354701326_1a8165ec83_o.jpg

Sunt oameni care vin in fata mea si pun problema fricii langa problema constiintei. Adica e vorba de frica de demoni, de moarte, de intuneric, dar mai ales frica de pacat. Frica de demoni intra in discutie atunci cand omul credincios vrea sa rezolve deodata toate fricile din inima lui. Frica de demoni se leaga de frica de intuneric. Demonii care aduc frica in om i-au facut omului impresia ca in intuneric exista numai demoni, fapt pentru care exista o paralizie enorma in noi la ideea ca intr-un ungher sunt demoni, demoni in timpul noptii.

Daca aprinzi lumina in camera sau in locul unde exista intuneric si datorita lui esti stapanit de ideea fricii si vezi ca nu e nimic acolo, intelegi ca gandul acesta trebuie intretinut tocmai de fiintele care te infricoseaza cu prezenta lor. De existat demonii exista, insa nu se arata oricui si oricum si nu fara ingaduinta lui Dumnezeu.

Pentru ce ne temem de demoni daca avem in noi credinta existentei lui Dumnezeu, a pretutindenitatii prezentei lui Dumnezeu? E una din intrebarile care ne pot veni in minte. Si incercand sa ne raspundem la o asemenea intrebare, intuim ca in noi, ca sa nu mai existe aceasta frica trebuie prezenta adanca a lui Dumnezeu care sa disloce aceasta frica. Cel mai adesea raspuns la aceasta intrebare il dau pornind de la expresia paulina ca o minte curata, care nu ne mustra e o minte care are indrazneala fata de Dumnezeu.

Cand crestem in indrazneala catre Dumnezeu, in sfintenie, in curatie, frica de demoni, de moarte, de Iad incepe sa scada si apare numai sensibilitatea acuata de a nu vicia relatia de iubire cu Dumnezeu printr-un pacat anume; de a nu cadea din iubirea lui Dumnezeu. Adica e normal sa avem diverse temeri pana cand nu trecem de la adevarata frica de Dumnezeu, care e implinirea cu dragoste a poruncilor Sale, spre cresterea in noi a dragostei de Dumnezeu.

Frica nu dispare printr-un medicament luat noaptea si ne trece ziua, ci prin cresterea in sfintenie, prin curatirea noastra de patimi, pentru ca frica este rezultatul pacatului, a insingurarii noastre de sursa vietii noastre, adica de Dumnezeu.

Semnul ca noi crestem in viata duhovniceasca e aceea ca nu mai ne e frica si nu mai problematizam tot timpul realitatea fricii ci pe aceea a bucuriei, a implinirii in har, a veseliei duhovnicesti. Frica e semn de imaturitate duhovniceasca dar mai ales e un atribut al constiintei necuratite de pacat, impovarate de pacat.

Sunt intrebat mai mereu in ceea ce priveste pacatul, cum percepe constiinta noastra pacatele, care sunt pacatele. E o intrebare superflua, pentru ca noi stim care sunt pacatele. Si cand vrem sa cunoastem ce e pacat si ce nu e pacat avem destule carti sa aflam asta, dar mai ales harul dumnezeiesc ne lumineaza mintea cand vrem cu adevarat sa ne pocaim si intelegem ceea ce ne tulbura, ce ne impovareaza pe noi.

Realitatea pacatului e o realitate palpabila pentru sufletul nostru. Sufletul nostru stie cand se simte rau si cand se simte bine, ce il deranjeaza si ce nu. Numai ca noi nu cam acceptam ca gresim, nu ca nu stim ca gresim. Cand se trezeste a doua zi dupa bautura tanarul petrecaret sau maturul sau doamna care intra si iese de la un obstretician stie ce face, cum se simte, nu trebuie sa ii spuna nimeni ca e rau ce au facut.

Numai ca nu acceptam din prima pacatosenia noastra si Dumnezeu trebuie sa ne dea lectii multiple pana cand ne lecuim sa mai negam starea noastra de pacatosenie.

Pentru mine ca preot nu pacatul e o problema, pentru ca toti pacatuim in multe feluri, ci neadmiterea lui si socotirea lui o virtute. Pocainta pentru pacate tine de miscarea harului in noi, de modul cat noi acceptam mladierea harului in fiinta noastra si constientizarea pacatelor noastre. Tocmai de aceea gasim oameni sensibili la unele pacate iar la altele nu: pentru ca unora le-a inteles gravitatea in mod personal, pe propria lor piele iar gravitatea altora este edulcorata in fiinta lor.

Problema noastra insa nu e frica de pacat ci implinirea poruncilor din dragoste de Dumnezeu. Cand intelegem ca cel mai important lucru este sa iubesti pe Dumnezeu, sa te rogi, sa postesti, sa fii bun, sa fii iertator, sa fii milostiv si toate celelalte, toate acestea iti devin cugetarea ta zilnica si nu mai esti obsedat de pacat.

Exista o prea mare obsesie a pacatului la Sfanta Spovedanie, prea multa, si prea putin dor pentru virtute, pentru nevointa, pentru citire, pentru fapta buna. Cred ca e o mare scadere a noastra obsesia pacatului. Daca ne-am spovedit si ne spovedim cat de des pacatele, atunci nu avem de ce sa fim obsedati de pacate. Scopul vietii duhovnicesti e acela de a fi absorbiti de dragostea si de maretia lui Dumnezeu si nu de ceea ce nu facem bine.

O alta constanta maladiva a celor care vin sa se spovedeasca la duhovnic e aceea ca maximalizeaza pacatele trupesti ( onanie, avort, sodomie, curvie, preacurvie, omor, bataie, nepostire etc.) si minimalizeaza nepermis de mult pacatele sufletesti ( neatentia, nerecunostinta, grijile si fricile pacatoase, indiferenta, inaltarea de sine, orgoliul, nemilostivirea, increderea in sine, neiertarea etc.) Trecerea de la interior spre exterior, observarea numai a faptelor exterioare arata ca multi dintre crestinii nostri nu mai traiesc in ei, ci in afara lor, hoinarind aiurea cu mintea si cu doruririle inimii.

Acolo unde este maturitate duhovniceasca se observa ca nu se da prioritate unui pacat ( socotit el mare sau mic), ci se spovedesc pacatele cu aceeasi durere, pentru ca toate par si sunt mari pentru un om duhovnicesc. Cine considera ca este cerebral si face pacate ale mintii mai mult si nu pacate trupesti ( desi noi in fiecare pacat pacatuim integral: si cu trupul si cu sufletul nostru) se insala daca crede ca e mai putin pacatos.

In viata duhovniceasca conteaza inaintarea in virtuti, virtuti care inlocuie patimile. Tocmai de aceea Sfanta Spovedanie, in cadrul Sfintei Spovedanii trebuie sa se treaca mai degraba de la recenzara continua a pacatelor la indrumarea spre virtuti, spre inaintarea in lucrul bun. Iertarea sacramentala prin duhovnic trebuie sa fie un har resimtit ca sporire in lucrarea virtutilor, ca o intarire spre toata fapta buna. Daca problematizam numai pacatul si nu ne aratam doritori de toata fapta buna, dupa timpul, sanatatea, varsta si ocupatia noastra, nu facem decat sa stam pe loc.

In teologia ortodoxa cand vorbim de dinamism duhovnicesc interior vorbim tocmai de acest dor imens, continuu dupa Dumnezeu care se manifesta ca implinire a toata porunca si iubirea. Adica nu e doar o sintagma frumoasa ci o realitate in cei care o intrupeaza in viata lor.

Si atunci cand omul se plange ca nu poate, ca el cade continuu in pacat, eu ca duhovnic nu pot sa ii spun decat ca si eu cad in pacate zilnic, clipa de clipa, dar ma incred in Domnul si ma dau cu totul Lui si privesc pozitiv iertarea, cu incredere si nu cu frica, nu cu teama maladiva, bolnavicioasa. Pacatul, oricare si oricat de mare ar fi el trebuie lasat in urma, trebuie spovedit si uitat si trebuie sa fim absorbiti de iubirea si de frumusetea lui Dumnezeu. Pocainta noastra trebuie sa fie plina de nadejde, de senintate.

Nu imi plac oamenii care pun semnul egal intre pocainta si marasm, intre pocainta si tristete maladiva. Pocainta este umplere de bucurie, pentru ca naste bucurie. Pocainta, daca schimba pe om il insenineaza si nu il tine asa toata viata. Atunci unde ar mai fi bucuria noastra, daca pentru fiecare pacat pe care il facem ne-am arunca in cea mai crunta disperare, dezamagire, frustrare, intemnitare in durere?!

Da, avem diverse de diverse si mai mult decat diverse probleme, care trebuie sa se rezolve cu calm si cu multa incredere. Panica la fiecare zumzet al patimilor in noi, grijile accentuate ca o sa se topeasca ghetarii sau ca o sa cada luna peste noi, ca o sa vina ecumenismul si apostazia si nu mai ramane niciunul teafar, ca noi suntem singurii curati si doar altii sunt de vina arata ca nu avem nici echilibru interior si nici bucurie in noi, ca nu suntem realisti.

Realismul duhovnicesc cere sa simtim permanent in lume si in viata noastra prezenta lui Dumnezeu, a Celui care tine toata faptura in viata si grijile si bucuriile noastre sa aiba cuviinta duhovniceasca, in asa fel incat sa nu ne scoata din pacea Sfantului Duh ci sa ne adanceasca in ea. Ceea ce te scoate din pacea harului nu are nimic de-a face cu pacea lui Dumnezeu, cu cea care copleseste toata mintea.

Indemnul nostru este la seriozitate fata de noi, la realism duhovnicesc, la moderatie si linistire interioara.

Pr. Drd. Piciorus Dorin Octavian.

Did you like this? Share it: