Concepţia lui Eminescu despre artă a fost dezvăluită în mai multe ocazii. Noi ne vom opri, pentru moment, numai asupra a două-trei poezii, pentru a scoate în evidenţa aspecte mai puţin cunoscute, mai puţin reliefate, ale cugetării sale asupra artei.

Eminescu nu era adeptul artei pentru artă, al esteticului pur. Nu o data poetul a pus în antiteză artă goală cu adevărul inimii, precum în poemul „Criticilor mei”, în care mărturiseşte crezul vieţii sale, acela de a căuta „cuvântul ce exprimă adevărul”, afirmând ca: „E uşor a scrie versuri/ Când nimic nu ai de spus.” În sensul aceleiaşi cugetări, care desfide literatura său arta lipsită de credinţa adâncă a inimii şi de idealuri sfinte, se înscrie şi poemul „Epigonii”, în care apare în mod extrem de prăpăstios antiteza între arta trecutului, arta veche, animată de doruri şi idealuri curate („Când privesc zilele de-aur a scripturelor române,/ Mă cufund ca într-o mare de visări dulci şi senine”…; trecutul cu „poeţi ce-au scris o limbă ca un fagure de miere”) şi sensul literaturii şi al artei moderne, în care: „Dumnezeul nostru: umbră, patria noastră: o frază;/ În noi totul e spoială, totu-i lustru fără bază;/ Voi credeaţi în scrisul vostru, noi nu credem în nimic!/ (…) Noi cârpim cerul cu stele, noi mânjim marea cu valuri”).

Sentimentul acesta nu era unul superficial, ci era unul gândit adânc de poet şi privit în perspectiva sa diacronică şi spirituală foarte profundă. Dovadă este un alt poem, „Dumnezeu şi om” , în care arta bisericească, pictura bizantină sau iconografia bizantină, deşi părea simplă celor moderni şi este chiar dispreţuită când este pusă în comparaţie cu pictură renascentistă şi cu artă apuseană, în schimb, pentru Eminescu, era insuflatoare a unei credinţe fierbinţi, fiind de asemenea născută din inimi care ardeau că o vâlvătaie. De aceea, spune Eminescu:

Era vremi acelea, Doamne, când gravură grosolană
Ajuta numai al minţii zbor de foc cutezător…
Pe când mână-ncă copilă pe-ochiul sânt şi arzător
Nu putea să-l înţeleagă, să-l imite în icoană.

Ochiul trupului era, vrea să ne arate Eminescu, mai puţin deprins cu artă, cu fineţea estetică, şi mâna era mai puţin iscusită în măiestriile artei, dar ochiul inimii era plin de cucernicie şi de sfinţenie şi era văzător departe, pătrunzând cu adevărat dincolo de pictură, prin credinţa şi dragostea înflăcărată pentru Dumnezeu.

Eminescu face referire chiar la o icoană anume, la icoana Naşterii Domnului, arătând cum sufletul creştinesc plin de dragoste dumnezeiască trecea dincolo de barierele picturii, pentru a vedea cu ochii inimii pe cei trei magi regi mergând „spre închinare la Născutul din tavernă”.

În tavernă? …-n umilinţă s-a născut dar Adevărul?
Şi în faşe de-njosire e-nfăşat eternul Rege?
Din durerea unui secol, din martiriul lumii-ntrege
Răsări o stea de pace, luminând lumea şi cerul…

Sarcini de-aur şi de smirnă ei încarcă pe cămile
Şi pornesc în caravană după steaua plutitoare,
Ce în aerul cel umed pare-o aşchie din soare,
Lunecând pe bolta-albastra la culcuşu-eternei Mile.

Ş-atunci inimă creştină ea vedea pustia-ntinsă
Şi din ea plutind ca umbre împăraţi din răsărit,
Umbre regii şi tăcute ce-urmau astrul fericit…
Strălucea pustia albă de a lunei raze ninsă,

Iar pe muntele cu dafini, cu dumbrave de măslin
Povestind poveşti bătrâne, au văzut păstorii steaua
Cu zâmbirea ei ferice şi cu razele de neauă
Ş-au urmat sfinţita-i cale către staulul divin.

Însă situaţia se răstoarnă în perioada modernă, în care arta nu mai înflăcărează inima spre cunoaşterea şi iubirea lui Dumnezeu, ci urmăreşte numai satisfacerea orgoliului artistic al autorului. Ţelul artei nu mai este adorarea lui Dumnezeu, ci idolatrizarea artei înseşi. Această inversare s-a petrecut în istorie odată cu Renaşterea care a repăgânizat arta, continuând cu Umanismul, iar la noi odată cu secularizarea conştiinţelor, cu secolul XIX.

Eminescu a sesizat această inversare, această redefinire idolatră a artei, ba chiar mai mult, a sesizat ceea ce Sfântul Iustin Popovici denunţă că fiind o întreagă ideologie ariana a Apusului căzut în erezie, şi anume înălţarea omului, treptată, pentru a-l înlocui pe Dumnezeu, pentru care scop nici Hristos, Dumnezeu-Omul, nu mai este privit ca Dumnezeu adevărat şi Om adevărat, cum propovăduieşte Biserica, ci numai că simplu om. Astfel, spune Eminescu:

Azi artistul Te concepe că pe-un rege-n tronul său,
Dară inimă-i deşartă mâna-i fină n-o urmează…
De a veacului suflare a lui inimă e trează
Şi în ochiul lui cuminte Tu eşti om – nu Dumnezeu.

Azi gândirea se aprinde că şi focul cel de paie –
Ieri ai fost credinţă simplă – însă sinceră, adâncă,
Împărat fuşi Omenirei, crezu-n Tine era stâncă…
Azi pe pânză Te aruncă, ori în marmură Te taie.

Omul secularizat e plin „de a veacului suflare”, de ideologiile anti-creştine ale vremurilor moderne şi el gândeşte „cuminte”, fără a avea flacără iubirii şi a râvnei, ceea ce îi porunceşte filozofia zilelor sale. De aceea arta idolatră, arta ariana, secularizată, Îl „taie” pe Dumnezeu, Îl desparte în mod eretic de inimă omului. Credem că nu greşim dacă afirmăm şi că se poate sesiza o rejectare a statuilor, din partea lui Eminescu, nu numai a concepţiei renascentisto-umanisto-moderne despre artă, în favoarea iconografiei bisericeşti tradiţionale.

În fine, într-o altă poezie, „Icoană şi privaz”, Eminescu denunţă inutilitatea încercărilor luciferice ale artistului de a întrece poezia frumuseţii care e aşezată de Dumnezeu în lume, considerând că arta nu poate egală niciodată poezia naturii pe care a creat-o Dumnezeu:

Aceasta e menirea unui poet în lume?
Pe valurile vremii, ca boabele de spume
Să-nşire-ale lui vorbe, să spuie verzi ş-uscate
Cum luna se iveşte, cum vântu-n codru bate?
Dar oricâte ar scrie şi oricâte ar spune…
Câmpii, pădure, lanuri fac asta de minune,
O fac cu mult mai bine de cum o spui în vers.
Natur-alăturată cu-acel desemn prea şters
Din lirica modernă – e mult, mult presus.

Raţiunea care vrea cucerească adevărul prin propriile-i puteri se scufundă în eşec şi în nefericire, căci „pe suflet s-a prins bruma” şi „Cu aurul fals al vorbii spoiesc zadarnic banul/ Cel rău al minţii mele… si vremea este vama/ Unde a mea viaţă şi-a arătat arama.”

Preafrumoasă metaforă a pocăinţei este însă aceasta în care recunoaştem că vremea este vama în care vieţile noastre îşi arată arama, căci banul văduvei pentru care S-a pogorât pe pământ Fiul lui Dumnezeu ca să-l caute, adică sufletul nostru zidit după Chipul Său, în loc să-l curăţim ca să iasă la lumină aurul iubirii noastre şi al asemănării noastre cu Dumnezeu, noi îl lăsăm să ruginească şi să devină aramă răsunătoare a golului interior şi a neiubirii de Dumnezeu şi de oameni. Căci dacă dragoste nu avem, ne-am făcut aramă răsunătoare… după cum spune Sfântul Pavel. Şi poate să fie arta noastră cât de măiastră, dacă nu e născută din dragoste de Dumnezeu, e găunoasă şi calpă.

Psa. Drd. Gianina Picioruş

Did you like this? Share it: