Partea I.
Dezbatem aici hristologia și soteriologia celor 12 rugăciuni ale canonului pregătitor pentru Dumnezeiasca Împărtășire, cf. Liturghierului ortodox, tipărit cu aprobarea Sfântului Sinod al BOR și cu binecuvântarea PFP Teoctist patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Ed. IBMBOR, București, 2000, p. 319-335.
Mai înainte de toate trebuie să spunem că am ales aceste dumnezeiști rugăciuni pentru
a le explicita, tocmai pentru centralitatea lor în viața noastră. Prin ele ne adâcim în așteptarea lui Hristos euharistic, Domnul nostru, Care vine în noi și rămâne în noi.
1.
Fiecare rugăciune are un autor extraordinar de important in viața Bisericii lui Dumnezeu. Prima e a Sfântului Vasile cel Mare și el se poziționează față de Hristos, dintru început, ca față de Stăpânul și Dumnezeul său, pe care Îl numește Izvor al vieții și al nemuririi, Făcătorul lumii și Fiu al Tatălui, împreună-veșnic cu Tatăl. Ca în cele mai multe rugăciuni ortodoxe, introducerea în rugăciune are foarte multă precizie. Afli imediat cine este Cel căruia I se adresează autorul. Punerea in relație cu o persoană a Treimii sau cu toate la un loc apare în prim plan, de la începutul rugăciunii.
În rugăciunea Sfântului Vasile avem perspectiva de sus în jos a hristologiei, a învățăturii despre Hristos, adică de la planul intratrinitar al vieții și al persoanei Fiului spre noi și spre iconomia mântuirii Sale cu noi. Cel ce este împreună-veșnic cu Tatăl, spune Dumnezeiescul Vasile, si este împreună cu El fără de început, coboară la noi și Se face om, pentru multa bunătate a Sa. Bunătatea, iubirea lui Dumnezeu e motivul, pentru Vasile, al Întrupării Cuvântului. Cel care Se întrupează, Care Se face om ca noi, afară de păcat, este Cel care Se răstignește pentru noi, Care moare pentru noi și moartea Domnului e desemnată de ierahul nostru cu titlul de Jertfă.
Răstignirea Domnului nu e moarte de rușine pentru creștini ci Jertfă bine primită, fără de prihană, miros de bună mireasmă către Tatăl, cum spunea în mai multe contexte diferite Sfântul Chiril al Alexandriei. Moartea Lui e Jertfă pentru păcatele noastre, dar e Jertfă curată, e Jertfa Fiului fără de prihană, Care și ca om este deschis și dăruit cu totul Tatălui.
Contrastul între Jertfa lui Hristos și nemulțumirea și nerecunoștința noastră este izbitor. Pentru că Hristos, prin Jerfa Sa, a înnoit firea noastră umană care era stricată prin păcat iar raportarea noastră interioară la faptele și persoana Sa este extrem de firavă. Fiind Creatorul nostru și luând, asumându-Și pe cele ale mâinilor Sale ( expresie ireniană, din Adversus Haereses), firea noastră din Prea Curata Fecioară, și împlinind toate cele spre vindecarea noastră ale iconomiei Sale cu noi, El a devenit și centrul umanității noastre, la Care noi ar trebui sa privim neîncetat.
Nerecunoștința și nemulțumirea de care vorbește Sfântul Vasile sunt tocmai neraportarea noastră interioară la Hristos ca la Domnul și Stăpânul nostru, ca la centrul vieții noastre. Această raportare interioară ar consta în aceea că nu mai putem să facem nimic, niciun gest, fără să îl raportăm la Hristos, la Cel care ne-a înnoit umanitatea și Care ne-a scos de sub urmările păcatului.
Atenția ne este acaparată aici de relația dintre Jertfa Domnului și firea stricată, pătată de păcat a oamenilor. Jertfa Sa, Dumnezeiescul Său Sânge curs pentru noi nu a curățit numai de păcat firea umană pe care El și-a insușit-o, dar El a și înnoit-o, a transfigurat-o, a umplut-o de har, de lumină dumnezeiască. În teologia protestantă se bate multă monedă pe Cruce, pe Moartea Domnului, dar prea puțin pe transfigurarea Domnului din ziua Învierii. Moartea Sa nu este un eveniment separat de Învierea Sa sau de Înălțarea Sa la cer, chiar dacă sunt faze distincte ale iconomiei Sale cu noi. Cel care Se întrupează pentru noi din bunătatea Sa față de noi, din iubirea Sa pentru noi, ne propovăduiește Împărăția Cerurilor și iertarea, suferă pentru noi, e omorât pentru noi, însă prin învierea Sa din morți, cea de a treia zi, înviază ca un biruitor și trupul Său e plin de lumină, e plin de slava Sa cea veșnică, cea dintotdeauna, slava Treimii și cu un astfel de trup preaslăvit Se înalță la cer.
Tot ce a făcut Hristos pentru noi se numește lucrarea, iconomia Lui cu noi. Însă hristologia, așa cum o vede și Vasile, cuprinde în spațiul ei dogmatic atât relația veșnică a Fiului cu Tatăl și cu Duhul cât și lucrarea Lui cu lumea în trecut, în prezent și în veșnicie, împreună cu Tatăl și cu Duhul. O hristologie însă ruptă de triadologie, de eclesiologie, de soteriologie și de sanctologie este o hristologie deficitară, eterodoxă, pentru că în Biserica Ortodoxă Hristos nu e văzut niciodată despărțit de Tatăl și de Duhul în toate actele Sale și noi nu vorbim de o înțelegere a lui Hristos separată de experiența lui Hristos în viața Sfinților din toate vremurile, începând cu Sfinții Apostoli, în afara dogmelor Sfintelor Sinoade Ecumenice și în afară de Sfintele Taine.
Hristos Cel adevărat e Hristos descris de Apostoli, mărturisit fără încetare de Părinții Bisericii, de Sfinții lui Dumnezeu de pretutindeni și din orice veac, fără întrerupere, pe Care conștiința Bisericii Îl cunoaște Același și mereu prezent cu noi, Căruia ne rugăm, Căruia ne rugăm împreună cu toți Sfinții și cu întreaga Biserică și cu Care ne împărtășim și facem vii cuvintele Lui în noi. Textul Scripturii nu poate fi înțeles fără unirea sacramentală cu Hristos, fără umplerea noastră de Duhul și fără curățirea noastră de patimi.
Tocmai de aceea, aceste rugăciuni de dinainte de împărtășirea noastră cu Domnul, pline de cuvintele Scripturii și de experiența sfințeniei, vor să ne indice cine este Hristos cu Care noi ne împărtășim și cum Se percepe El de cei care vin cu inima curată la El.
Hristos a curățit firea umană și a umplut-o de Duhul. A înnoi pe om înseamnă nu a-l emancipa prin cultură dar a-l lăsa decăzut sufletește, nu a-l învăța trei versete și două rugăciuni, ci a-i da posibilitatea ca prin unirea sacramentală cu Domnului și printr-o viață curată să se umple de har, să se umple de slava Treimii. El ne curățește păcatele prin împărtășirea cu Trupul și cu Sîngele Lui cele prea scumpe pentru că ne face realmente noi, ne umple de viața Lui, de slava Lui. Nu ne închipuim că suntem noi, înnoiți! Ci dacă ne împărtășim de El cu adevărat, prin pocăință și printr-o viață curată, umplerea noastră de sfințenie este reală, e compleșitoare, extaziantă.
Însă trebuie să mai observăm ceva aici și anume, că păcatul, care stricase firea, o viciase, nu e mai puternic decât harul care o înnoiește, o însănătoșează, o vindecă. Harul este cel care înnoiește pe om, care îl întinerește din bătrânețea păcatului.
Sfântul Vasile Îi cere Împăratului, Celui nemuritor, lui Hristos, să primească pocăința lui, căința lui adâncă, a celui ce se simte păcătos înaintea Împăratului și a Judecătorului lumii și să asculte rugăciunile lui. Delicatețea rugăciunii Sfântului Vasile și intimitatea Sa cu Domnul, cu toată păcătoșenia pe care o resimțea foarte viu în el, este mai mult decât evidentă. El Îl roagă să plece urechea Lui spre el și să asculte graiurile, cuvintele inimii lui, pentru că e păcătos și a greșit și nu e vrednic de înălțimea slavei Sale, ca și fiul desfrânat.
