Scrisori, rugăciuni, cuvinte de iertare

primavara-de-muguri.jpg

Am primit și am scris scrisori de iertare. Când mi-am cerut iertare de la cineva am făcut-o pentru că am conștientizat greșeala mea și am elogiat părerea și demnitatea celuilalt.

M-am înșelat de mai multe ori asupra unor persoane, care s-au dovedit oameni de forță, de echilibru în cele din urmă, pe când au existat și destui oameni care m-au dezamăgit în mod repetat, încât cuvintele de iertare și-au pierdut toată semnificația lor benefică.

Scrisoarea de iertare este una de conștiință. Ceri iertare numai de la oameni care simți că pot să vadă că gestul tău este un gest de conștiință, că este o restaurare a adevărului interpersonal.

Este superfluu însă să ceri iertare de la cel care nu mizează pe conștiință în viață, pe conștiința inimii, ci pe o civilitate searbădă searbădă, care se simte lezată la infinit pentru un gest al tău, chiar dacă tu îl regreți în mod evident.

*

Crestinii ortodocsi au obiceiul frumos, foarte sfant, ca inainte de orice post sa isi ceara iertare reciproc. In ritualul ortodox al Pavecernitei sau la Miezonoptica monahii si mirenii isi cer iertare de la cei mai mari si intre ei.

In ceee ce ma priveste, cred ca nu se poate face rugaciune in comun acasa sau la Biserica pana nu ne cerem iertare reciproc, pana nu ne acceptam cu bunavointa si cu smerenie unii pe altii. Iertarea ca mila de la Dumnezeu si iertarea altora sunt contingue, dupa cum auzim in rugaciunea Tatal nostru. Insa nu suntem iertati doar pe cat iertam noi.

Dumnezeu nu ne iarta pe masura iertarii noastre ci cu masura divina. Tocmai de aceea cuvintele: si ne iarta noua greselile noastre precum si noi iertam gresitilor nostri nu trebuie sa ne duca la gandul ca exista o echivalenta intre iertarea lui Dumnezeu si iertarea semenilor nostri de catre noi, ci Domnul a vrut sa ne spuna ca pe masura ce noi tindem sa iertam si iertam oamenilor, El ne iarta din plin, ca un Dumnezeu si nu cu masura umana, greselile noastre.

*

Nu cred ca poate exista om frumos daca nu stie sa ceara iertare, daca nu stie sa isi vada erorile si sa invete din ele. A-ti cere iertare de la cineva arata noblete, tarie de caracter si nu slabiciune. In rugaciunile noastre iertarea pacatelor, cererea milei lui Dumnezeu este continua. Mila lui Dumnezeu nu este o sintagma pioasa, fara continut pentru crestinul ortodox care isi vede pacatele si cere iertare pentru ele.

Ea este o realitate, o realitate ce ne adanceste, ce ne infrumuseteaza. Dupa slujbele de seara de dinainte si din Postul Mare avem rugaciunea Sfantului Efrem, rugaciunea pocaintei cu metanii mari si mici. Cazand la pamant cu toata umilinta in fata lui Dumnezeu, gestul fizic fiind o urmare a gestului interior de cadere inaintea lui Dumnezeu, la mila Lui, simti cum harul pocaintei, al umilintei coboara in tine si te stapaneste.

Dupa lungile slujbe ale acestei perioade iesi ca din cuptorul de foc, iesi transfigurat, innoit, stapanit de o dulceata si de o sfiiciune interioara rara. Se petrec lucruri cutremuratoare cu noi in Biserica lui Dumnezeu! Lucruri care intrec orice minte, orice simtire, orice asteptare.

Intri un om greu, un om bulversat la rugaciune si iesi un om cu aripi de har, iesi un cal alb dupa ce inainte erai un rapciugos. Numai sa te stapaneasca Duhul rugaciunilor, sa te umpli de har. Daca te stapaneste harul lui Dumnezeu atunci nu mai iesi cel de dinainte, ci un om innoit.

*

Iarta-ma! este o adanca si sfasietoare nevoie interioara. Pana nu primesti raspunsul, raspunsul la cerere, pana nu simti iertarea inima ta e trista, e plina de lacrimi. Uneori trebuie sa asteptam zile, luni, ani, chiar o viata intreaga ca sa primim raspunsul de iertare, iertarea cuiva sau asteptam la nesfarsit sa vina cuvantul de cerere a iertarii spre noi si nu vine.

