim oameni sensibili la unele pacate iar la altele nu: pentru ca unora le-a inteles gravitatea in mod personal, pe propria lor piele iar gravitatea altora este edulcorata in fiinta lor.

Problema noastra insa nu e frica de pacat ci implinirea poruncilor din dragoste de Dumnezeu. Cand intelegem ca cel mai important lucru este sa iubesti pe Dumnezeu, sa te rogi, sa postesti, sa fii bun, sa fii iertator, sa fii milostiv si toate celelalte, toate acestea iti devin cugetarea ta zilnica si nu mai esti obsedat de pacat.

Exista o prea mare obsesie a pacatului la Sfanta Spovedanie, prea multa, si prea putin dor pentru virtute, pentru nevointa, pentru citire, pentru fapta buna. Cred ca e o mare scadere a noastra obsesia pacatului. Daca ne-am spovedit si ne spovedim cat de des pacatele, atunci nu avem de ce sa fim obsedati de pacate. Scopul vietii duhovnicesti e acela de a fi absorbiti de dragostea si de maretia lui Dumnezeu si nu de ceea ce nu facem bine.

O alta constanta maladiva a celor care vin sa se spovedeasca la duhovnic e aceea ca maximalizeaza pacatele trupesti ( onanie, avort, sodomie, curvie, preacurvie, omor, bataie, nepostire etc.) si minimalizeaza nepermis de mult pacatele sufletesti ( neatentia, nerecunostinta, grijile si fricile pacatoase, indiferenta, inaltarea de sine, orgoliul, nemilostivirea, increderea in sine, neiertarea etc.) Trecerea de la interior spre exterior, observarea numai a faptelor exterioare arata ca multi dintre crestinii nostri nu mai traiesc in ei, ci in afara lor, hoinarind aiurea cu mintea si cu doruririle inimii.

Acolo unde este maturitate duhovniceasca se observa ca nu se da prioritate unui pacat ( socotit el mare sau mic), ci se spovedesc pacatele cu aceeasi durere, pentru ca toate par si sunt mari pentru un om duhovnicesc. Cine considera ca este cerebral si face pacate ale mintii mai mult si nu pacate trupesti ( desi noi in fiecare pacat pacatuim integral: si cu trupul si cu sufletul nostru) se insala daca crede ca e mai putin pacatos.

In viata duhovniceasca conteaza inaintarea in virtuti, virtuti care inlocuie patimile. Tocmai de aceea Sfanta Spovedanie, in cadrul Sfintei Spovedanii trebuie sa se treaca mai degraba de la recenzara continua a pacatelor la indrumarea spre virtuti, spre inaintarea in lucrul bun. Iertarea sacramentala prin duhovnic trebuie sa fie un har resimtit ca sporire in lucrarea virtutilor, ca o intarire spre toata fapta buna. Daca problematizam numai pacatul si nu ne aratam doritori de toata fapta buna, dupa timpul, sanatatea, varsta si ocupatia noastra, nu facem decat sa stam pe loc.

In teologia ortodoxa cand vorbim de dinamism duhovnicesc interior vorbim tocmai de acest dor imens, continuu dupa Dumnezeu care se manifesta ca implinire a toata porunca si iubirea. Adica nu e doar o sintagma frumoasa ci o realitate in cei care o intrupeaza in viata lor.

Si atunci cand omul se plange ca nu poate, ca el cade continuu in pacat, eu ca duhovnic nu pot sa ii spun decat ca si eu cad in pacate zilnic, clipa de clipa, dar ma incred in Domnul si ma dau cu totul Lui si privesc pozitiv iertarea, cu incredere si nu cu frica, nu cu teama maladiva, bolnavicioasa. Pacatul, oricare si oricat de mare ar fi el trebuie lasat in urma, trebuie spovedit si uitat si trebuie sa fim absorbiti de iubirea si de frumusetea lui Dumnezeu. Pocainta noastra trebuie sa fie plina de nadejde, de senintate.

