Fereste deschise

fereastra-spre-noi.jpg

Știu o femeie care acum regretă că odată, de mult, s-a împotrivit când bunica ei a deschis fereastra în zori, ca să se bucure de aerul curat al unei dimineți de vară frumoase. Aerul înmiresmat și răcoros a năvălit în cameră, amestecat cu gânguritul porumbeilor și cu ciripitul vrăbiilor, cu lumina razelor de soare pline de viață. Însă ea, copil fiind atunci, trezită din somnul dulce, s-a simțit agresată de aceasta prea multă viață care dădea buzna în visele ei.

Bunica s-a așezat în fața ferestrelor mari, ca să tragă în piept aerul curat și să se încânte de frumusețea vieții care izbucnea cu raze de lumină și cu cântece de păsărele, cu miros de iarbă verde și de flori, de-a valma. Era plină de fericire, bunica, și sorbea cu nesaț mai ales aerul tare, înmiresmat și puțin răcoros al dimineții, parcă ar fi vrut să soarbă prin ferestrele ei toată frumusețea acelei treziri aurorale a întregii făpturi.

Fetiței însă lumina aceea i s-a părut prea vie și prea puternică, aerul prea rece și prea trezvitor, încât i-a cerut bunicii să închidă geamul și s-o lase să doarmă mai departe. Bunica a protestat, încercând să-i arate ce răsfăț de bucurie și de aer curat o îmbată, însă copilul n-a vrut să audă de nimic, încât bunica a închis cu multă părere de rău ferestrele, ca s-o lase să doarmă pe nepoata ei aflată în vacanță. Parcă se schimbaseră rolurile: parcă bunica era acum tânără, iar copilul era bătrân și nu mai vroia să se bucure de viață.

Acum acea fetiță e o femeie în toată firea, credinciosă și mi-a mărturisit că își amintește câteodată de acea zi și regretă că și-a întristat bunica, care era foarte fericită să inspire aerul limpede și lumina dimineții și că, atunci, ea n-a vrut să-i împărtășească bucuria și nici să răspundă la glasul frumuseții dumnezeiești care o chema să se ridice ca să guste din preaplinul paharului său. Acum ar mai vrea să aibă aer curat pe care să îl inspire zilnic, o grădină cu flori și copaci în care să poposească porumbeii și vrăbiile, dar orașul ridică ziduri labirintice din care escapadele în natură sunt rare.

Chiar sufletul ei a ajuns un labirint din care ar vrea să iasă afară, la lumina, frumusețea și naturalețea dumnezeiască, și o lacrimă ascunsă îi îmbracă uneori inima, ca o prezență care năvălește vie și trezvitoare, precum odinioară năvălea peste ea aerul răcoros de care se temea, cu singura diferență că acum, când simte că a început să îmbătrânească ea însăși, iuțeala pocăinței și aerul vieții adevărate i se par adieri răcoritoare trimise de sus și înviorări pe care le primește cu fereastra inimii deschisă.

Drd. Picioruș Gianina Maria-Cristina

Boală și bucurie

pasi-spre-mai-sus.jpg

Ambele sunt interconexe dacă vedem boala ca dovadă de dragoste din partea lui Dumnezeu și bucuria ca evidența plenară de după calvar. Ca să te bucuri duhovnicește trebuie să te răstignești, să îți omori pornirile rele, egoiste, mojicia din tine. Durerea crucii e născătoare a bucuriei de după cruce. Sau, mai bine-zis, crucea e bucurie când suferi și e bucurie când primești har să o porți cu mulțumire.

Nu e ușor să mulțumești când ești trist, când ești sărac lipit pământului, când ești țintuit de boală la pat. Nu e ușor dar nici extrem de greu. Credința și iubirea în Dumnezeu se văd cel mai copleșitor în aceste momente, cand simțindu-te pierdut, renegat de unii, uitat de-a dreptul, simți că puterea ta e Domnul tău, că El e fermitatea ta, bucuria ta mai presus de orice așteptare.

Puterea răbdării este iubire. Dacă vezi în boală sfârșitul, dacă nu ești absorbit de ceea ce urmează, de veșnicie, te scufunzi într-un marasm dubios, într-o continuă golire de forță, într-o slăbiciune deplorabilă.

Îmi aduc aminte, îi văd în memorie, am în mine, chipul unor martiri ai bolii care au biruit, pe care i-am cunoscut și m-au făcut să mă simt mic, insignifiant, stând față în față cu puterea lor admirabilă. Erau storși de vlagă datorită bolilor pe care le aveau, erau măcinați de bătrânețe, de tristețe în aparență, de singurătate…Însă când auzeai cuvintele lor, când vedeai ochii lor, când auzeai ce îți spune inima și suferința acelor oameni te înfiorai.

Acum, când scriu, mi s-a ridicat părul pe spinare de înfiorarea pe care și acum, la ceva timp distanță o revăd, e vie în mine. Ei m-au învățat pe mine mai mult decât i-am alinat eu pe ei. Deși mă resimțeau foarte profund ca prieten, ca preot, ca unii care mă iubeau mult, și îmi spuneau că eu îi alin pe ei, aveam sentimentul cel mai sigur, că ei erau cei care mă ajutau pe mine enorm.

