Valsul minții si durerea minții: despre predică la altitudine maximă

Unu, doi, trei…unu, doi, trei..Valsul e în trei mișcări, mișcări elegante, un dans în doi și nu mi-l pot închipui în mod propriu decât între un bărbat și o femeie. Între perechi de același fel ar fi o caricatură, ceva caricatural, pentru că valsul e unul al dragostei, al împlinirii, al eleganței care se completează reciproc. Bărbatul conduce, femeia îl urmează…și cei doi dansează privindu-se în ochi.

Există momente când mintea noastră valsează, fiind prinsă de dorul de Dumnezeu și ridicată la gânduri înalte și momente când mintea noastră e ca o femeie în chinurile facerii. Între exuberanță și durere, între har și concentrare. Dar pentru a fi luminat de Dumnezeu trebuie să îți lustruiești mintea, să ți-o ascuți, să o faci ca un brici, ca un bisturiu care așteaptă luminarea dumnezeiască.

Există și efort uman ajutat de har și abundență de har într-o lucrare pastorală și într-o viață închinată lui Dumnezeu. Fiind întrebat de cineva Fericitul Constantin Galeriu, de unde are atâtea subiecte pentru predică, atâta erudiție și duhovnicie, acesta i-a răspuns adresantului său: Dragul meu, ca să ai ce spune, totdeauna trebuie să bagi în buzunar câteva ceva. Ca să ai ce spune zilnic trebuie să strângi neîncetat înțelepciune și motivare interioară pentru predică.

Predica nu începe odată cu spunerea ei ci atunci ea se termină. Predica începe odată cu convertirea ta la credință, cu procesul enorm de asimilare a credinței și de înduhovnicire personală. Îmi aduc aminte de cuvintele foarte corecte ale părintelui profesor Nicolae Necula, cum că predica e o parte integrantă din cult și că ea nu poate fi separată de cadrul liturgic, chiar dacă se face în afara ei. Și aceasta, pentru că mărturisirea credinței prin predică are drept scop zidirea Bisericii, edificarea celor credincioși și nu este un teren filosofic sau cultural de transmitere a informației. Predica este un act liturgic în cadrul Sfintei Liturghii sau a Sfintelor Taine, subliniind cu concizie momentul pe care il trăim, în respirăm cu întreaga noastră ființă în acea clipă.

Credinciosul de rând crede că preotul care vorbește bine e așa de când lumea, că nu a făcut mare lucru ca să ajungă la asemenea performanță. Prea puțini văd însă adâncul muncii predicatoriale, munca cu tine, efortul epuizant, durerile de inimă și de minte, bucuriile și dezamăgirile tale, căutările tale, dorurile tale… Doar câțiva înțeleg realitatea ca atare, minunea ca atare atunci când apare un predicator realmente devastant prin frumusețea și măreția minții, a inimii și a vieții sale. E și normal: apa cea mai rece și mai proaspătă o găsești după ce sapi tranșee enorme în tine.

Însă ce trebuie să știe un predicator ca să fie un vorbitor al lui Dumnezeu, o gură a Sa, cum spune Sfantul Maleahi? Nu trebuie să știe tot sau să creadă că știe tot, ci trebuie să știe esențialul de neclintit: niciodată nu poate vorbi decât ceea ce a cercetat cu sârg și niciodată să nu creadă că poate face inimile să se topească fără Duhul în ființa sa.

De la cunoașterea și interpretarea Scripturii, a Sfinților Părinți, a canoanelor și dogmelor Bisericii, a cultului și a istoriei Bisericii, a sculpturii, picturii, muzicii religioase până la cultura, știința, filosofia, divertismentul și modul de viață concret al oamenilor din vremea lui, preotul predicator trebuie să știe tot, în sensul că s-a inițiat în foarte multe detalii ale acestora.

Predicatorul duhovnicesc este cel care simte, cu toată umilința, că e cel prin care Dumnezeu vorbește și cheamă pe oameni și mai ales care se pregătește să fie predicatorul tuturor și nu numai al unora. Unii predicatori se adeseaza elitelor, alții numai tinerilor rebeli, alții numai bătrânilor și oamenilor cu handicap, călugărilor sau celor căsătoriți. Însă mai rar să găsești predicatori pentru toți, pentru toate păturile sociale ale Bisericii și societății și cu un limbaj accesibil oamenilor; care se pliază imediat pe cei din fața lui.