Nu imi plac oamenii care pun semnul egal intre pocainta si marasm, intre pocainta si tristete maladiva. Pocainta este umplere de bucurie, pentru ca naste bucurie. Pocainta, daca schimba pe om il insenineaza si nu il tine asa toata viata. Atunci unde ar mai fi bucuria noastra, daca pentru fiecare pacat pe care il facem ne-am arunca in cea mai crunta disperare, dezamagire, frustrare, intemnitare in durere?!

Da, avem diverse de diverse si mai mult decat diverse probleme, care trebuie sa se rezolve cu calm si cu multa incredere. Panica la fiecare zumzet al patimilor in noi, grijile accentuate ca o sa se topeasca ghetarii sau ca o sa cada luna peste noi, ca o sa vina ecumenismul si apostazia si nu mai ramane niciunul teafar, ca noi suntem singurii curati si doar altii sunt de vina arata ca nu avem nici echilibru interior si nici bucurie in noi, ca nu suntem realisti.

Realismul duhovnicesc cere sa simtim permanent in lume si in viata noastra prezenta lui Dumnezeu, a Celui care tine toata faptura in viata si grijile si bucuriile noastre sa aiba cuviinta duhovniceasca, in asa fel incat sa nu ne scoata din pacea Sfantului Duh ci sa ne adanceasca in ea. Ceea ce te scoate din pacea harului nu are nimic de-a face cu pacea lui Dumnezeu, cu cea care copleseste toata mintea.

Indemnul nostru este la seriozitate fata de noi, la realism duhovnicesc, la moderatie si linistire interioara.

Pr. Drd. Piciorus Dorin Octavian.

Cuvinte despre ceva, cumva, undeva

Leave a comment

23452345.jpg

Cand vrei sa dai ceva cuiva ii dai ceva care te reprezinta. Ii dai o icoana, o carte, un obiect… un dar care sa te faca mereu viu in inima si in casa lui. Darul nostru trebuie sa aiba o relevanta enorma pentru celalalt, sa fie ceva pe care nu l-ar da nicidecum altora ci pe care s-ar sprijini, s-ar odihni si regasi in el. Am primit de-a lungul timpului daruri banale dar si daruri neinlocuibile. Darurile neinlocuibile reprezinta atat lucruri de mare intimitate, care sunt in mine dar si lucruri care sunt la mine. Darurile neinlocuibile fac atat de mult parte din mine, chiar daca sunt in afara mea, incat nu ma pot imagina fara ele. Fotografii, lucruri, carti, Sfinte Moaste, un pix sau un stilou, un DVD sau un CD, o haina sau o semnatura au devenit valorile duhovnicesti si valorile iubirii cu care am fost binecuvantat si onorat de catre oameni. Aceste urme raman, sunt de nesters. Sunt darurile care mai inainte de a ne bucura ne schimba iremediabil viata, ne-o schimba in bine, ne cultiva in modul cel mai benefic cu putinta.

*

Teama de urat, teama de intuneric, sila de gretos, de pestilentialitate…Nu ne plac deseurile desi noi le facem. Gunoiul care se aduna in mormane sau hartiile de pe jos sunt elemente care sfideaza privirea noastra numai daca avem o inima contemplativa. Daca nu avem niciun simt al masurii sau ne complacem in murdarie pana peste urechi bineinteles ca tot ceea ce striveste bunul simt pare sa fie o normalitate. Simtul normalitatii e foarte strivit la noi. Cei care cauta normalitatea in exces sau care confunda frumosul cu chiciul nu au apetenta pentru normalitatea lui Dumnezeu, pentru logica duhovniceasca a lumii. Insa dincolo de uratul aparentei si dincolo de frumosul opulentei intotdeauna sta harul lui Dumnezeu care ne indeamna sa vedem frumos lumea, care ne descopera o lume adanca, abisala, care sta in slava Treimii.

*

O luam la vale… Vaile smereniei si muntii mandriei. Adesea in Sfanta Scriptura valea, cavitatea care trebuie sa se umple cu harul lui Dumnezeu desemneaza smerenia, umilinta, iar inaltimea e uneori semnul virtutii dar si al infatuarii. Pe muntii cei inalti se tamaiua zeii in Israel. Muntii cei inalti erau egalizati cu idolatria, cu infumurarea trufasa. Cand omul se coboara in smerenie, cand vine la vale, observa ca vede mult mai bine cine este, cat este, cum este…Cand enuntam o opinie ar trebui mai intai sa spunem unde suntem: in vale sau pe munte. Trebuie sa ne precizam mai intai din punct de vedere ontologic si apoi epistemologic. Daca suntem in har atunci suntem in valea smereniei. Daca suntem departe de Dumnezeu si ne enerveaza logica lui Dumnezeu atunci suntem pe muntii mandriei si vorbim cu aroganta despre Dumnezeu si despre om.

*

Exista mitul omului perfect in orice conditie. Exista mitul frumusetii care se pastreaza cu liposuctii. Exista mitul marului mare care e gaunos si artificial creat. Exista mitul coerentei logice in cadrul unei antropologii spontanee. Exista mitul informatiei de care avem neaparata nevoie. Exista mitul ca noi trebuie sa distrugem toate miturile. Exista mitul abandonarii in ireal ca si cel al inlantuirii in concret. Exista mitul bogatului cu sansa si a saracului fara nicio utilitate. Exista mitul securitatii statale dar al insecuritatii individuale. Exista mitul sinceritatii minciunii. Exista enorm de multe mituri de care ne stergem la ochi pe timp ce ne trezim. In spatele tuturor presupunerilor exista o viata personala care are sau nu are liniste si stabilitate. Toti ceilalti idoli mincinosi cad in fata intrebarii: daca tot ce am acumulat si stiu eu, nu ma implineste, la ce bun sa mai adun… mituri?

*

Pornim de la ideea ca tot ce am trait in copilarie se numeste infantilism si ca de starea interioara de confort pe care o traiam atunci trebuie sa ne dezlipim ca sa devenim rationali. Pe masura ce incercam sa ne rationalizam sentimentele aflam ca suntem instinctuali. Pe masura ce ne luptam cu faptul de a nu da frau propriilor noastre porniri, bune sau rele, ajungem la concluzia ca avem conceptii de viata net diferite de ale celorlalti. Ne luptam toata viata ca sa dovedim ca suntem singulari, ca suntem unici si ca in unicitatea noastra nu avem niciun gram de generalitate, niciun punct de legatura cu ceilalti. Batranetea, de la vreo 70 de ani incolo, te face sa fugi dupa sentimentalismul candid, calm al copilariei si vrei sa nu mai auzi nimic din aceasta prostituare a vietii pe care ti-o propun exigentele sociale. Cu alte cuvinte adolescenta, tineretea, maturitatea prima sunt momente de ideologizare ale vietii noastre, de manipulare sau automanipulare fortata, in care incercam sa fim luptatori cu viata, cu ceilalti, cu istoria. Numai copilaria si batranetea adanca ne arata ca gestul firesc, neputinta, ajutorul celorlalti e neaparat, ca e ceea ce ne caracterizeaza. Pornim de la ceea ce stim spre ceea ce vrem sa uitam si ne intoarcem la ceea ce deja stiam…

*

Da-mi o sansa sa te cunosc! Cand il cunosc pe cel care are de daruit mult raman mereu contaminat de el. Nu mi-e frica de faptul ca m-as pierde in gandirea cuiva, in sentimentele cuiva, in modul de aprehensiune al lumii intr-o varianta anume, personala. Tocmai atunci cand ma scufund in experienta cuiva, in iubirea cuiva inteleg adancimile mele si mai mult, neajunsurile mele, pacatele mele. Nu mi-e teama sa iubesc si sa admir oameni, oameni diversi, oameni diferiti. Admir pe cineva pentru ca stie sa isi lege sireturile la pantofi, admir demnitatea altuia, verva unuia in discurs, sufletul frumos al scriitorului si predicatorului cutare, admir pocainta unuia sau faptele lui extraordinare, admir o gaza si admir un munte. De ce m-as teme sa admir si sa ma bucur, sa iubesc, sa imi placa ceva, atata timp cat toate aceste admiratii si iubiri si sinceritati fata de cineva sau ceva ma creeaza?! Nu mi-e teama sa ma intalnesc nici cu mine si nici cu altul in mine. Insa nu suport excesul in a-ti face rau de unul singur. E un sadomasochism demonic de care nu avem nevoie ca sa traim.

*

M-am prins ce vrei sa-mi spui… Decodificam mesajele venite spre noi mai inainte de a da raspunsuri. Cand privim cuvintele si nu au o semnificatie logica, asteptam intotdeauna sa existe undeva, cumva, o portita de scapare. Tocmai de aceea cuvintele dintr-un rebus sau iesirea dintr-un labirint presupune intotdeauna o solutie si concentrarea de a iesi de acolo, de a rezolva micul tau mister. Cand stii ca esti intr-un labirint stii ca cineva a facut si o iesire. Numai ca cel mai greu lucru e sa ne imaginam ca nu exista nici o solutie. De la nici o solutie vin toate belelele. Cand crezi ca nu mai este nimic de sperat atunci cazi in negura deznadejdii. Insa pentru un crestin ortodox exista intotdeauna o gaura in zid pe unde afli, cu ajutorul lui Dumnzeu, cum sa te strecori sau pentru credinta ta, cad zidurile ce iti stau inainte. Omul postmodern trebuie sa inteleaga logica zidului cu fisuri sau a zidului care se prabuseste din senin. Dumnezeu a dat omului logica nadejdii care nu poate suporta zidurile inexpugnabile.

*

Ameteli de primavara si raceala de primavara…Poti sa ai si betie de primavara, indragosteala de primavara, nebunie de primavara…Exploatarea primaverii are ori flori ori excursii de amor. Martie vine la noi cu flori, cu cadouri iar de ceva timp februarie vine cu dragoste, cu amor. De ziua indragostitilor dar si a libidinosilor se ascut/tocesc imediat simturile in muzica la maximum sau in sex la plezneala. Vom avea deopotriva reclame la dragoste cu bani sau la casatorii de o zi. Ne consumam toata dragostea de ziua indragostitilor si apoi dam de 1 si 8 martie numai flori, pentru ca pe 9 martie, barbatii avizi de alcool, sa bea intre 44 sau 99 de pahare de ce mai au sau mai pot sa cumpere. Intre bani, sex, cadouri, flori, alcool, droguri, orgii, calatorii exista un fir rosu, un fir care leaga toata afacerea: trebuie sa ne consumam acum toata dragostea si puterea, pentru ca nu mai avem cand. Mitul tineretii cu forte inepuizabile se bate cap in cap cu mitul batranului bosorog care nu se mai bucura de nimic. Numai ca tanarul imbatabil ajunge bosorog in scurt timp, ajunge generatia expirata si priveste tacut, molcom, la visul unei nopti de primavara, in care a crezut ca trebuie sa se epuizeze atunci cu totul, pentru ca mai tarziu nu mai are cand.

Pr. Drd. Piciorus Dorin Octavian.

Despre deficiente de relatie

Leave a comment

drum-spre-undeva.jpg

Observ, din experienta proprie, ca noi, crestinii ortodocsi, suntem adesea perceputi ca niste oameni care au aptitudini maladive spre claustrare si obedienta muta fata de dogme, care traim o frica paralizanta si glaciala in fata lui Dumnezeu si a Judecatii Sale, si suntem, in mare masura, aculturali si asociali.

Oamenii cu care am intrat in contact, si nu numai aici, pe blog, si care veneau dinspre filosofie sau alte stiinte umaniste, ne-au tratat initial, pana sa-si dea seama ca gresesc, ca pe niste ageamii in ceea ce priveste ramurile „laice” ale culturii.