Marele beneficiu al contemplării suferinței altora, prin participarea reală, cu dragoste și smerenie la boala lor e acela că ne întăresc caracterul, ne fortifică credința și ne fac să înțelegem forțele nebănuite ale omului care luptă întru Dumnezeu cu boala și o biruie în duhul lui.

Ne spunea la un moment dat părintele profesor Vasile Răducă despre suportarea durerii și despre oamenii care suferă pentru o întreagă comunitate, pentru o întreagă regiune, chiar pentru o întreagă țară, ca un dar dumnezeiesc, în locul altora. Cei care sunt oameni duhovnicești cu mare forță interioară poartă slăbiciunile multora prin suferințele lor.

De aceea vedem oameni foarte schilodiți de boală, care ne bulversează cu infirmitățile lor și pe de altă parte vedem în ei oameni care sunt mai tari decât noi, pentru că tocmai de aceea le-a dat Dumnezeu să poarte o asemenea povară curățitoare a bolii. Întotdeauna când văd și aud de oameni care suferă, știu cu exactitate, că ei sunt mai puternici decât mine, că ei sunt mai buni decât mine, pentru că duc o suferință mai mare decât a mea.

Suferința însă, nu se măsoară atât în durată, cât mai ales în intensitate. Cei care suferă mai mult sunt cei care iubesc enorm de mult, cei care s-au spiritualizat mult și pe care îi deranjează orice impudoare, orice malițiozitate, orice turpitudine. De aceea suferința înnobilează pe om pentru că îl educă în smerenie, prin conștientizare de sine, îl face să fie sensibil la el și la cel cu care intră în contact.

Nu pun la inimă cuvintele grele și enervarea și sudalmele de tot felul care se nasc din suferință, din durere, din nefericire profundă ale oamenilor. După cum nu pun la inimă nici cuvintele arogante și tâmpituțe ale celor care cred că au ajuns la polul ultim al fericirii și al realizării sociale și că de acum își permit să ofenseze pe oricine. Ci mă deranjează numai cuvintele celor care se căznesc, se autostimulează prin răutatea minții lor să fie răi în mod gratuit, când au de toate și nimic nu îi deranjează, și exercită un soi de răutate din plictiseală și pierdere de vreme.

E semn că nu au suferințe reale și că nu i-a străbătut suferințe iluminatoare. Cei care nu se trezesc din boală gravă sau din durere de măsea cu o altă minte, mult mai sensibilă și mai atentă, au trăit-o degeaba. Fără folos. Rolul bolii e acela de a ne spiritualiza, de a ne curăți de patimi, de a ne pregăti pentru o trecere lină la Domnul.

Oamenii în vârstă cu scaun la cap au înțeles că boala e o pregătire pentru fericirea morții, pentru bucurie. Tocmai de aceea vor să îi spovedești și să-i împărtășești, își iau la revedere de la tine, îți spun ce vor să le spui la predica de înmormântare, ce să li se dea de pomană, cum vor să fie, unde vor să ajungă…pentru că au înțeles că boala e pregătire, e plus de ființă dacă e trăită în har și cu mulțumire.

Boala fiecăruia nu e mai mare sau mai mică decât o putem duce și nu e nici mai mare și nici mai mică decât pofta cu care am păcătuit odinioară, decât răutatea pe care am avut-o în noi. Din punct de vedere teologic boala este un privilegiu și o pedagogie divină, pentru că ea vine în viața noastră ca să ne purifice interior și să ne pregătească pentru cămara de nuntă.

Când Domnul vorbește de cămara de nuntă vorbește de o intimitate deplină cu El. Cine intră în dormitorul Împărăției împreună cu Stăpânul intră în veselia cea veșnică. Cei care nu înțeleg duhovnicește această imagine mistică a unirii cu Stăpânul și nu văd profunzimea dumnezeiască a Cântării Cântărilor e semn că nu au nimic de la Stăpânul, că nu au izvorul apei celei veșnice în ei, că nu au gâlgâierea vie a bucuriei harului, că nu au sensibilitatea adâncă a Stăpânului Hristos. Mirele Hristos este fără prihană, este curăția supremă și ne unim deplin cu slava Sa, cu frumusețea Sa, cu curăția Sa, trăind fericirea în ființa noastră transfigurată de lumina divină.

Boala, suferința, ne umple de lumină dacă o primim cu mulțumire. Când am spus că m-au înfiorat oamenii care au suferit cu recunoștință și și-au sfințit astfel viața, am vrut să spun că m-a înfiorat lumina dumnezeiască din ei, pe care am văzut-o pe fața lor, în ființa lor.