Predica cere detalii, cere instrumente de lucru, cere arhivă teologică și științifică, cere informație la greu, și în primul rând și mai presus de toate cere o viață de la cap la coadă deplin ortodoxă, intrată deplin în ritmul adînc, abisal, mistic al vieții Bisericii.

Daca reluam metafora valsului, putem spune că a valsa pe deasupra sau pe din afara vieții adânci a Bisericii, a ascezei ortodoxe, folosind adevărurile ei trasformate în concepte teologale și a mima durerea minții, a conștiinței, durerile nașterii duhovnicești nu înseamnă decât a vinde castraveți la grădinari. Un predicator autentic, plin de har, va știi să vorbească tuturor, va știi să explice și cu cuvinte docte și cu cuvinte neaoșe ce trebuie, ce te doare, ce trebuie să facem ca să fim vii.

Numai cel care mimează această specializare duhovnicească a ființei noastre crede că toată lumea știe să predice pentru că are gură. Mai întâi de toate trebuie să ai dicție duhovnicească, demnă, înaltă, caracterială, să ai glas profund, să ai inimă care să transpară prin vorbe, să știi să taci când vorbești, să vorbești mai multe decât spui, să știi să insinuezi și să pui, să te pui și să-i pui și pe cei ce te ascultă într-o stare de har, să îi faci să uite, să îi scoți din lume, să îi transporți în cer.

Nu trebuie să fii actor și nici pedagog ci absolutul acestora. Nu trebuie să fii doar artist, doar om de cultură, doar teolog, ci un înger, și totuși un om, așa cum își caracteriza Sfântul Simeon Noul Teolog pe Părintele său, pe Sfântul Simeom Evlaviosul. Preoția, ca și darul predicării sunt harisme dumnezeiești, care cer chin, cer bărbăție interioară, cer curăție. E ca atunci cînd urci pe munte și muntele nu se mai termină. Dacă ți se pare că ai ajuns în vârf și ești cel mai bun preot și cel mai bun predicator ești un mare ratat.

Dacă ceva se termină atunci nici nu a început. Însă predica se termină când începe și se începe când se termină. Când începi să predici știe unde ești, ce ai în mână, cum te afli și asta înseamnă sfârșitul ei real, resimțit interior. Bineînțeles că orice predică te lasă leoarcă de sudoare și cu burta chiorăind. Pentru că e transpirație și epuizare enormă. Nu atât pentru că te zbati și vorbești și cugeți și te manifești plenar, ci mai ales prin aceea că te consumi la nivel duhovnicesc, te dărui integral celor care se împărtășesc de cuvintele tale și de Duhul din tine.

După ce se termină o predică o începi pe următoarea. Nu ai timp de prea multă odihnă, pentru că vine o a doua și a o mia, făcută cu mai mulți sau cu mai puțini, pentru care trebuie sa te pregătești, să fii treaz.

Daca ți se pare că e banal, că e ușor, că știi…nu porți în tine tainele lui Dumnezeu, durerea și bucuria nașterii oamenilor duhovnicești pe care preotul o realizeaza cu harul lui Dumnezeu în cei care se pleacă cu adevărat Domnului.

Privind lucid și cu uimire istoria Bisericii am observat că Dumnezeu ridică în Biserică oameni din ce în ce mai imenși și mai speciali, cu daruri dumnezeiești copleșitoare, cu specialități multiple. Predicatorii actuali și speciali ai lumii ortodoxe sunt paradoxali, uluitor de noi, de proaspeți, de pertinenți pentru o lume secătuită ideologic și gnoseologic. Cred că viitorul va fi și mai cutremurător de frumos, cu oameni ai lui Dumnezeu și mai erudiți, și mai curați, și mai Sfinți decît cei de astăzi, contrastând puternic cu nivelul interior al majorității.

Acest lucru este observabil din aceea că unelete noastre de lucru sunt atât de multe și de diverse încât cei care ar vrea să trăiască ortodox nu ar fi stingheriți de nimeni, ba, mai mult, nici nu ar putea să fie observați în interiorul lor, în intimitatea lor.

Pr. Drd. Picioruș Dorin Octavian.