Legătura personală a lui Hristos cu Sfântul Vasile este reală, vie, și Vasile o trăiește în cea mai mare conștientizare interioară de sine. El nu vine în fața Împăratului ca să spună că este ierarh, că e privilegiat, că e Sfânt, ci el se simte păcătos, nevrednic, cu totul nevrednic de slava Sa. Simțămintele sale profunde arată că Vasile este un om foarte realist, foarte suplu, foarte adânc, foarte cinstit cu sine. Pentru că sfințenia nu este închidere în sine, bucurie de sine, mulțumire de sine, ci simțământul celei mai acute dependențe de Dumnezeu și a conștientizării păcătoșeniei proprii.
Cu cât te vezi mai păcătos, cu cât te simți mai păcătos ești mai mare în fața lui Dumnezeu, mai Sfânt. Însă simțul păcătoșeniei nu este dat de o înțelegere singulară în raport cu Hristos, ci de raportarea Bisericii la Hristos. Ca să știi cum să te raportezi la Hristos trebuie să știi cine este El, ce a făcut El pentru noi, cum este El în noi, cum vom fi noi cu El în veșnicie, dacă vom câștiga mila Lui până la sfârșitul vieții noastre, și în funcție de acestea toate să știi ce e păcat, de unde provine păcatul, cum ne curățim de păcate, când știm că ne-am curățit de păcate. Hristologia și soteriologia merg împreună, după cum am mai spus, pentru că Hristos este Cel prin care ne mântuim și Cel prin care învățăm cum să ne mântuim, cum să ne sfințim viața.
Bunătatea lui Dumnezeu e încălcată, spune Vasile, prin călcarea cuvintelor Domnului și prin neascultarea poruncilor Sale. Cu toate că păcătuim clipă de clipă, mila lui Dumnezeu este imensă cu noi, pentru că Hristos nu ne lasă să pierim la fiecare păcat, ci, ca un Îndelung-răbdător și Mult-milostiv așteaptă în multe feluri și cu multe ocazii să ne întoarcem la El.
Păcatul ca stricare și acum păcatul ca despărțire de El. Pocăința și sfințenia sunt întoarcere și alipire de Domnul. În parabola viei și a mlădițelor ( In. 15, 1-7), ideea de alipire, de contiguitate perfectă dintre Hristos și Sfinți arată ce este sfințenia: viață cu și prin El. Sfințenia nu permite nici cea mai mică distanțare interioară de Hristos, Mirele Bisericii.
Dumnezeu nu vrea moartea păcătosului ci să se întoarcă și să fie viu , ne amintește Vasile ce spune Iez. 18, 23 și apoi I Tim. 2, 4 cu soteriologia universală. În fața lui Hristos, Vasile aduce propriile Sale cuvinte ca să ceară îndurare și crede că va primi mila Lui, chiar dacă e nevrednic de viață și de tot lucrul bun.
În fața Celui care a șters toată lacrima de pe fața pământului, lacrima durerii și a dorinței de vindecare de păcat, Marele Vasile vine și spune că el este un rob al păcatului, al dezmierdărilor, al tuturor poftelor celor rele, dar că vine la Hristos ca la Ziditorul său, și știe, că Ziditorul său nu poate să-l refuze, să-l alunge, pentru că El e milostiv fără margini. După ce pusese înaintea lui Hristos propriile Lui cuvinte, propriile Lui adevăruri, în rugăciunea sa de pocăință Dumnezeiescul Pavel pune și exemplele milostivirii fără margini a Domnului, adică pe desfrânată, pe tâlhar, pe vameșul Zaheu și pe fiul cel pierdut, pe fiul risipitor. El își fundamentează pocăința pe încrederea deplină în Domnul și pe adevărurile Lui și pe faptele Lui pline de milostivire față de noi. Când cineva ne întreabă la ce folosește să știm Scriptura și Viețile Sfinților, trebuie să răspundem că unul dintre motive este și acesta: rolul pedagogic, însuflețitor, îndemnător la încredere și la bucurie, care vine din viețile celor pocăiți.
În fața milei lui Dumnezeu, Vasile nu deznădăjduiește de mântuirea sa, pentru că el știe că mântuirea e un dar al lui Dumnezeu, că ea se dobândește împreună cu El. Deși el e ticălos și e doborât de sarcina grea a păcatelor lui, el știe că Domnul ridică sarcina cea grea a păcatelor și răutăților noastre și ne face liberi de păcat prin mărturisire sacramentală și pocăință. El ridică păcatul lumii, îl ia de la noi și tămăduiește neputinețele oamenilor, toate patimile și suferințele din pricina cărora noi suferim.
Și iarăși Vasile împletește rugăciunea sa cu cuvintele Domnului, citând Mt. 11, 28 și Mt. 9, 13: ”Cel ce chemi la Tine pe cei osteniți și împovărați și le dai odihnă; Cel ce n-ai venit să chemi la pocăință pe cei drepți, ci pe cei păcătoși, și mă curățește de toată necurăția trupului și a sufletului”. O murdărie generală, o necurăție generală e păcatul, patima.
Și apare aici un lucru extrem de important pentru noi, ca să înțelegem corect relația interioară dintre frica de Dumnezeu și sfințenie și anume cuvintele: ”Învață-mă sa săvârșesc sfințenie în frica Ta”. Frica de Dumnezeu, adevarata teamă de a nu strivi cu ceva iubirea lui Dumnezeu față de noi, prin nonșalanța și nesimțirea noastra, lucrează în noi sfințenia, toată fapta care ne umple de Duhul și de Hristos, de harul Treimii. Întru cea mai adâncă și corectă stare de smerenie, de umilință, de reverență interioară față de Hristos, cum trăia Dumnezeiescul Vasile, ne umplem de sfințenie. Sfințenia este iubirea lui Dumnezeu cu frică, cu cutremurare sfântă. Nu o iubire fără delicatețe! Nu o iubire fără rușine, fără pudoare! Ci o iubire sfântă, o iubire pentru Hristos plina de înfiorare, de cutremurare, de vedere interioară a păcatelor noastre, de preamărire a Lui.
Într-o astfel de stare de iubire plină de teamă evlavioasă se apropie Vasile de Domnul și întru curată mărturie a cugetului său, a minții sale, a mărturisirii adevărului lui Hristos din tot sufletul, primește părticica Sfintelor Taine.
Urmarile împărtășirii reale, cu adâncă înfiorare sfântă sunt: unirea ființială cu Domnul, con-locuirea și petrecerea noastră neîntreruptă cu Hristos, cu Tatăl și cu Duhul, împărtășirea cu Sfântul Duh, Hristos ni se face hrană/merinde pentru viața veșnică și ne dă nădejdea unui răspuns bun la Înfricoșata Sa Judecată, împărtășirea de bunătățile cele veșnice ale lui Dumnezeu.
Împărtășirea spre osândă, spune Sfântul Vasile este cea care produce neputință sufletească și trupească cât și osânda morții celei veșnice.
Împărtășirea cu Domnul, Dumnezeiescul Vasile și-o dorește, ca dar de la Dumnezeu, ”până la suflarea mea cea mai de pe urmă”. Cei care primesc răspuns bun sunt cei care s-au împărtășit cu vrednicie de Domnul și care se împărtășesc întru Împărăția Sa de bunurile vieții veșnice, de cele nestricăcioase ale Sale, adică de slava Sa cea veșnică. Pe cele veșnice Dumnezeu le-a gătit, le-a pregătit pentru cei care Îl iubesc pe El și întru Sfinți, în ființa lor, El Se preaslăvește, pentru că Sfinții văd slava Lui, Îl văd așa cum este și Îl laudă în cunoștință de cauză sau prin experiență directă.
Prima rugăciune de care ne-am ocupat astazi degajă un puternic atașament interior față de Hristos, de Unul din Treime și împărășirea cu Domnul reprezintă o sfințire reală, o umplere reală de viața lui Dumnezeu, dacă suntem pregătiți interior prin iubirea și teama sfântă de El. Reverberațiile interioare ale unirii cu Hristos euharistic sunt imense, pentru că Treimea coboară în noi prin harul Său și bucuria nunții celei veșnice a început în noi. Bucuria noastra e bucuria Împărăției Sale, bucuria fără de sfârșit.
Pr. Drd. Picioruș Dorin Octavian.