Acestea sunt momente de cutremurare sfântă! În aceste clipe înveți o Teologie existențială, profundă sau înțelegi adâncimile Teologiei în așa fel, încât nu mai cutezi să spui vreodată că ești Teolog 1%. Atunci înveți că viața ortodoxă nu numai că e o minune, dar că această minune e o asemenea cutremurare de bucurie încât nu mai vrei, nu mai speri, nu mai cauți și nu mai ai nevoie de nimic altceva decât de aceasta.

Pr. Drd. Picioruș Dorin Octavian.

The Music of Heart

beyond-by-gates.jpg

It exists in my life a few days in that I listen the joy of heart in my prayers and that something special which is the chatter of penitence. God gives to the orthodox Christians to listen how springs up into them the water of Holy Ghost and how much love is in the mercy of our Lord. Many people do not understand what is that inner joy because they refuse to believe in mercy of Triune God and in the power of our Creator, namely in uncreated grace.

And my music, hidden music of my soul is exactly this harmony of grace, which entered very deeply in me from Baptism. Holies Sacraments of Baptism and Eucharist are felt in specially mode by many orthodox people. And day by day is a continue music for me because as the priest I have many glees, many mirths of heart. And my happiness is not something ephemeral disposition of heart but a very firm feeling, that I receive living a profound calmness.

The calmness and the glee are together and they call each other, because the calmness of heart is a door for the glee and the glee, this blaze of grace in our body, is that who ends in calmness, in silence of all our thoughts. My music is between the beauty of prayers and the grace of God, between the eddy of love for my Christ and His presence in my soul, between the eyes with whom I watch all my brethrens and the eyes by whom I am regarded.

The work with people is not heavy when they are with all soul and body in penitence, in this continue thinking of death and when they have the thought transfixed into their heart. It is not heavy to work with such people but they are very few in our days. The priest have in his cotidian laboratory, this is the Church, usually, only hurried men, frequently very affected by their bad choices and very alone.

I must do what I have to do as a priest and I must preserve my divine music in heart and my silence. Some times I am too corrupt because of their nervosity and I enter in their life in integrum. But, in this moment, I am not afraid that I might loose my silence, because in that measure in which I make them calm and myself too. The peace of grace of Holy Ghost pacifies us in definitive and every one of us is a winner, because we have in us a melody of God, that do not pass.

Father Dorin Octavian Picioruș.

Harul iertării

iarta-le-lor.jpg

N-am știut niciodată cum se petrec astfel de fapte, ca spre exemplu să te trezești dimineața în minte, ca astăzi, cu melodia și cuvintele de la: ”Ușile pocăinței, deschide-mi mie”… Fără încetare acest tropar mi-a cântat în minte începând de dimineață și m-a însoțit toată ziua. Faptul acesta m-a făcut să mă gândesc la aceea, că iertarea, ca și pocăința, nu este un automatism sau ceva pe care îl putem face în noi sau pentru noi.

Noi avem o nevoie ardentă de a ierta pe cineva și nu găsim pe altcineva să iertăm decât pe noi înșine. Părintele Thomas Hopko spunea, că cel mai bun lucru pe care îl putem face este acela de ”a vrea să ne iertăm pe noi înșine”.

Pentru că pocăința este un firesc al vieții noastre. Noi suntem chemați la pocăință, la una din inimă, la o ”schimbare a minții”, a ceea ce grecul numește nus/ minte, deși pocăința este ceva peste puterea noastră de a ierta. Pentru că acestea sunt cu desăvârșire minuni în viața noastră, lucrări ale harului.

Îmi aduc aminte de o întâmplare cu un tânăr care a vrut să intre în una din Mănăstirile Sfântului Munte Athos pentru a se face monah. În loc să i se deschidă ușa, a fost pus să stea în fața ușilor încuiate. El a rămas și a dormit în fața ușilor până când acestea i s-au deschis.

Așa simt că trebuie să ne pregătim noi pentru această călătorie a postului. ”Ușile pocăinței, deschide-mi mie”… este gândul care trebuie să ne stăpânească și ceea ce putem să facem mai bine este să nu ne împotrivim (lucrurilor care se petrec cu noi și care se cer de la noi) și să așteptăm. Lucrarea noastră în timpul slujbelor postului este acela de a nu ne împotrivi lor. Trebuie să ne punem în fața ușilor pocăinței, până când Dumnezeu ni le va deschide nouă.

Și eu cred cu cea mai mare tărie că El va primi pocăința noastră iar dacă noi ne vom ierta, dacă vom avea puterea să ne iertăm pe noi înșine și El ne va ierta. Căci ambele lucruri sunt cele care marchează, care eșalonează călătoria unirii noastre cu El. Iar dacă nu întotdeauna se dobândește ușor ceea ce noi vrem ( ca să se facă foarte repede), atunci trebuie să rămânem în așteptare, să ciocănim în continuare, să căutăm, să cerem mereu ( lui Dumnezeu iertarea noastră) și cu siguranță că vom primi ceea ce am dorit din toată inima.

Traducerea și adaptarea textului din lb. engl. de

Pr. Drd. Picioruș Dorin Octavian.

Cf. Father Stephen, The Grace of Forgiveness, din locația de aici.