Neiertarea e o suferinta care ne sfasie inima. Cand am fost intr-o asemenea situatie nu am putut sa stau prea mult, am cerut iertare imediat, insa exista si oameni in viata mea care nu imi primesc si nu sunt bucurosi sa ma ierte.

Pentru ei sufar si voi suferi: dar sufar cu nadejde, iertandu-i si dezlegandu-i de toate pacatele ce le fac impotriva mea, din ura nestapanita ce o au impotriva lui Dumnezeu si a vietii curate, cuvioase. Asteptarea iertarii e o rugaciune continua, o rugaciune care face bine ambelor parti, chiar daca cei care se impotrivesc rugaciunilor tale nu stiu ce dumnezeiasca si inspaimantator de puternica si de inalta e rugaciunea.

*

In cadrul familiei iertarea si bucuria pentru celalalt, rugaciunea pentru celalalt e aerul insesi al familiei. Intr-o enorie sau intr-un asezamant monahal fara iertare reciproca, ingaduinta reciproca si conlucrare intre membrii lor nu se poate convietui. Iertarea insa e mai mult decat toleranta. Toleranta accepta o stare de lucruri dar nu incearca sa o schimbe.

E o acceptare pasiva, un altfel de discriminare tacita sau o suportare de nevoie. Iertarea insa isi asuma pe celalalt chiar daca el nu are simtul iubirii prea dezvoltat sau nu vrea sa intre in fluxul continuu si vesnic al iubirii Bisericii, care este iubirea Treimii fata de oameni.

Iertarea se manifesta ca rugaciune si lacrimi, si dor, si asteptare pentru luminarea si indreptarea oamenilor, a tuturor oamenilor. Toleranta insa e o dimensiune sociala, pe cand iertarea si rugaciunea sunt dimensiuni vesnice, pentru ca pun pe om in relatie directa cu sursa iertarii, cu Dumnezeu.

*

O mostra de sensibilitate sfanta: un om duhovnicesc isi cere iertare la orice om, copac, planta pe care o striveste, o deranjeaza…Pe un om cu mintea lui Hristos il deranjeaza orice nedreptate, orice pacat, orice nesimtire, orice moarte, orice abjectie.

Sensibilitatea curata nu poate suporta neadevarul si nedreptatea, nu poate suporta minciuna si depravarea. Ea reactioneaza cu durere, cu rugaciuni de durere catre Dumnezeul tuturor. Nu te poti ascunde de pacatele oamenilor dar nici nu le poti accepta in fiinta ta. Pentru ele te rogi.

De aceea crestinii ortodocsi nu tac nici cand tac, nu accepta minciuna chiar cand nu vocifereaza impotriva ei, ci reactioneaza in inima lor pentru ca nu se pot impaca cu ceea ce e nedrept in fata lui Dumnezeu. Insa crestinul ortodox stie ca nu se poate petrece nimic in viata lui sau in viata lumii fara ca Dumnezeu sa ingaduie.

Atunci cand omul duhovnicesc simte ca Dumnezeu ingaduie o anumita oroare, atunci el tace si se smereste in fata dreptei judecati a lui Dumnezeu, pentru ca el are constiinta ca si el merita pedeapsa, ca si el e demn de judecata lui Dumnezeu.

*

Stim ca Dumnezeu ne-a iertat pacatele cand nu mai simtim ca ele lucreaza in noi, cand nu mai avem niciun drag de ele. Simtim iertarea lui Dumnezeu ca o despartire progresiva de tot ceea ce ne impovara. Ne simtim in largul nostru, fara sa ne mai simtim stransi de gat, cand fratele nostru cu care eram in cearta se impaca cu noi si ne vede cu ochi binevoitori.

Ne simtim la loc larg, ne simtim liberi, cand stim ca facem altora ceea ce vrem sa ni se faca si noua si ne achitam cu constiinta de toate datoriile noastre. Chiar daca nu stim sa scriem cuvinte de iertare sau nu ne gasim prea bine cuvintele, fata noastra si putinele cuvinte pe care le putem spune in fata celui care e suparat cu noi inseamna impacare.

Iertarea e impacarea cu altul si cu noi. Exercitiul impacarii este un exercitiu al inimii, al libertatii. Pentru ca suntem liberi sa iertam si putem sa iertam primim si mai multa libertate interioara si mai multa pace si mai multa incredere in oameni.

Neiertarea e o ramanere pe loc a noastra nu a celorlalti. Va indemn sa faceti pasul iertarii catre celalalt, in masura in care simtiti ca acest pas e dorit si asteptat!

Daca considerati ca gestul dv. este unul comic sau impropriu pentru celalalt, asteptati clipa impacarii cu el cu rabdare, rugandu-va pentru el. Rugaciunea naste minuni daca ura naste monstri. Nu veti fi niciodata dezamagiti de rugaciunea dumneavoastra de iertare pentru cineva anume. Va asigur de acest lucru.

Eminescu împotriva arianismului manifestat în arta modernă

Concepţia lui Eminescu despre artă a fost dezvăluită în mai multe ocazii. Noi ne vom opri, pentru moment, numai asupra a două-trei poezii, pentru a scoate în evidenţa aspecte mai puţin cunoscute, mai puţin reliefate, ale cugetării sale asupra artei.

Eminescu nu era adeptul artei pentru artă, al esteticului pur. Nu o data poetul a pus în antiteză artă goală cu adevărul inimii, precum în poemul „Criticilor mei”, în care mărturiseşte crezul vieţii sale, acela de a căuta „cuvântul ce exprimă adevărul”, afirmând ca: „E uşor a scrie versuri/ Când nimic nu ai de spus.” În sensul aceleiaşi cugetări, care desfide literatura său arta lipsită de credinţa adâncă a inimii şi de idealuri sfinte, se înscrie şi poemul „Epigonii”, în care apare în mod extrem de prăpăstios antiteza între arta trecutului, arta veche, animată de doruri şi idealuri curate („Când privesc zilele de-aur a scripturelor române,/ Mă cufund ca într-o mare de visări dulci şi senine”…; trecutul cu „poeţi ce-au scris o limbă ca un fagure de miere”) şi sensul literaturii şi al artei moderne, în care: „Dumnezeul nostru: umbră, patria noastră: o frază;/ În noi totul e spoială, totu-i lustru fără bază;/ Voi credeaţi în scrisul vostru, noi nu credem în nimic!/ (…) Noi cârpim cerul cu stele, noi mânjim marea cu valuri”).

Sentimentul acesta nu era unul superficial, ci era unul gândit adânc de poet şi privit în perspectiva sa diacronică şi spirituală foarte profundă. Dovadă este un alt poem, „Dumnezeu şi om” , în care arta bisericească, pictura bizantină sau iconografia bizantină, deşi părea simplă celor moderni şi este chiar dispreţuită când este pusă în comparaţie cu pictură renascentistă şi cu artă apuseană, în schimb, pentru Eminescu, era insuflatoare a unei credinţe fierbinţi, fiind de asemenea născută din inimi care ardeau că o vâlvătaie. De aceea, spune Eminescu:

Era vremi acelea, Doamne, când gravură grosolană
Ajuta numai al minţii zbor de foc cutezător…
Pe când mână-ncă copilă pe-ochiul sânt şi arzător
Nu putea să-l înţeleagă, să-l imite în icoană.

Ochiul trupului era, vrea să ne arate Eminescu, mai puţin deprins cu artă, cu fineţea estetică, şi mâna era mai puţin iscusită în măiestriile artei, dar ochiul inimii era plin de cucernicie şi de sfinţenie şi era văzător departe, pătrunzând cu adevărat dincolo de pictură, prin credinţa şi dragostea înflăcărată pentru Dumnezeu.

Eminescu face referire chiar la o icoană anume, la icoana Naşterii Domnului, arătând cum sufletul creştinesc plin de dragoste dumnezeiască trecea dincolo de barierele picturii, pentru a vedea cu ochii inimii pe cei trei magi regi mergând „spre închinare la Născutul din tavernă”.

În tavernă? …-n umilinţă s-a născut dar Adevărul?
Şi în faşe de-njosire e-nfăşat eternul Rege?
Din durerea unui secol, din martiriul lumii-ntrege
Răsări o stea de pace, luminând lumea şi cerul…

Sarcini de-aur şi de smirnă ei încarcă pe cămile
Şi pornesc în caravană după steaua plutitoare,
Ce în aerul cel umed pare-o aşchie din soare,
Lunecând pe bolta-albastra la culcuşu-eternei Mile.

Ş-atunci inimă creştină ea vedea pustia-ntinsă
Şi din ea plutind ca umbre împăraţi din răsărit,
Umbre regii şi tăcute ce-urmau astrul fericit…
Strălucea pustia albă de a lunei raze ninsă,

Iar pe muntele cu dafini, cu dumbrave de măslin
Povestind poveşti bătrâne, au văzut păstorii steaua
Cu zâmbirea ei ferice şi cu razele de neauă
Ş-au urmat sfinţita-i cale către staulul divin.