Ne-am dat seama ca aceasta este o reactie inoculata in mintile oamenilor, sub forma a nenumarate prejudecati, de catre societate si institutiile de invatamant imbibate de filosofie umanista. Suntem priviti ca niste habotnici, care gandim in serie, ca niste persoane incapabile de judecata critica profunda in domenil stiintific, care acceptam cu lejeritate si confort „adevarul biblic” si suntem incapabili de reactie in fata „dogmei bisericesti”.

Asezarea in fata noastra a interlocutorilor nostri non-ortodocsi sau mai putin ortodocsi in fapta si in cugetare, este aceea a oamenilor care cred despre noi ca ne-am nascut in Manastire sau in varful muntilor, am fost crescuti de monahi sau, in orice caz, undeva in sanul Bisericii, n-am citit in viata noastra decat Biblia si n-am privit decat Biserici si oameni credinciosi ca si noi. In timp ce realitatea este tocmai contrariul unei asemenea opinii de-a dreptul infantile despre noi.

Realitatea este ca n-am aprofundat in scoli si in facultati (in cazul meu, Facultatea de Litere), ca materii de studiu, decat viziuni filosofice si stiintifice ateiste, anti-crestine si anti-ortodoxe, ca nu am gasit calea spre Biserica in aceasta lume decat printr-o minune dumnezeiasca, fiindca nimic din anturajul nostru nu ne-a indemnat vreodata la asa ceva. Intalnirea cu Dumnezeu a insemnat o cadere a cerului in capul nostru, care ne-a dat peste cap toata viziunea pe care o aveam despre noi si despre lume, care n-a luat prin surprindere si ne-a indurerat catastrofal de profund in ceea ce priveste capitolul „intalnirea cu noi insine”. Pe Dumnezeu L-am aflat in urma unui parcurs anevoios, plin de lupte si de privatiuni, infruntandu-ne cu noi insine dar si cu opozitia celorlalti si cu umilinte de tot felul venind din partea celor pusi pe batjocura.

Am fi putut ramane foarte frumos in orizontul stiintei si al filosofiei moderne si am fi fost apreciati, fara sa ne mai zbatem atat de mult, fara sa mai ne simtim fiinta sfaramata de suferinte de tot felul, din cauza acestei optiuni. Din punctul de vedere al prosperitatii materiale, al confortului social si al recunoasterii publice, ne-ar fi fost incomparabil mai bine decat ne este in situatia de fata.

Insa noi am fugit de acestea nu pentru ca nu le cunosteam (ar fi un paradox), ci pentru ca eram saturati de ele si pentru ca nu ne-au atras atentia decat asupra saraciei noastre sufletesti, umplandu-ne de durere pentru conditia umana, dar nu ne-au dat si metodele de imbogatire spirituala, ci numai surogate si subterfugii „spiritualiste”, filosofice, epistemologice, lipsite de orice continut real, cu adevarat spiritual, duhovnicesc.

Nu ne „inchidem” in Biserici si nu ne „ingropam” in Manastiri pentru ca nu stim ce e lumea si ce e viata sau pentru ca suntem refractari, mizantropi, asociali, ci tocmai pentru ca am experimentat-o prea mult in varianta ei „laica”, ateista („agnostica”, dupa cum imi atragea atentia cineva), pentru ca ne-am pierdut foarte multa vreme si energie cercetand filosofia si cultura lumii. Si pentru ca am gasit o explozie de viata si o dimensiune existentialista de o bogatie infinita in interiorul Bisericii, care face sa para paupera toata experienta umana din afara ei, care ne umple mental, afectiv, duhovniceste, ne implineste plenar si ne lasa sa vedem ca lumea, cu toata frumusetea ei lasata de la Dumnezeu, nu e decat varful iceberg-ului, in timp ce viata duhovniceasca e adancul intelepciunii si al bucuriei care nu se vede de la suprafata lucrurilor.

Drd. Piciorus Gianina Maria-Cristina