Însă situaţia se răstoarnă în perioada modernă, în care arta nu mai înflăcărează inima spre cunoaşterea şi iubirea lui Dumnezeu, ci urmăreşte numai satisfacerea orgoliului artistic al autorului. Ţelul artei nu mai este adorarea lui Dumnezeu, ci idolatrizarea artei înseşi. Această inversare s-a petrecut în istorie odată cu Renaşterea care a repăgânizat arta, continuând cu Umanismul, iar la noi odată cu secularizarea conştiinţelor, cu secolul XIX.

Eminescu a sesizat această inversare, această redefinire idolatră a artei, ba chiar mai mult, a sesizat ceea ce Sfântul Iustin Popovici denunţă că fiind o întreagă ideologie ariana a Apusului căzut în erezie, şi anume înălţarea omului, treptată, pentru a-l înlocui pe Dumnezeu, pentru care scop nici Hristos, Dumnezeu-Omul, nu mai este privit ca Dumnezeu adevărat şi Om adevărat, cum propovăduieşte Biserica, ci numai că simplu om. Astfel, spune Eminescu:

Azi artistul Te concepe că pe-un rege-n tronul său,
Dară inimă-i deşartă mâna-i fină n-o urmează…
De a veacului suflare a lui inimă e trează
Şi în ochiul lui cuminte Tu eşti om – nu Dumnezeu.

Azi gândirea se aprinde că şi focul cel de paie –
Ieri ai fost credinţă simplă – însă sinceră, adâncă,
Împărat fuşi Omenirei, crezu-n Tine era stâncă…
Azi pe pânză Te aruncă, ori în marmură Te taie.

Omul secularizat e plin „de a veacului suflare”, de ideologiile anti-creştine ale vremurilor moderne şi el gândeşte „cuminte”, fără a avea flacără iubirii şi a râvnei, ceea ce îi porunceşte filozofia zilelor sale. De aceea arta idolatră, arta ariana, secularizată, Îl „taie” pe Dumnezeu, Îl desparte în mod eretic de inimă omului. Credem că nu greşim dacă afirmăm şi că se poate sesiza o rejectare a statuilor, din partea lui Eminescu, nu numai a concepţiei renascentisto-umanisto-moderne despre artă, în favoarea iconografiei bisericeşti tradiţionale.

În fine, într-o altă poezie, „Icoană şi privaz”, Eminescu denunţă inutilitatea încercărilor luciferice ale artistului de a întrece poezia frumuseţii care e aşezată de Dumnezeu în lume, considerând că arta nu poate egală niciodată poezia naturii pe care a creat-o Dumnezeu:

Aceasta e menirea unui poet în lume?
Pe valurile vremii, ca boabele de spume
Să-nşire-ale lui vorbe, să spuie verzi ş-uscate
Cum luna se iveşte, cum vântu-n codru bate?
Dar oricâte ar scrie şi oricâte ar spune…
Câmpii, pădure, lanuri fac asta de minune,
O fac cu mult mai bine de cum o spui în vers.
Natur-alăturată cu-acel desemn prea şters
Din lirica modernă – e mult, mult presus.

Raţiunea care vrea cucerească adevărul prin propriile-i puteri se scufundă în eşec şi în nefericire, căci „pe suflet s-a prins bruma” şi „Cu aurul fals al vorbii spoiesc zadarnic banul/ Cel rău al minţii mele… si vremea este vama/ Unde a mea viaţă şi-a arătat arama.”

Preafrumoasă metaforă a pocăinţei este însă aceasta în care recunoaştem că vremea este vama în care vieţile noastre îşi arată arama, căci banul văduvei pentru care S-a pogorât pe pământ Fiul lui Dumnezeu ca să-l caute, adică sufletul nostru zidit după Chipul Său, în loc să-l curăţim ca să iasă la lumină aurul iubirii noastre şi al asemănării noastre cu Dumnezeu, noi îl lăsăm să ruginească şi să devină aramă răsunătoare a golului interior şi a neiubirii de Dumnezeu şi de oameni. Căci dacă dragoste nu avem, ne-am făcut aramă răsunătoare… după cum spune Sfântul Pavel. Şi poate să fie arta noastră cât de măiastră, dacă nu e născută din dragoste de Dumnezeu, e găunoasă şi calpă.

Psa. Drd. Gianina Picioruş